Unjustified refusal to disclose public information; appeals dismissed and obligation to provide substantive response upheld

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Guvernul României şi Comisia specială de retrocedare să răspundă arătând: acte şi documente de stat care să ateste fără dubiu că statul român a înfiinţat fondurile menţionate în cererea de chemare în judecată; acte şi documente de stat care să ateste că statul român a dizolvat aceste fonduri bisericeşti şi prin decizii ale Ministerului Finanţelor sau al Justiţiei a introdus în patrimoniul privat al statului român imobilele care au aparţinut acestor fonduri; situaţia juridică a fondurilor menţionate în cererea de chemare în judecată la momentul anului 2018.

1.2. Soluţii ale instanţelor

Prin sentinţa civilă nr. 155/2019 de la data de 26 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE, cu obligarea acestei pârâte să comunice reclamantei informaţiile de interes public solicitate prin memoriul înregistrat sub nr. x/22.06.2017 la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare, respectiv a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Prin decizia civilă nr. 4569 de la 8 octombrie 2021 a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE împotriva sentinţei civile nr. 155 din 26 iunie 2019, a fost casată sentinţa respectivă şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 145 de la data de 9 mai 2022 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI şi COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI IMOBILE CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE; au fost obligaţi pârâţii să comunice reclamantei informaţiile de interes public solicitate prin memoriul înregistrat sub nr. x/2017 la Secretariatul General al Guvernului, respectiv sub nr. x/22.06.2017 la Secretariatul tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, au declarat recurs pârâţii Guvernul României şi Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casarea sentinţei civile recurate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii de chemare în judecată.

A. Prin recursul formulat, pârâtul Guvernul României a arătat că sentinţa civilă nr. 145/23.05.2022 este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii de prima instanţă care a reţinut în mod eronat faptul că Guvernul României nu a oferit niciun răspuns cererii adresate de către A., ignorând adresa Secretariatului General al Guvernului - Direcţia Relaţii Publice nr. 15D/14936/20.12.2017, prin care s-a transmis răspuns către reclamantă urmare memoriului înregistrat sub nr. x/2017, îndeplinindu-se astfel obligaţia legală.

Din conţinutul adresei nr. x/20.12.2017 prin care Direcţia Relaţii Publice din cadrul Secretariatului General al Guvernului a răspuns reclamantei se poate constata că acesta a soluţionat cererea, în mod neîndoielnic şi explicit în limitele competenţei sale.

Mai mult decât atât, înainte de a constata refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de către Guvernul României, era necesar a stabili dacă această autoritate deţinea informaţiile solicitate, respectiv dacă informaţiile priveau activităţile sau rezultau din activităţile acesteia, pentru a avea caracter de autenticitate şi veridicitate, făcând astfel aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu privire la calitatea procesuală a pârâţilor, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2018, prin sentinţa civilă nr. 155/26.06.2019, în mod corect a constatat faţă de pârâtul Guvernul României caracterul neîntemeiat al cererii, motivat de faptul că acesta nu este deţinătorul informaţiilor solicitate de reclamantă, neavând atribuţii referitoare la retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România pune în aplicare, prin decizii, prevederile O.U.G. nr. 94/2000 referitoare la restituirea către titular a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase. Mai mult decât atât, conform dispoziţiilor pct. 9 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare are plenitudine de competenţă în soluţionarea fazei administrative a cererilor de retrocedare, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu, la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu.

Instanţa de rejudecare, fără să ţină cont de prevederile sus menţionate ce atribuie, în mod exclusiv, calitate procesuală pasivă doar Comisiei Speciale de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase, dar şi fără să analizeze conduita pârâtului Guvernul României în soluţionarea cererii reclamantei, a apreciat, în mod eronat, existenţa refuzului nejustificat în rezolvarea cererii.

În cauza de faţă nu i se poate imputa pârâtului Guvernul României o vătămare a drepturilor reclamantei, date fiind limitele competenţei sale funcţionale prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 102 şi următoarele din Constituţia României, forma revizuită şi republicată, coroborate cu cele care reglementează organizarea şi funcţionarea Guvernului, respectiv art. 14 Cod administrativ, aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, acest organ colegial (alcătuit din primul-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică) poate sta în justiţie, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în acest caz fiind în prezenţa unei capacităţi juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituţionale şi pe dispoziţiile speciale de organizare şi funcţionare, menţionate anterior.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, iar, în rejudecare, să se respingă cererea formulată împotriva Guvernului României ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

B. Prin recursul formulat, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a trecut peste excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi.

