Insurance Guarantee Fund prevails: guarantee excludes CASCO penalties and prior litigation costs

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor – FGA: 1. Anularea în parte a deciziei FGA nr. 25208/26.11.2020, ca fiind nelegală; 2. Obligarea pârâtului la plata sumei de 929,23 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1941 de la data de 15.12.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR – FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR; a fost anulată în parte decizia nr. 25208/26.11.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere şi obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 748,33 RON reprezentând penalităţi de întârziere; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 124,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a recursului, casare a sentinţei civile atacate şi respingerea acţiunii introductive, ca neîntemeiată.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în esenţă, în motivare, a susţinut că, în contra celor reţinute de prima instanţă de judecată, Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în cauza de faţă deoarece prin această decizie interpretativă nu s-a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, s-a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

A invocat aplicabilitatea în speţă a disp. art. 80 din Legea nr. 85/2014, cu menţiunea că sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilităţile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului, ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie şi obligaţia Fondului să plătească penalităţile de întârziere datorate de asigurător sau cheltuielile de judecată.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi in ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, astfel încât ca instanţa de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Cu privire la penalităţile de întârziere a arătat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale in cazul falimentului unui asigurător doar creanţe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor-sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Ca şi temei de drept a invocat prevederile art. 2214 C. civ., art. 2223 C. civ., art. 3 Legea nr. 213/2015, art. 12 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu dispoziţiile art. 16 din aceeaşi norma.

FGA trebuie să preia si să plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul si nu asigurătorul răspunde fata de terţele persoane păgubite.

Nu orice sancţiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraţilor trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalităţi de întârziere, onorarii experţi/avocaţi, care deşi au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B., nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

În plus, activitatea FGA este prevăzuta prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile FGA textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Este evident că în cazul Fondului de Garantare a Asiguraţilor legiuitorul a optat pentru plata despăgubirilor si nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul in faliment, ba chiar reglementează in mod expres ca Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege. (art. 11 din Legea 213/2015).

Conform art. 24 alin. (3) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 16/2015 şi art. 6 din Legea nr. 213/2015, este evident ca sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăţilor aflate in faliment sunt suportate de către ceilalţi asigurători din piaţa si resimţite de toţi consumatorii finali (asiguraţii de RCA) care se vad nevoiţi sa suporte prime mai mari, pentru a fi posibila plata acestor contribuţii.

Din perspectiva punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a precizat că prima instanţă nu a făcut nicio referire la apărările sale, astfel că sentinţa pronunţata pe fond este nemotivata.

A invocat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac. Articolul 6 alin. (1) al CEDO prevede obligaţia instanţelor de a-si motiva hotărârile, dar nu poate fi înţeles în sensul ca acesta prevede obligaţia furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare la dosar, deşi a fost legal citată cu copie a motivelor de recurs formulate în cauză.

2.1. Procedura de soluţionare a recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, prin cererea de recurs, a invocat motivul de casare de la punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă toate criticile formulate din perspectiva acestui motiv de nelegalitate sunt neîntemeiate. Prima instanţă a expus în motivare, potrivit disp. art. 425 C. proc. civ., raţionamentul juridic care a condus la emiterea soluţiei de admitere a acţiunii, iar hotărârea civilă atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care să determine instanţa de control judiciar să valideze afirmaţiile din cererea de recurs relative la nemotivarea hotărârii de la fond.

Aşadar, prin motivarea soluţiei de admitere a acţiunii, care a fost contrară punctului de vedere exprimat de intimatul – pârât în faţa primei instanţe, nu se poate aprecia că nu au fost avute în vedere apărările acestuia expuse la judecata de fond.

Mai mult decât atât, chiar recurentul-pârât susţine că, deşi articolul 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile, aceasta nu poate fi înţeleasă în sensul că stabileşte obligaţia furnizării unui răspuns detaliat pentru fiecare argument.

În considerarea celor anterior menţionate, Înalta Curte conchide că hotărârea de la fondul cauzei nu este nemotivată.

