Statute of limitations for separate administrative damages action under Law 554/2004 and the start date for prescription in delayed insurance subrogation claims

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1661 din data de 12 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi a obligat pârâtul să îi plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1619 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

A respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma datorată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată.

În motivarea cererii de recurs, reclamanta susţine că sentinţa pronunţată de prima instanţă este nelegală, reflectând încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

În fine, se arată că potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 3.7 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitatâ, care se plăteşte de asigurător.

Precizând că aceste texte administrative normative reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, recurenta reclamantă susţine că acestea devin incidente raportului de asigurare RCA în funcţie de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, se arată că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare" în speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin 3, aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul' dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În considerarea celor de mai sus, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv strict cu privire la soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, admiterea acţiunii precizate şi, în rejudecare, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 11.03.2016 constând în:

în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA 14/2011);

în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de la care achitării despăgubirilor de către FGA.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie, iar, în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurentul pârât arată că la data de 19.04.2016, A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plăţii către A. a despăgubirii în cuantum de 1619 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de FGA conform obligaţiilor impuse de Legea 213/2015, în sensul respingerii, având în vedere că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civila nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menţionate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Împotriva acestei sentinţe A. S.A. şi FGA au declarat recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionând recursurile, la data de 13.10.2021 a dispus respingerea acestora ca nefondate.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta A. a solicitat instanţei de judecată să constate existenta unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, ca urmare a apărărilor formulate de FGA prin întâmpinarea iniţiala, reclamanta a depus la data de 28.06.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând in penalităţi de intarziere/dobanzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/11.03.2016 şi lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă au fost respinse excepţiile invocate de pârâta FGA dar şi cele invocate din oficiu şi a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii aferente sumei de 5.056 RON, stabilită conform prevederilor ort. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingând, în rest, acţiunea ca neîntemeiată.

Consideră recurentul pârât că este nelegală hotărârea pronunţată de instanţa fondului, atât sub aspectul modului de soluţionare a excepţiilor invocate de pârâtă cât şi cu privire la soluţia pe fond.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta pârâtă FGA susţine că din cuprinsul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că persoana vătămată trebuie să ceară atât anularea actului cât şi obligarea la despăgubiri, numai în mod excepţional fiind admisibilă acţiunea în despăgubiri formulată pe cale separată.

Din acest punct de vedere, recurenta pârâtă susţine că reclamanta avea obligaţia de a solicita plata despăgubirilor concomitent cu contestaţia formulată împotriva deciziei FGA 14452/03.05.2018, nefiind prezentat niciun motiv pentru formularea, pe cale separată, a acţiunii în despăgubiri.

Raţionamentul instanţei de fond, potrivit căruia dispoziţiile Legii nr. 554/2004 nu instituie obligaţia formulării cererii în despăgubiri odată cu cererea de anulare a actului, este bazat pe o eronată interpretare a dispoziţiilor art. 19 din Legea 554/2004 şi a celor reţinute de ICCJ prin Decizia 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii.

În contiunare, recurenta pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum si principiul specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect, recurenta pârâtă susţine că dacă intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată, acest lucru se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţa de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea 554/2004.

În acelaşi context referitor la termenul formulării cererii în despăgubiri, recurenta pârâtă apreciază că este eronată soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Subliniind faptul că instanţa fondului s-a raportat la data pronunţării sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4664/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta pârâtă afirmă că existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, în speţă Decizia FGA 14452/03.05.2018, vizează admisibilitatea unei cereri întemeiata pe dispoziţiile art. 19 din Legea 554/2004, şi nu termenul de prescripţie.

Astfel, conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fară a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".

Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale.

Reiterând faptul că plata despăgubirii a fost efectuată la data de 28.10.2021 pentru suma de 5.056 RON, conform ordinului de plată aflat la dosarul cauzei, recurenta pârâtă susţine că sunt nelegale considerentele instanţei conform cărora prin achitarea despăgubirii este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite comisă de către FGA şi implicit temeinicia cererii intimatei-recurente pentru plata de dobânzi legale, considerente contrare Deciziei ICCJ dată în RIL nr. 22/2019, precum şi Deciziei ÎCCJ pronunţată în soluţionarea definitivă a dosarului x/2018, prin care au fost respinse recursurile declarate de către A. S.A. şi FGA.

