Damages for delayed insurance guarantee payment: applicability of legal interest vs. contractual penalties and the start of the one-year prescriptive period under Art. 19 Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/28.01.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 884 din 3 mai 2022, a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2.114 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

3.1. Reclamanta A. S.A., prin motivele de recurs susţine că aşa cum în mod corect reţine prima instanţă, în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. prin plata cu întârziere a sumelor la care A. era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri, urmare a falimentului B..

Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulată de A., soluţionare nelegală care în mod inevitabil a implicat şi întârzierea în plata despăgubirilor.

Aşadar, fapta imputabilă FGA are o dublă valenţă: respingerea iniţială şi plata cu întârziere. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar însuşi instanţa a reţinut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.

Dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. în termen de 30 de zile.

Faptul că în realitate, FGA a soluţionat cererea la doi ani de la depunerea ei, soluţie care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că A. era îndreptăţită la pata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015, FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Or, conform art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul C5A 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplica o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, ta întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Aceste texte care reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, devin incidente raportului de asigurare RCA în funcţie de data încheierii contractului de asigurare.

Prin urmare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011: "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare". În speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.

În opinia recurentei aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, arată că sentinţa pronunţată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), (11) şi 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi 14 alin. (1) din Legea 213/2015. precum şi a art. 8 alin. (3) şi art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004.

Astfel, se susţine că instanţa de judecată a pronunţat soluţia cu încălcarea competentei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), art. 11 şi art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.

Conform Deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 2034 din data de 27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a B. - S.A, s-a declanşat procedura administrativă privind efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asigurărilor, din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantat a asiguraţilor.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5."

Art. 11 din aceeaşi lege prevede că: "Fondul asigura efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege".

Potrivit prevederilor art. 13 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 213/2015: "(2) Fondul va publica pe şi site-ui propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor.

(3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) dm Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obţine despăgubiri, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancţiunea inadmisibilităţii cererilor, astfel cum instanţele de judecată au statuat, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se mai susţine că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Dacă prin acţiunea de faţă intimata solicită penalităţi/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau raţională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor-aşa cum a făcut-o - şi plata de penalităţi sau dobânzi, în temeiul legii, aşa cum pretinde în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii - cu cele două capete de cerere menţionate - acesta este stabilit de art. 11 din lege, fiind în general de minim 6 luni dar nu mai mult de 1 an de la comunicarea actului considerat vătămător. În ceea ce priveşte Deciziile emise de FGA, în privinţa termenului de contestare, aşa cum se cunoaşte, acesta este de 10 zile de la comunicarea Decizie de respingere, astfel cum dispun prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, coroborate cu cele ale art. 19 din Legea 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Prin urmare legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar nu în orice condiţii, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului - deci potrivit regulii instituită în cadrul art. 8 din lege - respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaşte şi determina întinderea pagubei la data promovării acţiunii principale împotriva actului vătămător.

În situaţia în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaşte ori, cu o diligentă rezonabilă, poate cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului în integrum odată cu acţiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cu alte cuvinte, în această situaţie, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispoziţiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedeşte existenţa unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ.

Or, în cauza de faţă, intimata nu face dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ care a făcut obiectul dosarului x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalităţi de întârziere/dobânzi în temeiul legii, respectiv în temeiul unei dispoziţii prevăzute în legislaţia RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Ordinului CSA 14/2011, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului propriu a intimatei sau, în privinţa dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăşi o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu.

Recurenta mai consideră că instanţa a identificat greşit cauza acţiunii, intimata solicitând despăgubiri nu pentru emiterea nelegală a Decizie FGA 14452/03.05.2018, ci pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii de plată nr. x/28.01.2016, astfel încât instanţa de fond a considerat în mod greşit că este îndeplinită premisa stabilită de art. 19 din Legea 554/2004 - de existenţa a unui act administrativ tipic sau asimilat suspus cenzurii instanţei de contencios şi anulat de aceasta.

Pe de altă parte, recurenta arată că aşa cum s-a statuat în practica judecătorească relevantă, nu exista nicio culpă a FGA în emiterea Deciziei FGA 14452/03.05.2018, având în vedere faptul că respingerea cererilor depuse de intimată după ce Fondul a achitat acesteia anterior 450.000 RON, Fondul aplicând dispoziţia legii în materia plafonului de garantare cu respectarea strictă a textului art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 .

