Statutory limitations and procedural standing bar retroactive salary equalization claims against public employers based on individual administrative refusal

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 septembrie 2021, pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat:

(i) obligarea pârâtului la anularea/modificarea în parte a Ordinului nr. 5283/C/03.02.2021, Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019 şi a Ordinului nr. 550/C/03.02.2021, emise de Ministrul Justiţiei sau emiterea unui nou ordin prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente cuvenite, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (484,18 RON majorat cu 25%) începând cu 01.08.2016;

(ii) obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate la zi, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. La data de 10 decembrie 2021, reclamanta a depus cerere adiţională prin care a chemat în judecată şi pe pârâta Curtea de Apel Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunţată, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă, faţă de împrejurarea că în întregul interval a avut calitatea de judecător la instanţe din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, respectiv la Judecătoria Sectorului 6 până la data de 31.12.2016 şi în continuare la Tribunalul Bucureşti (în prezent fiind delegată la Tribunalul Teleorman).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea din 26 ianuarie 2022, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 18 din 18 februarie 2022, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost modificată;

(iii) a obligat pe pârâtul Ministerul Justiţiei să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON (484,18 RON majorat cu 25%), începând cu 1.08.2016 şi să aloce fondurile necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate la zi, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective;

(iv) a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului pretins.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022 şi a sentinţei civile nr. 18 din 18 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale şi să se constate că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei; în subsidiar, a solicitat casarea în tot a sentinţei recurate, admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, respectiv ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021.

3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât critică greşita respingere a excepţiei necompetenţei materiale a instanţei, recalificată ca fiind excepţie de necompetenţă teritorială, apreciind că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa soluţionării acţiunii vizând legalitatea ordinelor de salarizare pentru personalul care aparţine familiei ocupaţionale "Justiţie", în temeiul art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, sens în care evocă aspectele statuate prin Decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea unui recurs în interesul legii.

Totodată, apreciază că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., faţă de obiectul cererii reclamantei, care solicită emiterea unui nou ordin de încadrare salarială, recalcularea şi plata unor diferenţe băneşti rezultate în urma luării în calcul a unor componente salariale.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică soluţia de respingere a excepţiilor tardivităţii introducerii acţiunii, inadmisibilităţii acţiunii, lipsei de interes, lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, prescripţiei dreptului material la acţiune şi, totodată, solicită respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca urmare a emiterii Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021.

Consideră că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) Cap. VIII - Secţiunea 1 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. I - Secţiunea 3, art. 8 şi 9 din Cap. VIII - Secţiunea 2 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. I - Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Referitor la excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul-pârât susţine că aceste excepţii au fost respinse printr-o motivare comună, contrară legii. Deşi solicită anularea OMJ nr. 550/C/03.02.2021, reclamanta nu a contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizaţiei începând cu data de 01.08.2016, conform art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea 1 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, astfel că acţiunea este tardiv formulată în privinţa acestui ordin. Totodată, reclamanta nu a formulat plângere prealabilă împotriva celorlalte ordine de salarizare contestate, respectiv OMJ nr. 5283/C/2021 şi OMJ nr. 4988/C/2019, cererea fiind, astfel, inadmisibilă.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei invocă şi greşita respingere a excepţiilor lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în privinţa capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plăţii. Având în vedere dispoziţiile H.G. nr. 34/2009, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 şi art. 25 din O.U.G. nr. 37/2008, susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere împrejurarea că nu este necesară o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu ordonatorul de credite, pentru ca Ministerul Justiţiei să repartizeze fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti; astfel, obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens este redundantă, pronunţarea hotărârii în contradictoriu cu ordonatorii inferiori de credite fiind suficientă pentru alocarea fondurilor.

Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 19 din Legea nr. 500/2002, art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 64 din Legea nr. 69/2010, intimata-reclamantă nu are calitatea procesuală activă care să-i permită să solicite obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor, singurele entităţi care ar avea dreptul de a solicita ministerului îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terţiari de credite fiind instituţiile angajatoare, în cadrul procedurii bugetare. Intimata-reclamantă este terţ în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin pârâţilor autorităţi publice, cu atât mai mult cu cât obligaţia de alocare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale este una legală, nu judiciară.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei invocă greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că raţionamentul instanţei de judecată, prin care s-a reţinut că reclamanta nu a solicitat simpla plată a unor drepturi salariale, ci emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite altor magistraţi cu autoritate de lucru judecat, este greşit.

