Retroactive application of payment conditions and requirement of methodological norms for statutory veterinary subsidies

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucuresti, la 04.11.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat in contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor obligarea acesteia la plata sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării in vigoare a Legii nr. 236/2019 până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, respectiv de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadentei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă, de la data scadenţei acestora până la data plăţii efective.

La 12.01.2021 reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată alături de pârâta A.N.S.V.S.A. şi pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomita.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1653 din 12 noiembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa - D.S.V.S.A. şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - A.N.S.V.S.A.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. IV şi V din Legea nr. 236/2019, din cuprinsul acestor texte de lege nerezultând că acordarea sumei de 10.000 RON/lună era condiţionată de elaborarea normelor metodologice. Faţă de apărările intimatelor-pârâte referitoare la O.U.G. nr. 117/2020, recurenta a susţinut că această ordonanţă de urgenţă nu are caracterul unor norme metodologice, câtă vreme a abrogat prevederile art. V din Legea nr. 236/2019 şi l-a înlocuit cu un text propriu noului act normativ, care a detaliat condiţiile de acordare a sumei lunare.

Un al doilea set de critici formulate de recurenta a vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, în ceea ce priveşte cerinţa prezentării documentelor justificative a prestării serviciilor ce fac obiectul Legii nr. 236/2019, inclusiv sub aspectul coroborării lui cu art. 6 din Anexa 2 din O.U.G. nr. 117/2020. În opinia recurentei, această ordonanţă de urgenţă nu retroactivează şi nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită plata sumei lunare.

Serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 se prestau, dar nu erau plătite până la data apariţiei acestui act normativ. Reclamanta (cabinet veterinar) a prestat un serviciu public de care pârâta a beneficiat, astfel că era îndreptăţită să primească contravaloarea acestuia. S-a arătat, totodată, că nu au fost emise facturi pentru aceste servicii întrucât D.S.V.S.A. locală a comunicat că, neexistând norme metodologice, nu le poate achita.

În acelaşi timp, instanţa de fond nu a făcut diferenţa între serviciile de bază, pentru care cabinetele erau plătite conform deconturilor şi facturilor justificative, în baza O.G. nr. 42/2004, Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 1117/2020 şi serviciile noi intermediare, prestate pe lângă cele de bază. Dacă serviciile intermediare nu ar fi fost prestate, atunci nici cele de bază nu erau efectuate, astfel că voinţa legiuitorului a fost ca, pentru serviciile intermediare, să nu se impună deconturi sau documente justificative.

4. Apărările formulate de intimate

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

În esenţă, intimata a subliniat faptul că nu exista posibilitatea acordării sumei de 10.000 RON lunar prealabil adoptării normelor metodologice, faţă de caracterul imperativ al art. V din Legea nr. 236/2019.

Autoritatea pârâtă a efectuat demersurile ce-i reveneau în sarcină pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărâre a Guvernului, nu a stat în pasivitate, acţionând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020 când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislaţiei primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020 au trecut 60 de zile. Cât timp legislaţia primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actului normativ menţionat de art. V din aceeaşi lege

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, intimata a susţinut că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata sumei de 10.000 RON lunar nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea art. 5 alin. (1) - art. 8 din capitolul II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Suma în discuţie se acordă beneficiarilor contractelor de concesiune numai în baza decontului şi a documentelor justificative, iar beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 beneficiază de aceste sume doar dacă au încheiat şi un act adiţional. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa animalelor, iar ulterior sunt depuse la Registraturile D.S.V.S.A. judeţene, unde sunt supuse verificării şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.

Astfel fiind, plata sumei lunare nu se poate efectua decât dacă sunt respectate condiţiile de decontare a activităţilor veterinare publice prevăzute în Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004. De altfel, legea a prevăzut şi situaţii care pot conduce la diminuarea sumelor acordate, conform art. 8 din aceeaşi anexă, iar în cauză nu s-a probat că procedura menţionată a fost parcursă. Simplul fapt că reclamanta este beneficiara unor contracte de concesiune/prestări servicii nu este în măsură să dovedească îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea sumelor pretinse.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar iniţiat de reclamanta din prezenta cauză vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor A.N.S.V.S.A. şi D.S.V.S.A. Ialomiţa de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulată în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.".

Totodată, potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.".

Se constată, aşadar, că aceste dispoziţii, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior şi până la momentul finalizării acestora, nu condiţionează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.".

În acest sens, următoarele considerente ale deciziei Î.C.C.J. nr. 9/2023 sunt relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care privesc problema de drept amintită:

"112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004.

113. Din cuprinsul art. 15 alin. (7) al Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 reiese că, pentru a fi acordată indemnizaţia de 10.000 RON, medicul veterinar trebuie să asigure un program zilnic de 8 ore, cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică.

117. Altfel spus, dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, direct din lege. Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei restrângeri a exercitării drepturilor de creanţă rezultate din contractele aflate în discuţie, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 de RON lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pe o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.

118. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi.

(…)

135. Astfel, pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptăţiţi la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.

(...)

137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.".

