Salary differential claims and the effect of administrative recognition on the statute of limitations for labor credits.

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii, procurori în cadrul DNA – Structura teritorială Oradea, au solicitat anularea Deciziei nr. 123/C/3723/2021 din data de 19.01.2022; anularea în parte a Ordinului Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 în ce priveşte art. 4 şi 6 din acesta; obligarea pârâţilor la calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 932/2022 din 10 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâţi: lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea, lipsa de interes, lipsa de obiect; a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SĂLAJ, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL SATU MARE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANŢA şi PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL ARAD, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii D., B., A., E. şi C., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenţii – reclamanţi au arătat că au invocat nelegalitatea ordinului atacat, art. 4 din acest ordin fiind în contradicţie flagrantă cu art. 1.

Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. nu rezultă că cele două condiţii, recunoaşterea dreptului printr-un act scris şi constituirea de garanţii, trebuie îndeplinite simultan. Ipoteza prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ. este îndeplinită, astfel, în următoarele trei cazuri: fie are loc doar o recunoaştere a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului), fie debitorul a constituit garanţii în folosul titularilor dreptului, fie debitorul a recunoscut dreptul printr-un act scris şi a constituit garanţii în folosul titularilor dreptului.

În prezenta cauză, efectul întreruptiv al prescripţiei s-a produs de drept (ipso iuris), recunoaşterea expresă a dreptului printr-un act scris (din partea debitorului) fiind făcută de către intimat la data de 07.12.2021 (data emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021), deci după împlinirea termenului general de prescripţie, ceea ce a atras aplicabilitatea prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ. şi ale art. 2510 C. civ., nemaifiind necesară emiterea niciunui act juridic de renunţare din partea debitorului.

Termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, or, aşa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 este total nelegală.

De asemenea, în cadrul altor instituţii din interiorul sistemului judiciar, precum Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus ca plata drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON se va realiza pentru perioada 1.08.2016 - 31.12.2021 după asigurarea fondurilor necesare şi nu s-a reţinut în ordinele sau deciziile emise intervenirea vreunui termen de prescripţie.

În acest context, au apreciat recurenţii că s-a creat deja o discriminare între angajaţii din sistemul judiciar, unora plătindu-li-se drepturile restante începând cu 1.08.2016, iar, în cazul altora, plata efectuându-se doar cu trei ani în urma emiterii ordinelor de recunoaştere a valorii de referinţă sectoriale de 605,225 RON.

În continuare, recurenţii au făcut referire la art. art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei EDO, la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la art. 2 din O.G. nr. 137/2000, dar şi la Decizia nr. 794/2016 (paragraful 29) a Curţii Constituţionale.

Au mai menţionat recurenţii că Statul însuşi, prin emiterea Legii nr. 71/2015 şi ulterior, a O.U.G. nr. 20/2016, a recunoscut explicit existenţa unei situaţii discriminatorii, în special prin nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016.

Cu privire la data de la care ar trebui să li se recalculeze salariile raportat la valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, au arătat faptul că aceasta ar trebui să fie cea menţionată în art. 1 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru toţi destinatarii ordinului, indiferent dacă au sau nu au hotărâri judecătoreşti prin care să le fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 al acestui ordin li s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referinţă, începând cu data de 1 august 2016, aceasta datorită faptului că:

- normele legale care reglementează acest drept şi în baza cărora acesta le-a fost recunoscut au intrat în vigoare la data respectivă;

- există titluri executorii în favoarea colegilor lor, magistraţi sau grefieri din cadrul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, precum şi a altor categorii profesionale, ce fac parte din familia ocupaţională "Justiţie", prin care dreptul în cauză a fost recunoscut începând cu data de 01.08.2016.

Având în vedere faptul că la art. 1 din Ordinului nr. 2295/07.12.2021 se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (şi nu de 484,18, cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, invocă aplicarea în speţă a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie şi începerea unui nou astfel de termen de prescripţie.

Totodată, susţin incidenţa în cauză a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, intimatul – pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv cele prev. de art. 2510 C. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara au depus întâmpinări; prin întâmpinare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj a invocat excepţia nulităţii recursului.

De asemenea, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii – reclamanţi nu indicat motivul/motivele de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, criticile invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

De asemenea, referitor la excepţia rămânerii fără obiect invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine că prin Ordinul nr. 551 din 12 aprilie 2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se stabileşte la art. 1 că "Începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor pe lângă tribunale şi pachetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON", iar la art. 2 că procurorii ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1, îşi menţin drepturile salariale anterioare.

