FGA claim rejection based on the mandatory 90-day limitation period for filing compensation requests with the Guarantee Fund of Insureds

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 24735/27.10.2020, prin care a solicitat, în principal, constatarea lipsei unui termen imperativ de depunerea a cererii de plată, iar într-un prim subsidiar să se constate faptul că până la 15.06.2020 dreptul A. la recuperarea creanţei nu a curs, şi în al doilea subsidiar, să se dispună repunerea în termen a A. în formularea cererii de plată adresate FGA;

Pe fond, anularea deciziei contestate ca fiind nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului la plata sumei de 4.584 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de A. către asiguratul său, cu obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 849 din 29 aprilie 2022, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de plată, ca inadmisibilă şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea atacată este lovită de nulitate, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs şi obligarea intimatului la plata sumei de 4.584 RON.

Sub un prim aspect, recurenta arată că în mod greşit prima instanţă a interpretat că termenul de 90 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 este unul de decădere şi nu de recomandare.

Nu există nicio prevedere a Legii nr. 213/2015 care să reglementeze activitatea FGA şi procedura de plată şi care să impună vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen.

Nu există nicio menţiune cu privire la posibilitatea respingerii cererii de plată sub motivul că ar fi fost tardiv depusă şi nu există nicio menţiune cu privire la vreo decădere sau la prescripţia dreptului.

Or, în contextul în care legea nu impune nicio sancţiune, nici o consecinţă care să conducă la pierderea dreptului la despăgubiri al celui care a formulat cererea de plată după împlinirea acestui termen, este evident că termenul de 90 de zile este un termen de recomandare, pentru o bună organizare a activităţii FGA. În niciun caz nedepunerea în termenul de 90 de zile a cererii de plată nu poate conduce la pierderea dreptului la despăgubire, în lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens.

De altfel, o interpretare restrictivă a termenului de 90 de zile, în sensul învederat de FGA, ar contrazice însăşi scopul FGA, aşa cum este el stabilit de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 în care se arată că: "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător."

Or, în contextul în care termenul de 90 de zile ar fi considerat drept un termen de prescripţie sau de decădere, am compromite acest rol de garantare al FGA. Instrumentarea sau pregătirea unor dosare de daună se dovedeşte în multe rânduri a fi o activitate extrem de laborioasă. Or, cererea de plată a despăgubirilor trebuie transmisă FGA împreună cu dosarul de daună şi cu alte documente relevante. În aceste condiţii, termenul de 90 de zile este unul destul de scurt pentru un asigurător care se substituie în sute dosare de daună. Dificil de respectat poate fi acest termen şi de către persoanele fizice victime ale unor accidente, care nu sunt familiarizate cu procedura FGA şi nu formulează cererea de plată în termen de 90 de zile, ştiind că termenul de prescripţie în ceea ce priveşte răspunderea în baza RCA este de 3 ani.

În aceste condiţii, FGA nu ar mai garanta plata despăgubirilor decât pentru un număr extrem de limitat de păgubiţi, fapt ce ar induce la o stare de incertitudine şi neîncredere pe piaţa asigurărilor.

În opinia recurentei, suntem în faţa unui termen de recomandare, iar în măsura în care instanţa de control judiciar trece peste cele arătate, consideră că termenul de 90 este unul de prescripţie.

Potrivit art. 2532 pct. 5 C. civ. 2009:

"Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia".

Aşadar, cât timp debitorul, prin propria culpă, împiedică creditorul să îşi recupereze creanţa, dreptul material la acţiune al acestuia nu curge, iar, dacă a început să curgă, se suspendă.

În cauză, falimentul B. a intervenit după falimentul societăţii C. S.A. (în continuare "C."), procedura de recuperare a despăgubirilor fiind comună în cazul ambelor societăţi.