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, astfel încât instanţa de recurs constată că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Or, prima instanţă şi-a justificat în mod esenţial soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma considerentelor vizând "lipsa unor norme metodologice prin care să se stabilească în mod clar procedura administrativă de acordare a acestei sume către beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 ...", respectiv A.N.S.V.S.A. "nu a exprimat explicit, cu exces de putere, un refuz de a acorda reclamantului suma de 10.000 RON pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, cât timp la data emiterii acestui act administrativ asimilat erau în vigoare dispoziţiile art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost introduse prin O.U.G. nr. 117/2020 conform cărora beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanţă primesc această sumă în baza decontului şi a documentelor justificative".

Esenţa argumentaţiei primei instanţe este însă contrazisă de soluţia deciziei Î.C.C.J. - R.I.L. nr. 9/2013, astfel cum reiese aceasta din considerentele şi dispozitivul hotărârii, întrucât s-a reţinut expres că prevederile O.U.G. nr. 117 din 22 iulie 2020 nu pot fi aplicate retroactive, iar dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020.

Altfel spus, este eronat modul în care prima instanţă a aplicat şi interpretat în prezenta cauză normele de drept substanţial reţinute în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, din lectura aceleiaşi decizii Î.C.C.J. - R.I.L. nr. 9/2023, se observă că prin considerentele dezvoltate în argumentarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a arătat că "137 . . . . . . . . . .beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii ... sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, ...".

Aşadar, premisa acordării sumei în litigiu o constituie realizarea activităţilor menţionate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, la care face trimitere art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, au fost modificate prin această lege, având următorul cuprins: "Pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizaţi în condiţiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condiţiile legii, în situaţiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizaţi în condiţiile legii.".

Prin urmare, din interpretarea coroborată a textelor de lege amintite reiese că acordarea sumei de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru activităţi derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite.

În schimb, prima instanţă, în contextul raportării la reglementarea O.U.G. nr. 117/2020, prin care a fost modificată şi completată O.G. nr. 42/2004 sub aspectul Anexei nr. 21 din conţinutul său, a imputat reclamantei omisiunea de a fi depus decontul şi documentele justificative prevăzute de art. 6 din Anexa respectivă. După cum s-a arătat anterior însă, O.U.G. nr. 117/2020, nu poate fi aplicată cu caracter retroactiv, astfel încât să instituie vreo sarcină probatorie pentru perioada anterioară datei intrării sale în vigoare.

În aceste condiţii, nu se identifică o analiză a instanţei de fond cu privire la condiţia "realizării activităţilor" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, din moment ce sarcina probei instituită de instanţa de fond cu privire la obligaţia de dovedire a părţii reclamante s-a raportat la o normă juridică inaplicabilă procesului.

Spre finalul considerentelor, Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut cu caracter general că "prin probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada prestării unor activităţi sanitar-veterinare publice în baza acordului cadru de servicii x/22.07.2019 si a contractului subsecvent de servicii nr. x/22.07.2019", fără a rezulta însă în mod concret faptul că judecătorul fondului s-ar fi îndepărtat de considerentele sale iniţiale, astfel cum au fost învederate anterior, astfel încât să se poată conchide că a intervenit efectiv analiza primei instanţe asupra condiţiei "realizării activităţilor" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Înalta Curte mai observă că inexistenţa obligaţiei de plată care să fi fost reţinută de către prima instanţă în sarcina A.N.S.V.S.A. a avut în conţinutul sentinţei recurate efectul subsecvent al înlăturării inclusiv a obligaţiei de plată în sarcina D.S.V.S.A. Ialomiţa. În mod corespunzător, aplicarea şi interpretarea eronate asupra normelor de drept material raportat la intimata-pârâtă A.N.S.V.S.A. a avut acelaşi efect şi faţă de intimata-pârâtă D.S.V.S.A.

În plus, deşi judecătorul fondului a mai reţinut că reclamanta nu ar fi solicitat D.S.V.S.A. Ialomiţa plata vreunei sume de bani spre a fi analizată existenţa unui eventul refuz al părţii pârâte în cond. art. 1, art. 2 alin. (1) lit. (i) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, totuşi analiza instanţei nu s-a raportat şi la faptul că pârâta în discuţie avea calitatea de parte în acordul-cadru de servicii şi contractul subsecvent de servicii, pe care, de altfel, le-a indicat prin încheierea din 28.10.2021 ca argument în vederea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Concluzionând, Înalta Curte reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind rezultatul unei interpretări greşite a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Astfel, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanţa de fond să procedeze la un examen efectiv al probelor administrate, în stabilirea realităţii prestării serviciilor, urmând a avea în vedere faptul că acordarea sumei pretinse de reclamantă este condiţionată inclusiv de efectuarea anumitor activităţi, precum şi de urmarea unei anumite proceduri de verificare şi control din partea autorităţii cu atribuţii în această privinţă, iar în acest scop, dacă se va aprecia necesar, va putea dispune suplimentarea probatoriului şi administrarea probelor care se impun pentru justa soluţionare a cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1653 din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 octombrie 2023.