Aşa fiind, nefiind îndeplinită condiţia săvârşirii faptei cu vinovăţie, pretinsul prejudiciu al intimatei nu poate fi reparat nici sub forma dobânzii legale penalizatoare, acordate de instanţa de fond fără un temei legal care să justifice soluţia de admitere.

Pe de altă parte, recurenta susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii, ridicata prin întâmpinare, dreptul material la acţiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cerea de plată nr. x/28.01.2016 fiind stins.

Recurenta precizează că prin întâmpinare a invocat excepţia prescripţiei acţiunii în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 şi nu în temeiul art. 2571 C. civ. şi nici în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, fapt pentru care toată motivarea respingerii excepţiei este greşită.

Art. 19 alin. (2) din Legea 554/2004 prevede: "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Acest termen trebuie cuantificat de la momentul primirii actului administrativ vătămător în funcţie de care se poate aprecia dacă cererea de plată a fost soluţionată în termen sau nu, iar în cauza de faţă evident că acest termen a trecut demult, iar faptul că se cer accesorii a căror prescriere se face diferit nu are nici relevanţă de vreme ce dreptul material la acţiune s-a stins prin prescripţie de mai bine de 2 ani.

În susţinerea recursurilor sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară

4. Apărările formulate în cauză

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Reclamanta A. S.A. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulată pe cale separată de aceea că reclamantul a cunoscut sau nu întinderea pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"(1)Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2)Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)"

Persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Astfel, se reţine că în mod corect s-a apreciat că nu se poate concluziona cu privire la existenţa unui fine de neprimire, în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, Înalta Curte reţine că potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, deşi pârâtul a făcut referire la termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., în cauză sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale art. 19 alin. (2) rap.la art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, iar nu termenul general de prescripţie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Aşadar, din interpretarea sistematică a textelor art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din legea nr. 554/2004, rezultă că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an, iar nu de 3 ani şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

În speţa de faţă, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul FGA ar datora penalităţi de întârziere şi dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existenţa unor prestaţii succesive.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamantă a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei ÎCCJ nr. 4644/2021, astfel că nu se poate susţine că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită pe de o partea nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal(act administrativ asimilat), iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (act administrativ tipic), prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare.

În ceea ce priveşte actul administrativ tipic, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, se constată că acesta a fost anulat de instanţe în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2018, ca urmare a constatării nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

În aceste condiţii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată.

Prejudiciul în discuţie constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii (capitalului) la care reclamanta era îndreptăţită (drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii (03.05.2018) şi data plăţii efectuată de pârât (29.10.2021). Lipsa de folosinţă a capitalului a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât (respingerea cererii de plată), astfel încât se regăseşte şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Referitor la solicitarea de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a constatat că dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011 se aplică în raporturile juridice dintre profesionişti (care decurg din exploatarea unei întreprinderi) în timp ce dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi, astfel că pentru cuantificarea prejudiciului încercat de reclamantă se impune aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că este neîntemeiată şi solicitarea reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor.

Din interpretarea dispoziţiilor Legii 136/1995 (forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat) şi a Normei ASF 14/2011 rezultă că penalităţile de întârziere au fost prevăzute pentru cuantificarea prejudiciului încercat ca urmare a neexecutării de către asigurator a obligaţiilor care îi incumbă în baza contractului de asigurare (plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat), neputând fi aplicate prin urmare în raporturile dintre reclamantă şi pârât, raporturi născute în baza Legii 213/2015.

Penalităţile de întârziere nu sunt solicitate cu titlu de creanţă de asigurare, pentru repararea prejudiciului produs de asiguratorul intrat în faliment, ci sunt solicitate pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin fapta proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, constând în nelegala respingere a cererii de plată. În aceste condiţii, rezultă că penalităţile de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, nu pot fi aplicate, nefiind în discuţie raporturi de asigurare.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. S.A. şi de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor S.A. împotriva sentinţei civile nr. 884 din 3 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.