Prosecutor disciplinary liability for alleged bad faith and delay: standard for proving culpable misconduct under judicial inspection law
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the appellate court’s judgment that rejected the claimant's administrative action. The dispute concerned the challenge to an inspection resolution and a subsequent superior inspection chief's decision closing a disciplinary complaint against three prosecutors, who were accused of delaying criminal investigations, ignoring a final civil judgment, and acting in bad faith or with gross negligence to favor perpetrators. The court ruled that the prosecutors’ actions did not constitute disciplinary offenses under Article 99(h) and (t) of Law No. 303/2004, noting that the extension of procedural timelines was attributed to difficulties in evidence collection by police rather than culpable delay or intentional misconduct by the prosecutors. The decisive legal basis was the requirement for proof of specific disciplinary fault, such as repeated culpable delay or the conscious violation of material or procedural law with the intent to harm another party, which the claimant failed to substantiate through the available evidence, distinguishing these conduct standards from mere judicial errors or dissatisfaction with the criminal case outcome.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 99 din Legea nr. 303/2004, art. 45 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004; Prosecutor disciplinary liability for alleged bad faith and delay: standard for proving culpable misconduct under judicial inspection law: Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluţiei de clasare nr. 22-2130 din 26 iulie 2022, emisă de Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei C22/1221 din 23 august 2022, emisă de către Inspectorul Şef al Inspecţiei judiciare.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.09.2022, reclamanta A. a solicitat anularea Rezoluţiei Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare nr. C22-1221 din 23 august 2022 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 22-2130 din 26 iulie 2022 emisă de Direcţia de Inspecţie pentru procurori din cadrul Inspecţiei Judiciare.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 3 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că tergiversarea soluţionării dosarelor cu nr. x/2018 şi y/2021 nu s-a datorat modului defectuos al procurorilor care au supravegheat urmărirea penală.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004, există rea credinţă atunci când procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărins sau acceptând vătămarea unei persoane.
În opinia recurentei, cei trei procurori au nesocotit din culpă, în mod grav, normele de drept material şi procesual, aceste dosare nefiind soluţionate într-un termen rezonabil, ci în decurs de ani de zile, lucru care a determinat-o să formuleze şi contestaţii împotriva duratei cercetării, contestaţii care au fost admise.
Or, prin raportare la admiterea acestor contestaţii, rezultă că aceşti procurori în mod intenţionat şi cu scopul de a favoriza făptuitorii au tergiversat fără niciun motiv obiectiv, cercetările în dosare menţionate. Astfel, atribuţiile de serviciu au fost exercitate de aceştia cu rea credinţă, rea voinţă şi lipsă de interes.
Mai mult decât atât, prin soluţia adoptată în dosarele x/2018 şi y/2021, au denaturat starea de fapt, nu au avut în vedere înscrisurile şi aspectele menţionate de recurentă în plângere, pronunţând soluţii de clasare pe considerentul că nu este parte vătămată, deşi era persoana prejudiciată prin faptele denunţate.
De asemenea, aceştia au ignorat o decizie civilă definitivă şi irevocabilă, care statua cu privire la situaţia juridică a terenurilor în litigiu, sentinţă care a fost pusă şi în executare şi care era obligatorie.
Astfel, la pronunţarea soluţiilor din dosarele mai sus amintite, aceştia au dat o interpretare eronată sentinţei civile cu scopul de a favoriza făptuitorii.
Această atitudine a celor trei procurori au încurajat făptuitorii să săvârşească în continuare aceleaşi infracţiuni, în mod repetat, fiind nevoită să formuleze şi alte plângeri penale, datorită nepăsării acestora şi chiar complicităţii lor.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei formulate de recurenta-reclamantă împotriva rezoluţiei de clasare nr. 22-2130 din 26 iulie 2022, emisă de Inspecţia Judiciară, precum şi împotriva Rezoluţiei C22/1221 din 23 august 2022, emisă de către Inspectorul Şef al Inspecţiei judiciare.
Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs formulată se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale, respectiv ale art. 99 lit. h) şi t) din Legea nr. 303/2004.
În atare situaţie analiza acestor critici se va efectua prin raportare la acest text de lege invocat ca fiind în mod eronat interpretat şi aplicat, dar şi prin raportare la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară în conformitate cu care: "(1) În situaţia în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluţie, clasarea sesizării", precum şi la dispoziţiile art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ în conformitate cu care: "(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situaţie în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condiţiile art. 10 alin. (6)."
Înalta Curte va reţine, de asemenea, şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 în conformitate cu care: "(4) Dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar rezultatul se comunică direct persoanei care a formulat sesizarea şi persoanei vizate de sesizare. Rezoluţia de clasare este supusă confirmării inspectorului-şef. Rezoluţia poate fi infirmată, o singură dată, de inspectorul-şef, care poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, completarea verificărilor".
Înalta Curte constată, în raport cu dispoziţiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 precum şi cu dispoziţiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 că obiectul inspecţiei judiciare îl constituie verificarea sesizărilor sub aspectul identificării indiciilor săvârşirii unei abateri disciplinare.
În cauză, referatul de clasare şi referatul Inspectorului-Şef au respectat aceste dispoziţii legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant, nefiind identificat niciun indiciu privind săvârşirea vreunei abateri disciplinare.
Conform dispoziţiilor art. 99 lit. h) şi t) din Legea nr. 303/2004:
"Constituie abateri disciplinare:
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."
Norma art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte stabileşte conţinutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.
Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu constând într-o acţiune sau omisiune, săvârşită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.