În prim rând, nu există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între prezentul dosar şi dosarul nr. x/2020, faţă de care care Ministerul Justiţiei a emis un ordin de salarizare în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti, prin care a calculat indemnizaţia de încadrare în raport de VRS 605,225 RON. Acest ordin, respectiv OMJ nr. 4158/C/2021, fiind emis în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti, produce efecte doar între părţile cauzei soluţionate prin sentinţa civilă nr. 113/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În al doilea rând, arată recurentul-pârât că reclamanta solicită emiterea unui ordin de salarizare raportat la VRS de 605,225 RON cu începere de la data de 01.08.2016, precum şi plata diferenţelor salariale aferente, însă dreptul material la acţiune s-a prescris, conform art. 2500 coroborat cu art. 2517 C. civ.. Potrivit art. 2523 C. civ., prescripţia a început să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui, astfel că, luând în considerare data introducerii acţiunii, dreptul reclamantei este prescris.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că prin sentinţa recurată au fost încălcate prevederile art. 44 pct. 11 şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Învederează că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului stabilit în afara plafonului prevăzut de această lege, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, nemaiputând constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune. Prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 au fost abrogate şi prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, consideră că prima instanţă a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a ţine cont de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora persoanelor care au atins plafonul maxim prevăzut de această lege în aplicarea etapizată, li se acordă începând cu data de 01.01.2018 sau o dată ulterioară drepturile prevăzute de noua lege de salarizare, nemaiavând relevanţă valoarea de referinţă sectorială.

Apreciază recurentul-pârât că este nelegală stabilirea unei VRS de 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 (anterior emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021), întrucât majorarea VRS de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat doar categoria profesională a consilierilor de probaţiune, iar nu toată familia ocupaţională "Justiţie". Acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Mai susţine recurentul-pârât că acţiunea a rămas fără obiect pentru perioada de după data de 30.12.2021, ca urmare a emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 şi OMJ nr. 401/C/07.02.2022, anexate cererii de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, apreciază că susţinerile recurentului-pârât sunt contradictorii, acţiunea neputând fi considerată tardivă dacă nu s-a urmat procedura prealabilă.

Pe de altă parte, consideră corectă soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât a adresat Ministerului Justiţiei o cerere prin care a solicitat modificarea ordinelor de salarizare în sensul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 484,18 RON majorată cu 25%, iar prin răspunsul comunicat, ministerul a refuzat să dea curs acestei solicitări. Aşadar, a fost urmată procedura prealabilă conform art. 8 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Arată că cererea de chemare în judecată nu este fondată pe prevederile art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea nr. 153/2017, ci pe prevederile Legii nr. 554/2004, fiind invocat refuzul nejustificat al autorităţii publice de a emite un act administrativ. Din actele dosarului rezultă că reclamanta a contestat OMJ nr. 550/C/03.02.2021, iar pârâtul a refuzat să modifice ordinul în sensul solicitat, sesizarea instanţei fiind făcută în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din legea nr. 554/2004, astfel că excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii nu sunt întemeiate.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, intimata-reclamantă învederează că prin acţiune nu a solicitat doar obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale, ci la emiterea unui ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în favoarea altor magistraţi, cu autoritate de lucru judecat.

Consideră că, în măsura în care ar fi reţinută incidenţa art. 2500 şi art. 2517 C. civ., aceste prevederi trebuie coroborate cu art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, termenul de prescripţie de 3 ani începând să curgă de la data la care reclamanta a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei discriminatorii, materializată în pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti prin care altor persoane din familia ocupaţională "Justiţie" le-a fost recunoscut dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON.