Astfel, instanţa nu a avut în vedere atribuţiile Comisiei Speciale de Retrocedare, cât şi faptul că aceasta nu este deţinătoarea informaţiilor şi datelor solicitate de reclamantă. Mai mult, a precizat că nu este abilitată să furnizeze, în numele statului român, informaţii de natura celor solicitate de către reclamantă.

În legătură cu activitatea şi atribuţiile Comisiei speciale de retrocedare, a menţionat că acestea sunt reglementate la art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "Comisia specială de retrocedare va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială". Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din acelaşi act normativ, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora, iar hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii nr. 554/2004.

În îndeplinirea atribuţiilor sale legale, Comisia specială de retrocedare a soluţionat cererile petenţilor emiţând decizii ce conţin motivarea că imobilele indicate nu au fost proprietatea solicitantului/solicitanţilor.

Mai mult decât atât, soluţia pronunţată de instanţa de fond nu are o eficienţă juridică corespunzătoare scopului urmărit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

În concluzie, instanţa de fond a pronunţat hotărârea îndepărtându-se de la natura şi scopul pretenţiilor deduse judecăţii şi a impus recurentei-pârâte o obligaţie prin raportare la o situaţie de fapt şi la atribuţii neavute în vedere de Fundaţia reclamantă.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă A. nu a depus întâmpinare la recursul recurenţilor – pârâţi, singurele apărări de la dosarul cauzei provenind de la Comisia Specială de Retrocedare care a formulat întâmpinare la recursul Guvernului României, prin care a reiterat concluziile de admitere a căii de atac declarate în cauză.

2.1. Procedura de soluţionare a recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Guvernul României şi de pârâta Comisia Specială de Retrocedare sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Prin cererile de recurs deduse judecăţii, ambele părţi recurente-pârâte au indicat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Înalta Curte va proceda la analiza concomitentă a celor două cereri de recurs formulate în cauză, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate ce cei doi recurenţi sunt similare.

Demersul judiciar al Fundaţiei reclamante, astfel cum acesta a fost structurat prin cererea de chemare în judecată a vizat, în esenţă, refuzul nejustificat al pârâţilor Guvernul României şi Comisia Specială de Retrocedare de a furniza anumite informaţii despre fondurile deţinute cu titlu de avere comună de către Statusul Romano-Catolic înfiinţat ca instituţie autonomă a bisericii romano-catolice prin adunarea generală din 9-15 februarie 1868. În concret, informaţiile solicitate s-au circumscris prezentării unor documente din partea autorităţilor pârâte care să dovedească sau să infirme situaţia, potrivit căreia, fondurile enumerate au fost înfiinţate şi ulterior dizolvate de statul român şi că bunurile imobile ce le compuneau au intrat în patrimoniul privat al statului român.

Prin urmare, situaţia premisă de la care trebuie pornit în dezlegarea pretenţiilor deduse judecăţii constă în faptul că procesul nu vizează retrocedarea unor bunuri imobile aparţinând cultelor religioase, ci, într-un litigiu de contencios administrativ născut din interesul legitim al reclamantei de a i se furniza anumite informaţii de către autorităţile publice, despre care afirmă că, în mod nejustificat, nu i-au fost puse la dispoziţie.

În acest din urmă sens, prin considerentele deciziei civile nr. 4569/2021, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că «deşi, instanţa de fond a calificat corect, din punct de vedere juridic, obiectul acţiunii formulate de reclamantă, ca fiind circumscris dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 raportate la art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, totuşi, argumentele juridice prezentate în motivarea soluţiei s-au raportat, în mod greşit, la dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ neincident în speţă şi care nu putea oferi o dezlegare eficientă şi reală raportului juridic litigios.», respectiv «în mod greşit şi nemotivat a reţinut instanţa de fond că Guvernul României nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să adreseze cererea de solicitare informaţii acestei autorităţi, iar Guvernul României nu a oferit niciun răspuns, redirecţionând cererea către ANRP. În acest sens, se reţine confuzia în care s-a aflat instanţa de fond, motivând lipsa calităţii procesuale pasive a Guvernului prin prisma faptului că nu are atribuţii referitoare la retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România, deşi solicitarea nu a fost făcută în virtutea unei astfel de competenţe. Astfel cum rezultă din demersul reclamantei, solicitarea de informaţii de interes public a fost adresată Guvernului României în calitatea sa de reprezentant al statului român şi presupus arhivar al unor astfel de documente de natura celor menţionate de Fundaţia petentă, şi nu de autoritate sub coordonarea căreia îşi desfăşoară activitatea Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile aparţinând cultelor religioase din România.».

