Recognition of refugee status under Law No. 189/2000: sufficiency of official records and witness testimony to prove ethnic persecution and displacement during 1940–1945

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28 noiembrie 2003, reclamantul M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 și acordarea drepturilor prevăzute de această lege.

În motivarea cererii sale, a susținut că în mod greșit pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor menționate, deoarece rezultă clar că, datorită etniei, după 1940, s-a refugiat din localitatea Călățea, în localitatea Beiuș, fiind irelevantă data refugiului, acest fapt, în condițiile legii, trebuia să aibă loc în perioada 1940 - 1945.

A mai susținut că în mod greșit a apreciat pârâta, faptul că statutul de refugiat al tatălui său nu-i conferea și lui, statutul de refugiat.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 120/CA/2004 - PI din 16 februarie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945.

Instanța a reținut în motivarea soluției, că reclamantul a făcut dovada faptului că, împreună cu părinții săi, au fost refugiați, din cauza persecuțiilor etnice exercitate de regimul instaurat după Dictatul de la Viena, în perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

A mai reținut că, în ce privește contradicția dintre declarațiile martorilor depuse la comisia de specialitate, cu privire la perioada de refugiu, aceasta a fost clarificată de către aceeași martori, prin depunerea declarațiilor ample autentificate, din care rezultă că perioada refugiului începe din septembrie 1942.

Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat recurs, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., susținând că față de contradicțiile existente între probele administrate cu acte și martori, se impunea respingerea acțiunii, reclamantul nefăcând dovada condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 7763 din 21 octombrie 2004, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza, aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Instanța a reținut că, față de contradicțiile existente între probele administrate privind data și locul din care reclamantul și familia sa s-au refugiat, se impun clarificări prin suplimentarea probelor, în vederea stabilirii unei corecte situații de fapt și pronunțării unei sentințe legale și temeinice.

Rejudecând cauza după casare, instanța de trimitere, prin sentința civilă nr. 14/CA/2005 - P.I. din 17 ianuarie 2005, a admis acțiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr. 5170 din 31 octombrie 2003 și a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada, prin probele administrate inițial și completate ulterior cu declarațiile autentificate ale martorilor G.F. și G.G., că împreună cu familia s-au refugiat de la Călățea, în părțile Beiușului, din toamna anului 1942, până în anul 1945.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta a susținut, în esență, că instanța a apreciat eronat situația de fapt și a aplicat greșit legea, în cauză, din dovezile produse nerezultând, cu certitudine, refugiul reclamantului și al familiei sale și nici perioada când s-ar fi petrecut acest lucru.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele de casare invocate, actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale, eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din adresa nr. 3718 din 15 iulie 2003, eliberată de Ministerul de Interne - Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că tatăl reclamantului, M.I., a fost înregistrat în indexul cu evidența refugiaților români din Ungaria, la poziția 172.

Din declarațiile autentificate ale martorilor F.I. și L.G., rezultă că reclamantul a fost refugiat, din motive etnice, împreună cu familia sa, în perioada septembrie 1942 - aprilie 1945, din localitatea Călățea, județul Bihor, în localitatea Beiuș.

Contradicția dintre declarațiile martorilor, depuse în fața comisiei de specialitate cu privire la perioada de refugiu, a fost clarificată de către aceeași martori, prin declarațiile autentificate ample și explicite, date ulterior, care atestau perioada refugiului ca fiind septembrie 1942 - aprilie 1945.

În plus, cu ocazia rejudecării, în fond după casare, reclamantul și-a completat probatoriul cu declarațiile martorilor G.F. și G.G. (în vârstă de 78 și, respectiv, 82 de ani), care precizează că tatăl reclamantului, M.I., împreună cu familia, inclusiv reclamantul, au fost refugiați din localitatea Călățea, în părțile Beiușului, din toamna anului 1942, până în 1945.

Probele menționate confirmă, deci, realitatea refugiului reclamantului și a familiei sale.

Cât privește motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în raport cu realitățile istorice ale vremii, ce nu pot fi negate, fiind de notorietate persecuțiile etnice suferite de populația română, în Ardealul de Nord, ca urmare a regimului instaurat după Dictatul de la Viena.

În atare situație, se reține că instanța de fond a apreciat în mod corect că actele de persecuție pentru motive etnice suferite de reclamantul M.F., împreună cu ceilalți membrii ai familiei sale, sunt dovedite și i-a admis acțiunea.

În consecință, față de cele ce preced, se constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare cauzei deduse judecății, pronunțând o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 14/CA/2005 - PI din 17 ianuarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.