Alta este soluţia la care Înalta Curte va ajunge în analiza celui de-al doilea motiv de casare întemeiat pe punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de nelegalitate este apreciat ca fiind fondat şi va fi admis de instanţa de control judiciar, cu consecinţa casării sentinţei civile atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

Subsumat cadrului factual al speţei, Înalta Curte reţine că prin cererea de plată cu nr. x/16.03.2016 aferentă dosarului de daună nr. x, A. S.A. a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA) să îi achite inclusiv suma de 748,33 RON cu titlu penalităţi de întârziere şi suma de 180,90 RON cheltuieli de judecată.

Soluţionând cererea de plată înregistrată sub nr. x/16.03.2016 formulată de reclamantă, Fondul a emis decizia FGA nr. 25208/26.11.2020 prin care a admis debitului principal în cuantum de 2227 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate asiguratului, şi a respins cererea pentru suma reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, reţinându-se în esenţă că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată respective nu sunt creanţe de asigurări.

Reclamanta a contestat decizia FGA, arătând ca aceasta este nelegală, întrucât penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt creanţe de asigurare, subsumând argumentului principal din cererea introductivă aspectul pretinsei nerespectări a Deciziei Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020.

Curtea de Apel Bucureşti a validat pretenţiile reclamantei doar în limita creanţei reprezentând penalităţile de întârziere.

Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată era neîntemeiată sub toate aspectele.

Astfel, deşi Decizia FGA nr. 25208/26.11.2020 analizează grupat atât solicitarea de plată a debitului principal, cât şi a penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată pretinse, totuşi admiterea la plată a debitului principal şi respingerea la plată a accesoriilor şi a cheltuielilor de judecată se întemeiază pe argumente distincte.

Raţiunile care stau la baza respingerii de la plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată pleacă de la natura raportului juridic substanţial dintre reclamant şi pârât.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este nici răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi şi obligaţii al B. S.A. şi nici fidejusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător în temeiul Legii nr. 213/2015.

Raporturile de drept substanţial dintre victimele accidentului (sau asigurătorii care se subrogă în drepturile acestora) şi FGA nu se nasc direct din fapta juridică ilicită sau din contractul de asigurare, ci în temeiul prevederilor speciale ale art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Este adevărat că pentru stabilirea creanţei de asigurare trebuie avute în vedere, iniţial, normele juridice de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală şi răspunderea asigurătorului, dar acestea trebuie analizate prin prisma prevederilor speciale, derogatorii, care reglementează repararea prejudiciilor de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

Altfel spus, răspunderea FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu poate fi mai gravă decât cea stabilită potrivit dreptului comun, dar prejudiciul care se cuvine a fi reparat de Fond poate fi restrâns de prevederile legii speciale, urmând ca persoana vătămată să îşi recupereze integral dauna prin acţiuni formulate pe calea dreptului comun îndreptate contra asigurătorului şi înscrierea la masa credală sau prin acţiuni îndreptate contra persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, în raporturile cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR pretenţiile pot avea doar ca limită maximă despăgubirile care pot fi obţinute în temeiul dreptului comun sau al contractului de asigurare.

Pornind de la prevederile dreptului comun (art. 1349 şi art. 1357 C. civ.), în materia răspunderii pentru fapta ilicită, Înalta Curte reţine că sunt condiţii generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, un raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cazul particular al prejudiciilor produse prin accidente de circulaţie, plata despăgubirilor revine societăţii de asigurare cu care a fost încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă pentru autovehicul condus de persoana vinovată de eveniment, astfel cum reiese din art. 49 din Legea nr. 136/1996 (valabil la data producerii accidentului) care prevede că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Totodată, din art. 50 al Legii nr. 136/1996 reiese că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, iar art. 53 din Legea nr. 136/1996 stabileşte că, prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare, modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Anterior enunţării definiţiei creanţei de asigurare, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 (valabil la data naşterii raportului juridic care a generat creanţa) a limitat sfera creanţei de asigurare garantate.