Or, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Astfel, în rejudecare, prima instanţă, analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de cei doi pârâţi, a stabilit că aceştia deţin calitate procesuală pasivă în condiţiile în care reclamanta a adresat cererea privitoare la informaţiile de interes public Guvernului României, iar răspunsul i-a parvenit de la Comisia Specială de Retrocedare.

În mod legal a valorificat judecătorul fondului considerentele deciziei nr. 1104/01.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în regulator de competenţă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată are ca obiect refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri şi pe cale de consecinţă obligarea Comisiei Speciale de Retrocedare de a formula un răspuns la solicitarea adresată de reclamantă, respectiv considerentele deciziei nr. 4569/08.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal (decizia de casare din prim ciclu procesual), astfel cum au fost învederate în precedent.

Într-o asemenea situaţie, raportat la dispoziţiile art. 32 şi art. 36 C. proc. civ., observând şi cauza juridică a cererii de chemare în judecată, rezultă că cei doi pârâţi au calitate procesuală pasivă, existând deci identitate între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, în timp ce existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

În continuare, Înalta Curte reţine că toate criticile întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, din cadrul celor două recursuri, sunt lipsite de relevanţă dat fiind faptul că prin decizia civilă nr. 4569/08.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul primului ciclu procesual, s-a stabilit cu caracter definitiv că dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu sunt incidente în speţă, neputând oferi o dezlegare eficientă şi reală raportului juridic litigios.

În aceste condiţii, în mod corect a fost stabilit de prima instanţă, în rejudecare, că obiectul acţiunii este reprezentat de refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, fiind circumscris dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, în măsura în care pârâţii nu deţineau în fapt documentele/informaţiile a căror comunicare s-a solicitat de partea intimată-reclamantă, aceştia erau obligaţi a oferi reclamantei un răspuns care să aibă acest conţinut, raportat la cererea de comunicare a informaţiilor de interes public. Or, prin conduita lor, aceştia, în realitate, au refuzat să răspundă cererii care le-a fost adresată, Guvernul României prin transmiterea cererii către Comisia Specială de Retrocedare, iar aceasta din urmă prin oferirea unui răspuns vag în care nu a făcut referire la conţinutul precis al cererii Fundaţiei reclamante.

Faţă de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 544/2001, incumbă celui chestionat să comunice răspuns solicitării făcute de persoana interesată, în absenţa căruia obligaţia legală nu este apreciată a fi fost îndeplinită. Înalta Curte mai subliniază că îndeplinirea obligaţiei de comunicare trebuie să rezulte punctual şi concret din răspunsul oferit de autoritatea sau instituţia publică solicitată, fără însă a interveni exonerarea de răspundere atunci când răspunsul autorităţii/instituţiei publice este generic sau negativ.

Faţă de împrejurarea că recurenţii-pârâţi nu au oferit un răspuns solicitării intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază legală soluţia primei instanţe, care a constatat că există un refuz nejustificat de soluţionare a cererii şi a obligat pârâţii să comunice un răspuns în conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 raportate la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte critica expusă în recurs de către Comisia Specială de Retrocedare referitoare la procedura de soluţionare a cererilor de retrocedare, Înalta Curte reţine că aceasta este străină de natura cauzei faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.

În sfârşit, aspectele privind natura informaţiilor litigioase şi existenţa în precedent a altor procese între părţi, astfel cum au fost dezvoltate în recursul recurentei-pârâte, nu constituie argumente care să susţină nulitatea cererii de chemare în judecată, de esenţa acesteia fiind încălcarea unei norme de drept procesual vizând cererea de chemare în judecată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de pârâţii Guvernul României şi Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Guvernul României şi Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 145/2022 din 09 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.