Ori, obiectul acţiunii civile deduse spre soluţionare în cauza pendinte este reprezentat de solicitarea reclamanţilor privind anularea în parte a Ordinului Procurorului General PÎCCJ nr. 2295/07.12.2021 în ceea ce priveşte art. 4 şi 6 din acesta şi obligarea pârâţilor la calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în mod evident, nu se poate reţine ipoteza rămânerii fără obiect a cererii.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat obligarea intimatei-pârâte la calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţele rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi pentru viitor, având în vedere că în speţă a intervenit recunoaşterea dreptului de către debitor şi, în consecinţă, renunţarea la prescripţie.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte costată că prin motivele de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

Înalta Curte constată că, deşi motivele de recurs nu au fost întemeiate în drept, din modul de redactare rezultă că pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în cauză, chestiunile litigioase se referă la verificarea faptului dacă emitentul a recunoscut sau nu prin art. 1 al deciziei în favoarea reclamanţilor dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, şi dacă această recunoaştere are sau nu valoarea unei renunţări la prescripţie, având în vedere că nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-au realizat prin actele administrative contestate cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Potrivit art. 171 alin. (1) din Codul muncii (invocat de recurenţii-reclamanţi ca fiind interpretat în mod greşit de prima instanţă), "(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate."

Într-adevăr, dispoziţiile sus-citate sunt menţionate în Capitolul III intitulat "Plata salariului" şi se referă la dreptul salariatului de a se adresa cu acţiune împotriva angajatorului în termenul de prescripţie de 3 ani, însă faptul că acelaşi termen a fost avut în vedere de intimata-pârâtă nu înseamnă încălcarea drepturilor recurenţilor-reclamanţi atât timp cât şi dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii referitoare la formularea unor cereri în vederea soluţionării unui conflict de muncă menţionează în mod expres acelaşi termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Conform dispoziţiilor art. 2500 alin. (1) din Noul C. civ., prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie, şi odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Faptul că prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecinţele imposibilităţii invocării prescripţiei de către emitentul actelor atacate.

Dimpotrivă, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.) ceea de altfel a şi făcut autoritatea emitentă pârâtă prin intermediul actelor contestate.

De asemenea, Înalta Curte constată că potrivit art. 171 alin. (2) Codul muncii "Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului", însă în cazul de faţă nu este vorba despre o recunoaştere a unor drepturi salariale pentru o parte dintre salariaţi în detrimentul altor salariaţi, ci este vorba de situaţia distinctă în care se află cei care nu beneficiază de acordarea drepturilor salariale prin hotărâri judecătoreşti, ci beneficiază de acordarea acestor drepturi pe cale administrativă, în virtutea legii.

Din analiza deciziei de salarizare contestate rezultă că ea prevede două mari ipoteze: (1) situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însăşi decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă şi (2) situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Însă, în speţa de faţă recurenţii-reclamanţi nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, context în care, devin aplicabile art. 4 şi 6 din decizia atacată.

Astfel, dispoziţiile art. 4 din ordinul contestat menţionează că: "În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii".

Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii atacate pe această cale, rezultă o interpretare corectă a primei instanţe în sensul că "renunţarea tacită la prescripţie trebuie să rezulte dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenţia abandonării dreptului de a invoca prescripţia, acesta realizându-se de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de cauză, iar deducerea intenţiei debitorului de a renunţa la dreptul de a invoca prescripţia este apanajul instanţelor de judecată".

Or, o renunţare tacită la dreptul de a invoca prescripţia constă în executarea de bunăvoie a unei obligaţii prescrise [art. 2506 alin. (3) noul C. civ..], situaţie care ce nu regăseşte în cauza pendinte, precum şi în cazul constituirii unor garanţii în favoarea creditorului, pentru plata creanţei prescrise [art. 2506 alin. (4) noul C. civ..], de asemenea inexistentă.

În acest context, Înalta Curte constată că atât timp cât intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stipulat în mod explicit că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii deciziei atacate, înţelegând să opună în mod explicit prescripţia extinctivă şi să nu renunţe la aceasta, manifestarea sa de voinţă este lipsită de echivoc şi în deplin acord cu prevederile legale.

Acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul dispoziţiilor art. 4 al ordinului contestat, în care se menţionează că: "În cazul personalului menţionat la art. 1 căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii".

Făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor legal mai sus citate, Înalta Curte constată că în cazul recurenţilor-reclamanţi a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor salariale, în limitele şi cu respectarea termenului general de prescripţie extinctivă, context în care, recalcularea şi plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON pe cale administrativă, se poate face în limita termenului de prescripţie de 3 ani, aşa cum dispun prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii "(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate."

Prin urmare, soluţia primei instanţe, analizată în raport de aspectele incidente la momentul pronunţării sale, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., B., A., E. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 932/2022 din 10 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.