Susţine intimata-reclamantă că nu a stat în pasivitate, ci nu a avut posibilitatea de a-i fi admisă o acţiune ca cea de faţă, câtă vreme nici consilierilor de probaţiune nu li s-a recunoscut dreptul stabilit în favoarea lor prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 decât după pronunţarea sentinţei civile nr. 1668/12.11.2019, dată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 286/24.06.2020 a Curţii de Apel Timişoara. Aşadar, dreptul la calcularea indemnizaţiei în raport de VRS 605,225 RON nu a fost recunoscut şi stabilit prin acte administrative ale ordonatorilor de credite anterior pronunţării primei hotărâri judecătoreşti în materie, astfel că termenul de prescripţie nu a început să curgă de la data de 01.08.2016. În prezentul dosar, s-a solicitat recunoaşterea stării de discriminare în care reclamanta se află în raport de alţi colegi judecători, fiind invocate prevederile din materia salarizării, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Decizia nr. 36/2018 a ÎCCJ şi dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Chiar dacă în speţă nu ar fi incidente prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, excepţia prescripţiei ar trebui respinsă, întrucât termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., începe să curgă de la data când titularul a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui. În speţă, această dată este reprezentată de data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti în care a fost recunoscut dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019, dată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 286/24.06.2020 a Curţii de Apel Timişoara.

Mai arată intimata-reclamantă că, prin OMJ nr. 6245/2022 şi ordinul subsecvent nr. 401/2022, s-a dispus calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021. La emiterea primului ordin au fost avute în vedere hotărârile judecătoreşti definitive, precum şi prevederile deciziei nr. 55/2021, pronunţată de ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept. Astfel fiind, art. 1 al OMJ nr. 6245/2022 reprezintă o recunoaştere expresă a dreptului reclamantei şi, implicit, o renunţare la prescripţie, cu efectul începerii cursului unei noi prescripţii, raportat la art. 2506 alin. (4), art. 2507 şi art. 2510 alin. (1) C. civ., situaţie în care termenul începe să curgă de la data de 30.12.2021.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, intimata-reclamantă solicită respingerea, ca neîntemeiată, învederând că judecătorii care au obţinut recunoaşterea dreptului la calcularea indemnizaţiei în raport de VRS 605,225 prin hotărâri judecătoreşti vor beneficia de această valoare cu începere de la 01.08.2016, pe când cei cărora li s-a recunoscut acest drept pe cale administrativă beneficiază de el doar începând cu data de 30.12.2021.

Consideră intimata-reclamantă că este neîntemeiată şi critica referitoare la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, câtă vreme justifică un interes legitim, ce trebuie ocrotit pe calea contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, intimata-reclamantă solicită respingerea criticilor formulate de recurentul-pârât, ca nefondate, apreciind că acestea sunt în contradicţie atât cu dispoziţiile legale în materie de salarizare, cât şi cu comportamentul instituţional al ministerului, în materia salarizării judecătorilor.

Arată intimata că recurentul-pârât a emis OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 şi OMJ nr. 401/C/07.02.2022, prin care a dispus calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017. În motivarea acestor ordine, pârâtul face trimitere la principiile nediscriminării şi egalităţii, reglementate de art. 6 din Legea nr. 153/2017 şi confirmate de jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, Curţii Constituţionale, dar şi de deciziile administrative ale altor ordonatori de credite. Aceste ordine au fost emise în scopul eliminării situaţiilor discriminatorii create în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, la nivelul angajatorului, prin punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti.

Anterior, recurentul-pârât a emis şi OMJ nr. 4158/C/11.08.2021, prin care a pus în executare sentinţa civilă nr. 113/2020, dată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Piteşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 3021/2021, prin care a stabilit drepturile salariale în favoarea judecătorilor din cadrul Tribunalului Bucureşti – secţia a VII-a civilă prin raportare la VRS 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% începând cu data de 01.08.2016.

Ideea egalizării salariilor pentru persoane care ocupă aceeaşi funcţie, au acelaşi grad/treaptă/gradaţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii a fost introdusă în legislaţie prin Legea nr. 71/2015, fiind aplicabilă de la 09.04.2015. Aşadar, Ministerul Justiţiei nu poate nega dreptul reclamantei de a fi salarizată şi anterior datei de 30.12.2021 în raport de VRS 605,225 RON, câtă vreme la nivelul aceluiaşi angajator există judecători, personal auxiliar şi conex cărora li s-au stabilit drepturile salariale prin raportare la această valoare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a cererii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca urmare a emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 şi OMJ nr. 401/C/07.02.2022, consideră intimata-reclamantă că aceste ordine nu produc niciun efect, câtă vreme nu stabilesc VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Ordinele de salarizare, deşi au fost emise pentru înlăturarea inechităţilor salariale, în realitate perpetuează aceste inechităţi, tratând în mod diferit personalul care are recunoscut dreptului la calcularea indemnizaţiei în raport de VRS 605,225 prin hotărâri judecătoreşti cu începere de la 01.08.2016, faţă de personalul căruia i s-a recunoscut acest drept pe cale administrativă începând cu data de 30.12.2021. Astfel fiind, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) şi art. 2 alin. (1) – (4) din O.U.G. nr. 137/2000, precum şi art. 5 alin. (1) şi art. 159 alin. (3) Codul muncii, în aplicarea principiului egalităţii de tratament în salarizare.