Or, în cazul C., după ce FGA a procedat la plata către A. a despăgubirilor solicitate în cazul mai multor dosare de daună, plăţile au fost brusc sistate sub pretextul depăşirii plafonului de 450.000/asigurat impus de art. 15 din Legea nr. 213/2015. După această respingere au urmat şi alte decizii de respingere în alte zeci de dosare de daună, după care FGA a încetat pur şi simplu să mai emită decizii. Aceasta şi pe fondul demarării procedurilor de atacare a deciziilor FGA de către diverse societăţi de asigurare, cu consecinţa unei practici neunitare (au existat instanţe care au apreciat ca plafonul de 450.000 RON este aplicabil în modalitatea reţinută de FGA, în timp ce au existat şi instanţe care au considerat greşită această interpretare).

În acest context de incertitudine, având în vedere interpretarea FGA, cât şi faptul că pentru societatea B., A. transmisese deja către FGA cereri de plată care însumate depăşeau suma de 450.000 Iei (suma care depăşea acest plafon a fost ulterior respinsă de la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor), pentru a nu efectua cheltuieli care nu puteau fi recuperate, A. nu a mai formulat cererea de plată pentru creanţa pe care o dobândise prin subrogaţie de la asiguratul său.

Ulterior, observând că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a format dosarul nr. x/2019 care a avut ca obiect sesizarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, A. a transmis către FGA cererea de plată pentru creanţa dobândită de la asiguratul său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Astfel, se poate observa că FGA, prin modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, a ascuns A. existenţa creanţei pe care acesta din urmă o avea împotriva sa.

Prin urmare, dreptul material la acţiune al A. pentru recuperarea creanţei pe care a dobândit-o prin subrogaţie de la asiguratul său nu a curs până la data de 15.06.2020 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 29/2020).

Având în vedere că cererea de plată a fost transmisă FGA anterior acestui moment (în baza practicii stabilite la nivelul Curţii de Apel Bucureşti de unele completuri de judecată), recurenta consideră că cererea A. a fost formulată în termen, iar FGA avea obligaţia de o analiza pe fond.

A., în calitate de asigurător CASCO a achitat suma solicitată asiguratului său. Totodată, însă, în temeiul art. 2210 C. civ., A. este îndreptăţită să se subroge pentru recuperarea întregii despăgubiri plătite în locul şi în dreptul asiguratului său, împotriva celui răspunzător de producerea accidentului.

Or, cum în speţă vinovat de producerea accidentului este o persoană asigurată RCA la B., este evident că A. are această creanţă împotriva B., creanţă pe care, faţă de falimentul B., FGA este chemat să o achite.

Extrem de relevante pentru dezlegarea pe fond a cererii de plată sunt cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 29/2020, potrivit cărora:

"în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea, dispoziţiilor art. 4 alin. (1)lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogârii în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Aşadar, având în vedere cele stabilite prin Decizia nr. 29/2020, rezultă că A. are calitatea de creditor de asigurare care deţine o creanţă de asigurare al cărui cuantum este mai mic de 450.000 RON, iar FGA este obligat la plata despăgubirii.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta A. S.A. a formulat la data de 23.12.2019 cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x prin care a solicitat suma de 4.584 RON reprezentând despăgubire achitată asiguratului său CASCO.

Cererea de plată a fost formulată în baza poliţei de asigurare RCA nr. x emisă de S.C. B. S.A..

Prin Decizia nr. 24735/27.10.2020, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. pentru suma de 4.584 RON, reţinând, în esenţă, că prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015, reclamanta a înţeles să formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul S.C. B. S.A. în faliment.

Înalta Curte reţine că pârâtul FGA are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii.

Pentru a se putea naşte însă pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile.

Acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitiva la data de 17.03.2017, iar data la care s-a născut dreptul de creanţă al recurentei-reclamante este 13.02.2017, dată la care a achitat contravaloarea reparaţiei vehiculului avariat către asiguratul său CASCO.

Prin urmare, în cauză termenul de 90 de zile a început să curgă de la data de 17.03.2017, iar recurentul-reclamant a înţeles să formuleze cererea de plata la data de 23.12.2019 înregistrata la FGA sub numărul x, aşadar după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres şi imperativ de norma aplicabilă.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 849 din 29 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.