Damages for Delayed Payment of Insurance Claims: Start Date for Prescription of Subsidary Action Under Article 19 of Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată şi ulterior modificată prin cererea modificatoare depusă la data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 12051,35 RON, calculate până la 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 568 din 16 martie 2023, a respins excepţiile ca neîntemeiate şi a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs principal reclamanta A. S.A. şi recurs incident pârâtul Fondul de Garatare a Asiguraţilor.

3.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă A., susţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi obligarea acestui la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate, susţinerile primei instanţe în sensul că nu a fi îndeplinite condiţiile unei astfel de acţiuni apărând ca lipsite de bază legală.

Cu privire la existenţa unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A..

Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului x/2018, iar prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ÎCCJ la data de 13.10.2021 în dosarul x/2018, Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018 a fost anulată ca nelegală. Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata către aceasta.

În acest context, este evident că în speţă există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - act care reprezintă soluţionarea cererii de plată a A. dată de către FGA.

Faptul că prin hotărârile judecătoreşti prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA nu a obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la idee că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală Decizia 14.452/03.05.2018.

Cu privire la existenţa prejudiciului se arată că, FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.

Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.

Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.

Totodată, arată că dispoziţiile art. 1535 C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în situaţia lipsei de folosinţă a unor sume de bani.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că, prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.

Faţă de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată şi abia după anularea acesteia a procedat la analiza pe fond şi plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluţionat de la bun început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.

Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, şi prejudiciul suferit de A. - lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un raport de cauzalitate incontestabil.

În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.

3.2. Prin motivele de recurs formulate, recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că FGA trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă care statuează că FGA trebuie să analizeze cererile de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, având în vedere că această decizie a fost desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

Se mai arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

În opinia recurentului, solicitarea intimatei-reclamante pentru acordarea unor despăgubiri, pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, se putea face legal cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani după aceasta, acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a considerat în mod greşit că faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acţiunea de faţă ar fi în termen, raportat la faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Or, este evident faptul că nu se poate susţine legal faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2017, având în vedere că intimata-reclamantă cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată.

În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor/dobânzilor, acesta fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, recurentul-pârât arată faptul că A. a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data de 07.05.2018 când i s-a comunicat Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere, iar de la acel moment avea certitudinea comportamentului FGA (apreciat nelegal de către intimata-reclamantă), precum şi cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se consideră îndreptăţită.

Ca atare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii nr. 554/2004.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raţionamentul expus mai sus.

În final, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei lipsei de interes având în vedere că FGA a analizat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar şi a achitat suma solicitată la data de 28.10.2021, este evident că la acest moment nu mai există niciun interes din partea A. de a recurge la prezenta acţiune.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă şi va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul-pârât.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente:

1. Analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.

Sub acest aspect se constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".

Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 4.248 RON, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.

Aşadar, creanţa principală solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.

Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 4.248 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).

În sfârşit, vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Concluzionând, Înalta Curte constată că odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data înregistrării cererii de plată (29.01.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 4.248 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 4.248 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

2. Analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Totodată, instanţa supremă a reţinut că: "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".

În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancţiunea tardivităţii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă ca nefondată având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 4.248 RON, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menţionează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei.

De asemenea, recurentul-pârât solicită admiterea excepţiei prematurităţii şi excepţiei lipsei de interes având în vedere că FGA a analizat pe fond cererea de plată ce face obiectul prezentului dosar şi a achitat suma solicitată la data de 29.10.2021.

Cu privire la această excepţie, Înalta Curte va avea în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanţilor.

Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.

În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

În acest context, Înalta Curte constată că deşi debitul principal a fost achitat la data de 29.10.2021, recurenta-reclamantă justifică un interes, respectiv un folos practic, legitim, în obţinerea unei soluţii de admitere a cererii deduse judecăţii şi de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4.248 RON, astfel că acţiunea nu este prematură.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4.248 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 583,46 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 568 din 16 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4.248 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul incident declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 583,66 RON, cu titlu de onorariu avocaţial, către recurenta-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.