5. Alte aspecte procesuale

Prin dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei ce decurg din calitatea acestuia de ordonator principal de credite, sens în care, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a luat act de transmiterea calităţii procesuale de recurent-pârât de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (n.r.: pentru a uşura lecturarea prezentei decizii, menţiunile referitoare la autoritatea pârâtă se vor raporta în continuare la pârâtul iniţial Ministerul Justiţiei, emitent al actelor administrative de salarizare la care se va face referire în cele ce urmează).

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea şi sentinţa recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la criticile aduse încheierii din 26 ianuarie 2022, prin care a fost soluţionată excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de fond, subsumate cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., precum şi la criticile aduse soluţiei de respingere a excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii din cuprinsul sentinţei instanţei de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Toate cele trei excepţii au fost întemeiate de recurentul-pârât pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, susţinând că, raportat la obiectul cauzei, competenţa de soluţionare a cauzei este una teritorială, exclusivă, stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, iar anterior formulării acţiunii, reclamanta era obligată să urmeze procedura prealabilă prevăzută de acest text de lege în ceea ce priveşte contestarea ordinelor de salarizare emise de ministrul justiţiei sub nr. x/03.02.2021 şi nr. 4988/C/2019. În ceea ce priveşte Ordinul ministrului justiţiei nr. 550/C/03.02.2021, s-a susţinut că, deşi a fost urmată procedura prealabilă, acţiunea a fost tardiv introdusă, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de alin. (2) al textului de lege amintit, în raport de data comunicării către reclamantă a răspunsului nr. x/31.03.2021 la plângerea prealabilă.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamantei într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" în raport de fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate. Reclamanta a susţinut existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei e a emite un act administrativ/ordin de salarizare prin care indemnizaţia sa de încadrare să fie recalculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, valoare de care beneficiază alţi angajaţi din aceiaşi familie ocupaţională, al căror drept a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, puse în executare de către ministerul pârât.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 " (...) De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acţiunii, reclamanta a solicitat Ministerului Justiţiei emiterea unui ordin de încadrare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar prin adresa nr. x/2021, pârâtul a comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Este de observat că, deşi în petitul acţiunii introductive reclamanta face referire la trei ordine de salarizare, emise în anii 2019 şi 2021, cerând anularea/modificarea lor sau înlocuirea cu un alt ordin, din argumentaţia cererii rezultă că ceea ce se contestă este practica administrativă a pârâtului minister în sensul refuzului de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale ale reclamantei să fie recalculate, în temeiul principiului egalizării, în raport de aceeaşi VRS pe baza căreia s-au calculat drepturile salariale ale altor persoane din familia ocupaţională "Justiţie".

Raportat la cauza acţiunii şi la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 şi art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din acest act normativ, care dispune că reclamantul se adresează instanţei de la domiciliul sau sediul său.

Cum, în speţă, intimata-reclamantă A. are domiciliul pe raza Curţii de Apel Bucureşti, este judecătoare la o instanţă din aceeaşi circumscripţie teritorială, iar această curte de apel este pârâtă în cauză, în mod corect prima instanţă a constatat incidenţa prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2)1 C. proc. civ., reclamanta sesizând instanţa de acelaşi grad aflată în circumscripţia teritorială cu curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitate, respectiv Curtea de Apel Piteşti.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetenţa teritorială a instanţei de fond.

În continuarea acestui raţionament, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile referitoare la inadmisibilitatea şi tardivitatea formulării acţiunii, câtă vreme se întemeiază pe conţinutul aceluiaşi text de lege, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, faţă de care instanţa de recurs a constatat deja că nu se aplică pricinii de faţă.

