Scope of judicial inspection disciplinary review: prohibition of censure on judges' legal reasoning and evidentiary assessment regarding revision petition admissibility.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei de clasare nr. 2155/12.07.2021, precum şi a Rezoluţiei din 16.08.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea privind pe reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva şi pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, rejudecând, desfiinţarea rezoluţiilor, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În motivarea recursului, a arătat că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală. Instanţa de fond a apreciat în mod eronat că, de fapt, se urmăreşte desfiinţarea deciziilor date de cei doi judecători.

Recurenta a arătat că este total eronată concluzia instanţei de fond, întrucât, prin sesizarea formulată, a solicitat să fie sancţionaţi disciplinar cei doi magistraţi întrucât aceştia au respins cu rea-credinţă cererile de revizuire ca inadmisibile, în condiţiile în care partea s-a încadrat în motivele limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar cererile de revizuire au fost întemeiate pe baza desfiinţării unor înscrisuri considerate false, determinante în economia cauzei.

A susţinut recurenta că, prin soluţiile date, cei doi magistraţi au făcut posibilă scoaterea ilegală din patrimoniul public al statului a unei mari suprafeţe de pădure, iar aceste hotărâri au fost date cu încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material şi procesual, urmărind sau acceptând diminuarea ilegală a patrimoniului public al statului.

Recurenta a subliniat că nu a solicitat un control de legalitate a soluţiilor pronunţate de cei judecători, ci a solicitat să se constate că aceştia au încălcat flagrant legea.

A mai arătat recurenta că, într-adevăr, a existat practică neunitară până la 15.06.2021, dar instanţa de fond nu menţionează că doar cei doi judecători au respins cererile de revizuire şi nu au ţinut cont de desfiinţarea celor două adeverinţe, ceilalţi magistraţi ţinând cont că aceste adeverinţe au fost desfiinţate de instanţa penală.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de control judiciar cu o acţiune prin care a solicitat anularea Rezoluţiei de clasare nr. 2155/12.07.2021, a Rezoluţiei din 16.08.2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare, precum şi trimiterea dosarului pentru continuarea verificărilor.

Soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat în mod temeinic şi legal că, potrivit atribuţiilor conferite prin lege, inspectorul judiciar, cu ocazia analizei criticilor din conţinutul sesizării, nu are dreptul de a verifica legalitatea aplicării legii de către magistrat, tot astfel cum nu are dreptul de a verifica modul de administrare şi evaluare a materialului probator.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecăţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie sau din gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În acest context, în mod corect a apreciat prima instanţă că incidenţa normelor legale şi aplicabilitatea lor la situaţia de fapt dedusă judecăţii reprezintă chestiuni de judecată, fiind rezultatul unui proces de interpretare sistematică a dispoziţiilor legale incidente, atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zisă.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare fiind, de fapt, critici ale raţionamentului logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor pronunţate.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico–juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că nu se poate reţine în mod valid că analiza celor două motive de revizuire ar fi fost realizată de magistraţii vizaţi de sesizare cu vădita încălcare a normelor de drept material sau procedural, în realitate fiind vorba despre exercitarea de către aceştia, în mod independent, a dreptului de interpretare şi aplicare a legii, conform propriilor convingeri şi fără a putea fi identificată o eroare lipsită de orice justificare, de o asemenea evidenţă încât să conducă la constatarea incidenţei dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Recurenta a susţinut că este eronată concluzia instanţei de fond, întrucât, prin sesizarea formulată, a solicitat să fie sancţionaţi disciplinar cei doi magistraţi deoarece aceştia au respins cu rea-credinţă cererile de revizuire ca inadmisibile, în condiţiile în care partea s-a încadrat în motivele limitativ prevăzute de C. proc. civ., iar cererile de revizuire au fost întemeiate pe baza desfiinţării unor înscrisuri considerate false, determinante în economia cauzei.

Instanţa de control judiciar observă că, la nivelul întregii instanţe a Tribunalului Caraş Severin, a existat o practică neunitară în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., în legătură cu desfiinţarea celor două adeverinţe de către instanţa penală, iar soluţia de unificare a practicii la nivelul Curţii de Apel Timişoara a fost adoptată abia la data de 15.06.2021, ulterior acestei soluţii inclusiv completurile care respingeau ca inadmisibile cererile de revizuire adoptând soluţia ce a rezultat în urma întâlnirii de la nivelul Curţii de Apel Timişoara.

Înalta Curte reţine şi faptul că, asupra chestiunii în dezbatere nu existau soluţii de principiu ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nici decizii în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, tot astfel cum nu s-a putut constata nerespectarea unor decizii ale Curţii Constituţionale relevante în cauză, ori a unor hotărâri ale CEDO sau ale CJUE.

Totodată, din deciziile criticate se observă că cei doi magistraţi au motivat de ce au apreciat că nu era incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., observând că adeverinţele anulate "nu sunt cele care au stat la baza înscrierii dreptului de proprietate al UAT Comuna Bucoşniţa în CF (...), ci Hotărârea Guvernului nr. 532/2002, Anexa 20, poziţia 24, aşa cum relevă considerentele deciziei a cărei revizuire se cere".

Aşadar, constatând că decizia a cărei revizuire se solicită a avut în vedere alte acte juridice, în raport de care s-a constatat legalitatea întabulării, iar adeverinţele anulate de instanţa penală nu au fost de natură a influenţa cu caracter semnificativ soluţia pronunţată, nefiind, deci, incidente dispoziţiile art. 509 pct. 3 din C. proc. civ., s-a constatat inadmisibilitatea cererii.

Totodată, în privinţa incidenţei cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 din C. proc. civ., s-a reţinut că hotărârea judecătorească nu poate constitui un înscris doveditor nou care nu a putut fi produs dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, făcându-se referire la aceleaşi încheieri pronunţate de instanţele penale, prin care au fost desfiinţate cele două adeverinţe.

Astfel, nici în privinţa incidenţei cazului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 din C. proc. civ., nu se poate susţine că cererea ar fi fost soluţionată cu încălcarea legii, soluţia pronunţată fiind motivată, iar motivele expuse urmând "linia de argumentare" reţinută în mod constant în practica judiciară conform căreia o hotărâre judecătorească poate fi considerată înscris nou, ce poate fi invocat într-o cerere de revizuire, dacă hotărârea a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, deoarece s-a apreciat că nu era în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o dată anterioară, pentru a se putea servi de ea.

În speţă, hotărârile penale la care s-a făcut referire în cererea de revizuire sunt ulterioare pronunţării deciziei a cărei revizuire s-a solicitat, iar sesizarea instanţei penale cu solicitarea de desfiinţare a înscrisurilor ca false a fost formulată la data de 11.11.2018, în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, format aşadar ulterior pronunţării deciziilor civile din anul 2015, atacate cu cerere de revizuire.

Prin urmare, este corectă concluzia judecătorului fondului că în mod legal a apreciat intimata cu privire la inexistenţa unor indicii de natură a conduce la constatarea săvârşirii abaterii disciplinare reglementate de dispoziţiile legale anterior menţionate.

În concluzie, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva împotriva sentinţei civile nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva împotriva sentinţei civile nr. 138 din 31 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023.