Şi angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinţei îndeplinirii cumulative a condiţiilor generale referitoare la faptă, vinovăţie, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs. În ce priveşte vinovăţia, aceasta trebuie constatată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.
În raport de conţinutul normei sus enunţate, se reţine că există abatere disciplinară în sensul art. 99 lit. h) nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situaţia în care sunt săvârşite în mod repetat şi din motive imputabile.
Corelativ dreptului persoanelor de a le fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil există pentru procurori obligaţia legală, stabilită în mod expres de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de a rezolva lucrările în termenele stabilite şi, respectiv, de a soluţiona cauzele în termen rezonabil.
Dar, pentru a se stabili dacă s-a depăşit o durată rezonabilă a procedurii sunt avute în vedere drept criterii: verificarea existenţei unor termene speciale; frecvenţa şi durata cu care au fost depăşite termenele de recomandare; complexitatea cauzei (circumstanţă prevăzută expres chiar de art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004); comportamentul părţilor; comportamentul altor autorităţi; miza dosarului pentru părţile în litigiu; termenul total al procedurii judiciare; cauzele de inactivitate; volumul de activitate sau alte împrejurări asemănătoare, măsurile luate de către magistrat pentru impulsionarea procedurilor şi modul de gestionare a dosarului etc.. Aceste criterii de apreciere nu sunt privite în mod unilateral, ci cumulativ şi interdependent, ansamblul acestora determinând un eventual grad de vinovăţie sau de imputabilitate.
În cauză, prin memoriul înregistrat la Inspecţia Judiciară, la data de 24.06.2022, reclamanta a sesizat tergiversarea intenţionată voluntară de către procurorii B., C. şi D. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru a soluţionării dosarelor penale nr. x/2021, nr. y/2021, nr. z/2016 şi nr. 709/P/2019 şi, respectiv, lăsarea acestora în nelucrare, aspect care pune în discuţie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată şi modificată.
Având în vedere interpretarea ce trebuie dată dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, enunţate anterior, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală, instanţa de fond interpretând şi aplicând în mod corect aceste dispoziţii în raport cu situaţia de fapt reţinută în cauză.
Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, trebuie identificate acele acţiuni sau inacţiuni ale procurorului, neconforme cu îndatoririle profesionale, din care să rezulte dezinteresul repetat şi culpabil al acestuia în soluţionarea cu celeritate a cauzelor repartizate.
Or, în dosarele penale nr. x/2021 şi nr. y/2021, soluţionate de Judecătoria Motru nu s-a constatat că depăşirea duratei procedurii judiciare în cursul urmăririi penale, efectuate în dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2019, ar fi fost cauzată în mod culpabil, de către aceşti procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru. În încheierile penale pronunţate de Judecătoria Motru în dosarele nr. x/2021 şi nr. y/2021 s-a reţinut că au existat dificultăţi în administrarea probelor, fiind necesar ca acestea să aibă caracter complet şi corect, pentru a se asigura respectarea principiului prevăzut de art. 8 C. proc. pen.
Nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la faptul că aspectul tergiversării intenţionate reiese din soluţiile de admitere a contestaţiilor împotriva duratei cercetării.
Astfel cum corect a reţinut judecătorul fondului, faptul că prin încheierea penală nr. 158 din 28.07.2021, pronunţată în dosarul penal nr. x/2021 de către Judecătoria Motru, s-a admis contestaţia reclamantei privind durata procesului penal în dosarul nr. x/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, stabilindu-se un termen de soluţionare a cauzei de 6 luni, iar prin încheierea penală nr. 157 din 28.07.2021 pronunţată în dosarul penal nr. x/2021 de către Judecătoria Motru, s-a admis contestaţia privind durata procesului penal în dosarul nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru, stabilindu-se de asemenea un termen de soluţionare a cauzei de 6 luni, nu determină în mod automat concluzia că această durată rezonabilă ar fi fost depăşită în mod culpabil de către procurori.
În considerentele acestor hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că după redeschiderea urmăririi penale în dosarul nr. x/2018, cauza a fost înaintată la Postul de poliţie Drăgoteşti pentru competentă soluţionare, iar organele de poliţie au fost acelea care nu au mai efectuat acte de urmărire penală.
În continuare, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României, această competenţă revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea şi temeinicia rezoluţiei atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.
Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reţine că prima instanţă, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.
Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.
De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora: "Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."
Din perspectiva laturii obiective a primei modalităţi (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă), instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.
Referitor la faptele imputate procurorilor, examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea credinţă şi gravă neglijenţă, Înalta Curte observă, pe de o parte, că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege, iar instanţa de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum şi corecta interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.
Ceea ce a criticat reclamanta-recurentă este maniera în care intimata Inspecţia Judiciară a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea cu rea credinţă a normelor de drept material sau procesual, având în vedere că plângerile sale nu au fost soluţionate corect, soluţiile fiind părtinitoare făptuitorilor.
În concret, au fost invocate aspecte privind nemulţumirile părţii cu privire la modul de instrumentare a acestor dosare.
Ori, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, din probele administrate în cauză, nu reiese că cei trei procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Motru ar fi încalcat cu ştiinţă anumite norme de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea reclamantei.
În ceea ce priveşte modalitatea exercitării funcţiei cu gravă neglijenţă, Înalta Curte reţine că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic şi pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de faţă, faptele clamate de recurentă nu îndeplinesc astfel de condiţii.
Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.
Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.
Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă; în cauza de faţă nu există indicii că prin faptele clamate procurorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei şi nici nu s-a identificat vreo greşeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă şi neîndoielnică.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantei s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, iar instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 159 din 3 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 7 noiembrie 2023.