Înalta Curte observă că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a făcut şi obiectul unei sesizări pentru pronunţarea recursului în interesul legii, soluţionat prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că: "În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestaţii prealabile în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deşi privesc relaţia dintre angajator şi angajaţi, considerentele acestor decizii sunt incidente şi în cazul Ministerului Justiţiei care, în exercitarea atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, a emis ordine prin care a stabilit cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanta, având atribuţii partajate în acest domeniu cu instanţele angajatoare (cărora le revine obligaţia de plată a salariilor astfel stabilite) la care a funcţionat reclamanta în intervalele de timp indicate în acţiune.

În concluzie, în situaţia în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiţiei de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamantă, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Cât priveşte termenul de introducere a acţiunii, este evident că în cauză nu poate fi avut în vedere termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004. Adresa nr. x/2021, apreciată a reprezenta refuzul nejustificat contestat prin acţiune, a fost comunicată reclamantei la 31 martie 2021, iar acţiunea a fost depusă prin poştă la data de 28 septembrie 2021, cu respectarea termenului legal.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II.2. O cu totul altă soluţie se impune în ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei atacate, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate.

Această excepţie a fost invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, alături de excepţia lipsei de interes a reclamantei, în raport de cel de-al doilea petit al acţiunii introductive, prin care s-a cerut obligarea ministerului la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate din hotărârea ce se va pronunţa. Prima instanţă a respins ambele excepţii, apreciind că reclamanta justifică atât interesul de a formula o astfel de cerere, cât şi calitatea procesuală, având în vedere atribuţiile Ministerului Justiţiei de ordonator principal de credite.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia instanţei de fond, constatând, în sens contrar, că intimata-reclamantă nu are calitatea procesuală activă care să-i permită să solicite obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor sale salariale de către instanţele angajatoare.

Această obligaţie legală derivă din calitatea ministerului de ordonator principal de credite (obligaţie transmisă, în prezent, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justişie), fiind prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit căruia: "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.". Îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin ordonatorului principal de credite, de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terţiari în cadrul procedurii bugetare, nu implică în nicio modalitate participarea la procedură a beneficiarilor drepturilor salariale în discuţie (angajaţii). Intimata-reclamantă este terţ în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin pârâţilor autorităţi publice, de alocare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale.

Calitatea procesuală activă a reclamantei nu poate fi susţinută nici din perspectiva pretenţiilor de plată a diferenţelor salariale. Raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară, în speţă, între intimata-reclamantă şi instituţia angajatoare, fără ca această împrejurare să-i confere legitimare procesuală activă în raportul juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă pârâtul Ministerul Justiţiei (actual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Astfel fiind, intimata-reclamantă are calitate procesuală activă şi poate formula pretenţii în contradictoriu cu pârâţii ordonator principal şi secundar de credite doar în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata efectivă a diferenţelor salariale, dar nu şi în ceea ce priveşte raporturile derulate între ordonatorii de credite în procedura bugetară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. este dată cu greşita aplicare a art. 36 din C. proc. civ., sens în care, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. pe capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale şi va respinge acest petit pentru lipsa calităţii procesuale active.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu mai este necesară examinarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în susţinerea acestui capăt de cerere, constatarea inexistenţei legitimării procesuale active făcând inutilă o astfel de analiză.

II.3. Înalta Curte constată că sunt fondate şi criticile recurentului-pârât referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În fond, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 29.09.2018, în raport de prevederile art. 2500, 2517 şi 2524 C. civ. şi art. 171 alin. (1) Codul muncii. Instanţa de fond a respins excepţia, motivat de împrejurarea că prin acţiune nu se solicită obligarea pârâtului la plata unor drepturi salariale pentru a fi incidente prevederile C. civ., ci se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare.