Astfel, conform sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 (definitivă la 13.10.2021) FGA a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au fost respinse prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018. Or, este evident faptul ca nu se poate susţine legal faptul ca abia in 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2016- daca un astfel de drept s-ar fi născut in vreun fel.

FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor. Mai mult decât atât, aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti sunt chiar contrare susţinerilor intimatei-reclamante, care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, soluţia definitivă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind anularea Deciziei FGA 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei şi prin susţinerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.

În consecinţă, recurenta FGA susţine că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, dezvoltând şi critici cu privire la soluţia pe fond, ce constau, în esenţă, la lipsa de temei pentru obligarea sa la plata dobânzii legale, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului său, în sensul celor menţionate în memoriul de exercitare a căii de atac.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au depus fiecare întâmpinare la recursul declarat de partea oponentă.

5. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurenta pârâtă FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 1258 din data de 04 iulie 2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtei la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

În acest sens, Înalta Curte constată că pârâta FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, solicitând respingerea acţiunii în primul rând ca fiind inadmisibilă şi în subsidiar pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru cererea în despăgubiri, atât prin lege specială(art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015) cât şi de dreptul comun în materia contenciosului administrativ(art. 19 din Legea nr. 554/2004).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de FGA împotriva cererii modificate formulate de reclamantă, instanţa fondului a apreciat că acţiunea formulată de partea reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plini jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător.

Ceea ce prevede art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este tocmai posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurenta pârâtă, aceea ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată.

Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe pe marginea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

Nefondată este critica recurentei pârâte şi în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii, excepţie ce a fost invocată de pârâta FGA prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Dispoziţiile invocate de recurenta pârâtă FGA vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, menţionând art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la momentul emiterii deciziei 14452/03.05.2018) că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare, competentă fiind în primă instanţă secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează, însă, condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri, pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni, admisibile, după cum s-a arătat mai sus, rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aplicarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la starea de fapt reţinută în cauză, denotă, însă, o greşită soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, după cum se va arăta în considerentele ce urmează.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că reclamanta A. a înregistrat la FGA sub numărul x o cerere de plată împreuna cu dosarul de regres instrumentat de B. pentru efectuarea plăţii către A. a despăgubirii în cuantum de 1619 RON.

Această cerere, împreună cu alte 434 de cereri de plată depuse de A., a fost soluţionată de FGA, în sensul respingerii, motivat de faptul că până la data emiterii deciziei, creditorului de asigurare A. i s-a aprobat la plata şi plătit din disponibilităţiile FGA suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea 213/2015, fiind emisă, aşadar, decizia nr. 14452/03.05.2018.

Împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018 reclamanta A. a formulat o contestaţie ce a fost înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

La data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 4902 şi a dispus admiterea în parte a acţiunii, anulând Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligând FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plata formulate de A. menţionate în boredroul nr. 2 al Deciziei FGA 14452/03.05.2018.

Recursurile declarate împotriva sentinţei anterior menţionate au fost respinse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.10.2021.

Prin cererea introductivă de instanţă în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat instanţei să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/19.04.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus la data de 28.06.2021 o cerere modificatoare, prin care a solicitat obligarea FGA la despăgubiri constând în penalităţi de întârziere/dobânzi pentru un pretins prejudiciu cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/19.04.2016 şi lipsirea de suma de bani solicitată cu tilu de despăgubire.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la această cerere a fost respinsă de instanţa fondului, apreciindu-se că nu a intervenit prescripţia privind o creanţă – penalitate de întârziere sau dobândă legală – care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 7.144,12 RON, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.

Constată Înalta Curte că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin decizia anterior amintită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Se subliniază, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răpunde de ea.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului reţine că reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani reprezentând creanţă de asigurare, ce a fost solicitată prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că a reprezentat un act administrativ nelegal.

În continuare, arată judecătorul fondului că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/19.04.2016, pârâtul a achitat la data de 28.10.2021 suma de 1619 RON.

Astfel, motivul pentru care A. nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 1916 RON ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată nr. x prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Or, este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/19.04.2016, astfel că pentru intervalul 03.05.2018 – 29.10.2021 societatea reclamantă s-a găsit în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 5.056 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/19.04.2016 în ceea ce priveşte suma de 1916 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

Deşi instanţa fondului reţine în mod corect starea de fapt în cauză, stabilind în mod judicios că reclamanta A. a fost prejudiciată prin efectul direct al deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, fiind lipsită atât de suma pretinsă cu titlu de despăgubire dar şi de folosinţa acestei sume începând cu data emiterii deciziei, procedează totuşi la respingerea excepţiei prescripţiei, cu motivarea că numai de la data anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este lămurită chestiunea existenţei creanţei principale în patrimoniul reclamantei.