Astfel, potrivit dispoziţiei legale menţionate mai sus, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contracte de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

Aşadar, Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte despăgubirile numai în temeiul obligaţiei sale legale de garantare, a cărei întindere a fost limitată la indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, şi nu se întinde asupra penalităţilor de întârziere determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, la analizarea cuantumului despăgubirilor acordate de Fond şi a regulilor de stabilire a acestui cuantum, între Fond şi reclamant nu se aplică în mod direct contractul de asigurare, lipsind o subrogare în obligaţiile asigurătorului garantat, în speţă B. S.A., ci sunt, cu prioritate, aplicabile limitele de despăgubire rezultate din aplicarea legii speciale care reglementează activitatea FGA.

Interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi a) art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 nu poate conduce la concluzia că această prevedere legală extinde conţinutul obligaţiei de garantare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, în vigoare la data naşterii dreptului de creanţă. De asemenea, caracterul accesoriu al creanţei reprezentând penalităţi nu poate conduce la extinderea obiectului garanţiei legale.

Prin urmare, în raporturile sale cu Fondul, reclamanta nu poate pretinde decât plata unei creanţe de asigurări constând în indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractul de asigurare, şi nu daune-interese moratorii, care excedează specializării garanţiei legale stabilite în sarcina Fondului.

Nu se poate recurge la argumentul referitor la scopul legii pentru a extinde sfera garanţiei legale, pentru că este atributul legiuitorului să stabilească limitele în care recurentul - pârât garantează pentru acest risc. În contextul legislativ de la data naşterii raportului juridic obligaţional, limita suportării acestor riscuri de către FGA este acoperirea pagubei generată de producerea accidentului rutier, nu şi acoperirea consecinţelor conduitei culpabile a asigurătorului intrat în faliment în raporturile sale contractuale sau procesuale.

FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu a negat obligaţia societăţii de asigurare aflate în stare de faliment de a plăti penalităţi de întârziere, ci a invocat faptul că limita obligaţiei sale legale de garantare nu se întinde şi asupra acestor creanţe datorate de B. S.A. reclamantei din prezenta cauză.

Prin urmare, faţă de argumentele anterior expuse, pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR nu este continuatorul în drepturi şi obligaţii al asigurătorului în faliment şi el poate fi obligat la plata despăgubirilor doar în temeiul legii. Or, penalităţile de întârziere sunt generate de atitudinea culpabilă a asigurătorului în faliment B. S.A. şi nu pot fi imputate, aşa cum s-a arătat deja, pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

În plus, decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este incidentă în prezenta cauză, prin aceasta fiind dezlegate aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea întinderii garanţiei legale a FGA.

Astfel, instanţa supremă a fost chemată să dezlege următoarele probleme de drept: 1) dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; 2) dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; 3) dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin urmare, contextul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat noţiunea de "creanţă de asigurare" nu era legat de sfera întinderii garanţiei Fondului, ci de includerea în noţiunea de creanţă de asigurare a creanţei izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În sfârşit, relevante sunt şi prevederile Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, potrivit cărora: *art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului."; *art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(…)"; *art. 37: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."; * art. 64:,,(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: (…). (…) (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(...)". [s.n.]

Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate, Înalta Curtea observă că penalităţile de întârziere litigioase nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată în întregime cererea de chemare în judecată, inclusiv cu privire la pretenţiile părţii reclamante reprezentând penalităţi de întârziere.

Fiind respinsă cererea de chemare în judecată referitor la capătul principal de cerere, devine lipsit de temei şi capătul accesoriu de cerere referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în legătură cu această cerere de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 494, art. 477 alin. (1) teza finală, respectiv art. 453 şi urm. C. proc. civ.

Totodată, faţă de soluţia de admitere a căii de atac a recursului promovat de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, se impune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimata-reclamantă A. S.A. în această fază procesuală, aceasta fiind, în accepţiunea textului de lege de la art. 453 C. proc. civ., partea procesuală care a pierdut procesul şi care nu este îndreptăţită la a i se acorda cheltuieli de judecată.

În schimb, raportat la dispoziţiile art. 453 şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON către recurentul-pârât, respectiv taxa judiciară de timbru necesară pentru legala învestire a instanţei de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinţei, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, va casa sentinţa atacată, iar pe fond va respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1941 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Obligă intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON către recurent.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs formulată de intimata – reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.