În prim rând, Înalta Curte constată că aceste considerente sunt doar parţial corecte, întrucât, deşi este de necontestat că pretenţia principală a reclamantei este aceea de emitere a unui act administrativ prin care drepturile sale salariale să fie stabilite în raport de VRS 605,225 RON, s-a omis a se observa că există şi un capăt de cerere accesoriu, introdus prin cererea adiţională depusă la 10 decembrie 2021, prin care solicită repararea prejudiciului şi plata diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce se va da, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi plata dobânzii legale de la scadenţă până la plata efectivă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că dreptul material la acţiune este prescris chiar în ceea ce priveşte capătul de cerere principal, vizând emiterea unui ordin de salarizare în coordonatele solicitate de intimata-reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, iar art. 2523 C. civ. prevede că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

În cauza de faţă, intimata-reclamantă a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, susţinând că acest mod de calcul este deja aplicat în cazul altor angajaţi ai aceleiaşi familii ocupaţionale, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive, pe care Ministerul Justiţiei le-a pus în executare, emiţând ordine de salarizare în acest sens.

Înalta Curte constată că dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este prevăzut de dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicate în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a deciziilor interpretative ale Înaltei Curţi, date în dezlegarea unor chestiuni de drept (aspecte ce urmează a fi detaliate în considerentele vizând analiza fondului cauzei). Cum dreptul decurge dintr-o normă legală, intimata-reclamantă cunoştea sau trebuia să cunoască încă de la adoptarea şi publicarea O.U.G. nr. 20/2016 că are posibilitatea de a solicita pârâtului minister recalcularea drepturilor salariale ce i se cuvin şi, în eventualitatea unui refuz, să formuleze acţiune în contencios administrativ.

Nu se pot reţine argumentele intimatei-reclamante în sensul că a cunoscut existenţa dreptului abia în anul 2019, la data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti care confirma dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225, atât timp cât dreptul izvora din O.U.G. nr. 20/2016, iar instanţele de judecată nu au făcut decât să constate existenţa lui şi să oblige ordonatorul de credite la respectarea normei legale.

Înalta Curte reţine, astfel, că dreptul la acţiune era deschis reclamantei încă de la data de 1 august 2016, aceasta fiind şi data de început de la care solicită a-i fi recalculate drepturile salariale, iar cererea de chemare în judecată a fost depusă prin poştă, la data de 28.09.2021. În consecinţă, raportat la termenul de 3 ani prevăzut de art. 2523 C. civ., instanţa de recurs constată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată, fiind prescrise pretenţiile reclamantei aferente perioadei 01.08.2016 – 27.09.2018 (perioada ce excede celor 3 ani anterior depunerii acţiunii).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, consecutiv admiterii recursului şi casării sentinţei atacate în privinţa soluţiei date asupra exceptiei prescripţiei dreptului material la acţiune, va admite excepţia pentru pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016 – 27.09.2018 şi va respinge aceste pretenţii, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

II.4. Înalta Curte constată că este întemeiată excepţia lipsei de obiect pentru pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, invocată de recurentul-pârât în calea de atac, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca rămasă fără obiect, pentru aceste pretenţii.

În recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei a învederat că dreptul intimatei-reclamante la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,225 RON a fost recunoscut pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, prin emiterea a două acte administrative şi anume: Ordinul ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021, aplicabil tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari, respectiv Ordinul ministrului justiţiei nr. 401/C/07.02.2022, prin care se stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor din Curtea de Apel Bucureşti, în care se include şi reclamanta A., conform Anexei nr. 2 la ordin .

Instanţa de control judiciar are în vedere prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, precum şi cele ale art. 32 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune, una dintre acestea fiind cea privind formularea unei pretenţii.

Aşadar, unul dintre elementele acţiunii civile, este, alături de părţi şi cauză, obiectul acţiunii, respectiv pretenţia concretă a reclamantului, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul soluţionării cererii.

Înalta Curte constată că, prin emiterea celor două ordine de salarizare, ministerul pârât a îndeplinit parţial obligaţia principală ce face obiectul cererii de chemare în judecată, constând în recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de valoarea de referinţă sectorială pretinsă, respectiv doar cu începere de la data de 30.12.2021.

Întrucât ordinele ministrului justiţiei au fost emise anterior pronunţării sentinţei civile recurate, se constată că, la data soluţionării cauzei de prima instanţă, cererea de chemare în judecată era lipsită de obiect pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile exercitării acţiunii civile şi anume existenţa unei pretenţii a cărei îndeplinire să poată fi dispusă prin hotărâre judecătorească.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, raportat la prevederile art. 29 şi 32 C. proc. civ., va admite excepţia lipsei de obiect a cererii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, respingând cererea de chemare în judecată în consecinţă.