În opinia instanţei de recurs, o atare motivare reflectă o greşită aplicare a normei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa cum acestea au fost interpretate prin decizia RIL nr. 22/2019, mai sus amintită, considerentele sentinţei sub acest aspect relevând faptul că instanţa fondului a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Având a dezlega chestiunea litigioasă a momentului de început al cursului termenului de prescripţie instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârâtă ("damnum emergens") precum şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată("lucrum cessans"), reprezentat de dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferentă creanţei principale.

Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/19.04.2016, conform deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă pârâtei cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat şi faptul că în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul exclusiv la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ., în cuantumul stipulat de părţi(ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii(dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011).

Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine faptul că reclamanta nu cunoştea, cel târziu la data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

În cauză, cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 29.03.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an, prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, calculat, după cum s-a arătat anterior, în raport de data comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Înalta Curte a luat act de argumentele recurentei-pârâte, prin care tinde să demonstreze că termenul de prescripţie al acţiunii în despăgubiri a început să curgă chiar de la o dată anterioară datei comunicării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv data de la care reclamanta solicită a fi calculate daunele moratorii-29 aprilie 2016, apreciind, însă, instanţa de control judiciar că nu poate fi confundată data de la care este îndreptăţit la daune interese creditorul cu data de la care poate acţiona în vederea obligării debitorului la prestaţia corelativă pretenţiilor sale.

În acest sens, subliniază Înalta Curte faptul că în materia obligaţiei de garantare instituite prin prevederile Legii nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit reguli derogatorii în materia naştreii dreptului la acţiune în situaţia emiterii deciziilor de respingere a cererilor de plată formulate de creditorii de asigurare, forma în vigoare a legii în discuţie la data depunerii cererii de către reclamanta din prezenta cauză statuând posibilitatea contestării acestor decizii la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, nu poate fi validat un alt punct de plecare pentru cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubiri, formulate în considerarea actului administrativ pretins vătămător, decât cel consfinţit de legiuitor pentru naşterea dreptului la contestaţie şi anume cel al comunicării deciziei.

În fine, Înalta Curte a înlăturat şi argumentele reclamantei A., potrivit cărora aplicabilitatea dispoziţiilor 2526 C. civ. în cauză justifică soluţia respingerii excepţiei prescripţiei, apărare ce nu poate fi reţinută în cauză întrucât obligaţia principală, pentru care reclamanta susţine că se datorează daune interese este o prestaţie cu executare unică " uno ictu" şi nu cu executare succesivă, astfel că, în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, de la data de la care reclamantei i-a fost comunicat refuzul recunoaşterii obligaţiei principale începe să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea în dezdăunare, având ca finalitate obligarea pârâtei la acoperirea beneficiului nerealizat ca urmare a lipsei de folosinţă a sumei pretinse, cuantificat legal în daune moratorii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de acordare a dobânzilor legale, constatând prescris dreptul material la acţiune.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului declarat de recurentul pârât FGA impun respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, constatând Înalta Curte că intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile recurentei reclamante prin intermediul cărora încearcă să demonstreze că în cauză trebuia acordată dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi nu cea acordată de instanţă, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În esenţă, instanţa fondului a reţinut, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei de 1619 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, judecătorul fondului arată că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 5.056 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Contrar celor susţinute de instanţa fondului, recurenta reclamantă apreciază că dobânda cuvenită este cea prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, argumente a căror temeinicie nu poate fi analizată, însă, de instanţa de recurs, dat fiind faptul că acestea sunt subsumate fondului raportului litigios, ce nu mai poate fi examinat ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că şi în privinţa pretenţiei alternative, reprezentate de obligarea pârâtei la plata penalităţile de întârziere, prevăzute de art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, este împlinit termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, pentru considerentele expuse cu prilejul examinării soluţiei de acordare a dobânzilor legale, însă nu se impune reformarea hotărârii instanţei de fond cât timp soluţia primei instanţe este de respingere a pretenţiilor reclamantei iar singurul recurs cu privire la această soluţie este cel declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1258/2022 din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prescris dreptul material la actiune.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă recurenta – reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.