II.5. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, instanţa de fond constatând în mod corect caracterul întemeiat al acţiunii

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, în raport de limitele în care au fost admise excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei de obiect a acţiunii, conform considerentelor de la pct. II.3 şi II.4 din prezenta decizie, criticile de fond formulate de recurentul-pârât vor fi analizate cu privire la dreptului intimatei-reclamante la calcularea indemnizaţiei de încadrare pentru perioada 28.09.2018 – 29.12.2021.

În esenţă, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa instanţei de fond, prin care se stabileşte dreptul reclamantei la calcularea salariului în raport de VRS 605,225 RON este nelegală pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 (anterior emiterii OMJ nr. 6245/30.12.2021), întrucât:

(i) majorarea VRS de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a vizat doar categoria profesională a consilierilor de probaţiune, iar nu toată familia ocupaţională "Justiţie";

(ii) Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 nu poate constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune, întrucât textele pe care le-a analizat au fost abrogate prin Legea nr. 153/2017;

(iii) prima instanţă a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON fără a ţine cont de împrejurarea că valoarea de referinţă sectorială nu mai prezintă relevanţă după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depăşit.

Potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "Începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016".

Totodată, conform art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, "(1) Începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."

Din textele de lege precitate rezultă că, într-adevăr, majorarea VRS în cuantum de 25% a fost stabilită în favoarea personalului de probaţiune, iar nu şi pentru celelalte categorii profesionale din familia ocupaţională "Justiţie", reclamanta făcând parte din categoria profesională a judecătorilor.

Însă, în stabilirea sferei de aplicare a acestei majorări, respectiv de extindere a efectelor sale şi la celelalte categorii profesionale, nu se poate face abstracţie de modificările legislative ulterioare, de hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţe similare ori de actele administrative emise de alţi ordonatori de credite, de hotărârile interpretative ale Înaltei Curţi şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, din care rezultă că valoarea de referinţă sectorială este o constantă, care se înmulţeşte cu coeficienţii de încadrare aplicabili fiecărei categorii (judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate) şi trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională justiţie.

Se are în vedere că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări şi completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări şi completări:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

Ulterior, prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: "În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare."

În anul 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care, pe lângă art. III, care a prevăzut majorarea VRS cu 25% în favoarea consilierilor de probaţiune (cum s-a arătat anterior), a introdus în cuprinsul O.U.G. nr. 57/2015 articolul 31, cu următorul conţinut: "Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, având în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

"La articolul 3^1, după alin. (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti."

Înalta Curte observă că prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În soluţionarea prezentei cauze prezintă relevanţă considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speţă, reclamanta a indicat şi a depus la dosar, în susţinerea acţiunii, hotărâri judecătoreşti definitive (sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş - Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 286/2020; sentinţa civilă nr. 937/10.12.2019, pronunţată de Tribunalul Botoşani în dosarul nr. x/2019), prin care s-a recunoscut, la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", aplicarea pentru consilierii de probaţiune a unei valori de referinţă sectoriale majorate cu 25%, conform O.U.G. nr. 20/2016.

Cât priveşte alte categorii profesionale, respectiv personalul auxiliar de specialitate şi magistraţii, la dosar au fost depuse ori s-a făcut trimitere atât la hotărâri judecătoreşti definitive (de exemplu, sentinţa civilă nr. 113 din 21.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 3021/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), cât şi la acte administrative emise de ordonatorii de credite în vederea stabilirii drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON (OMJ nr. 4158/C/11.08.2021, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Preşedintelui Curţii de Apel Constanţa, Ordinul Preşedintelui ÎCCJ nr. 221/26.10.2020).

Aşadar, în cauză s-a dovedit că la nivelul familiei ocupaţionale au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, prin majorarea cu 25% a VRS în cuantum de 484,18 RON, conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016, iar de aceste majorări beneficiază şi magistraţii judecători.

Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi la edictarea art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, potrivit căruia "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În concluzie, nu prezintă relevanţă împrejurarea invocată de recurentul-pârât în sensul că prevederile art. III din O.U.G. nr. 20/2016 nu privesc categoria magistraţilor, ci a personalului de probaţiune, de vreme ce valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este legală soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut că reclamanta are dreptul la stabilirea drepturilor salariale în raport de majorarea de 25% prevăzută de prevederile art. III din O.U.G. nr. 20/2016, care se reflectă în cuantumul valorii de referinţă sectoriale, determinând încadrarea reclamantei şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

În ceea ce priveşte argumentele recurentului-pârât deduse din intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, care a abrogat prevederile din actele normative de salarizare anterioare şi, care, în opinia pârâtului, fac inaplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată, pe de-o parte, că dreptul pretins de reclamantă decurge din prevederile O.U.G. nr. 20/2016, iar nu ale Legii nr. 153/2017, iar această ordonanţă de urgenţă a făcut parte din obiectul de analiză a deciziei forului constituţional.

Pe de altă parte, principiile egalităţii şi nediscriminării, prevăzute în legile anterioare de salarizare, sunt reiterate prin dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 153/2017, iar decizia Curţii Constituţionale s-a întemeiat pe aceste principii, pe care le-a considerat general aplicabile în materia salarizării personalului bugetar. Prin urmare, indiferent de cadrul normativ analizat prin Decizia nr. 794/2016, aceste principii sunt pe deplin incidente şi sub imperiul Legii nr. 153/2017.

Referitor la argumentul modului de calcul al drepturilor salariale diferit reglementat de Legea nr. 153/2017 faţă de actele normative anterioare, cu consecinţa lipsei de relevanţă a cuantumului valorii de referinţă sectorială, Înalta Curte reţine că acest argument nu ar putea fi opus de pârât decât, cel mult, după data de 01.01.2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017), pentru perioada anterioară (01.08.2016 – 31.12.2017) drepturile salariale fiind calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială înmulţită cu anumiţi coeficienţi, iar valoarea de referinţă sectorială trebuie să îndeplinească cerinţa unicităţii în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, astfel cum s-a arătat anterior.

Pe de altă parte, indemnizaţiile de încadrare ale personalului din justiţie au fost stabilite, începând cu luna ianuarie 2018, în raport de valoarea indemnizaţiilor de încadrare aferente lunii decembrie 2017 majorate cu 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, astfel că valoarea de referinţă sectorială în raport de care se calculau salariile anterior Legii nr. 153/2017 era relevantă şi după intrarea în vigoare a acestei legi.

Totodată, recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depăşit prin atingerea nivelului stabilit pentru anul 2022. Acest argument a fost expus în mod generic, fără a se arăta dacă, raportat la salariul recalculat al reclamantei în raport de VRS 605,225 RON şi la aplicarea etapizată a prevederilor Legii nr. 153/2017, conform art. 38, nivelul salarial al acesteia ar depăşi plafonul maxim prevăzut pentru anul 2022. Este de observat şi că prima instanţă nu a reţinut, în dispozitivul sentinţei recurate sau în considerente, chestiuni referitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, acest aspect rămânând în afara chestiunii litigioase analizate în cauză şi ţine de executarea efectivă a obligaţiei de recalculare de către pârât.

În legătură cu aceste ultime două rânduri de argumente, Înalta Curte reţine şi că, deşi contestă posibilitatea calculării drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 şi invocă posibilitatea încălcării nivelului maxim al salariului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, totuşi Ministerul Justiţiei a emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 401/C/07.02.2022, prin care a procedat la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, precum şi asistenţilor judiciari în raport de VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, prevăzând că această recalculare se face cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017.

Aşadar, recalcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 a fost posibilă chiar în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Pentru toate aceste aspecte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât în ceea ce priveşte fondul cauzei, menţinând soluţia de obligare la emiterea în favoarea reclamantei A. a ordinului de încadrare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 28.09.2018 şi până la 29.12.2021 (respectiv, cu înlăturarea acestei obligaţii pentru perioadele pentru care s-a constat intervenită prescripţia dreptului la acţiune, respectiv rămânerea fără obiect a cererii).

Totodată, vor fi menţinute şi celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu au fost casate, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 18 din 18 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. pe capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale.

Respinge capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale, pentru lipsa calităţii procesuale active.

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016 – 27.09.2018 şi respinge aceste pretenţii, ca fiind prescris dreptul material la acţiune.

Admite excepţia lipsei de obiect a cererii pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021.

Respinge, ca lipsită de obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021.

Menţine soluţia de obligare la emiterea în favoarea reclamantei A. a ordinului de încadrare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 28.09.2018 şi până la 29.12.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.