Councillor's conflict-of-interest findings and agency report upheld on appeal; damages claims denied.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 ianuarie 2022, pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI", "Agenţia"), a solicitat:

(i) anularea Raportului de evaluare din 23.12.2021 al Agenţiei Naţionale de Integritate;

(ii) obligarea instituţiei pârâte la plata către reclamant, cu titlul de reparaţii pentru daune morale, a sumei de 1.000 de RON, pentru nesoluţionarea în termenul legal a sesizării pe baza căreia a procedat la evaluarea cu privire la presupusa situaţie de conflict de interese în care reclamantul s-ar fi aflat;

(iii) obligarea instituţiei pârâte la plata, cu titlul de reparaţii pentru daune morale, a sumei de 1.000 de RON, pentru refuzul nejustificat de a comunica actele pe baza cărora a procedat la evaluarea situaţiei şi la emiterea raportului de evaluare prin care este imputată în mod nejustificat încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la conflictele de interese;

(iv) obligarea instituţiei pârâte să comunice şi să depună la dosarul prezentei cauze actele aferente lucrării nr. x/S/II/19.05.2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 105 din 8 aprilie 2022, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 105 din 8 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea în fond a litigiului.

În motivarea recursului, reclamantul susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că prezentul conflict de interese de natură administrativă are un conţinut diferit de cel al infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzute de art. 301 C. pen., deşi cele două reglementări prezintă identitate la nivelul elementului material al abaterii disciplinare, care constă în interdicţia stabilită în sarcina funcţionarului public de a adopta un act sau o hotărâre urmărind un interes personal patrimonial.

Consideră că greşit a reţinut instanţa de fond că asociaţia beneficiară a contractului de concesiune ar fi obţinut reînnoirea contractului şi fără participarea reclamantului la dezbaterea şi adoptarea hotărârii consiliului local. În realitate, recurentul-reclamant, prezent în şedinţă, este cel care a făcut cunoscută consilierilor împrejurarea că este în discuţie exercitarea unui drept recunoscut de lege, context în care concluzia judecătorului fondului apare ca fiind speculativă.

Susţine recurentul-reclamant că atât el, personal, cât şi membrii consiliului local şi primarul, prezenţi la şedinţă, au avut reprezentarea clară a faptului că recurentul nu se afla în conflict de interes, în exercitarea simultana a calităţilor de consilier local şi preşedinte al B., judeţul Maramureş. Legalitatea participării sale la şedinţă rezultă inclusiv din împrejurarea că, la începutul şedinţei, a anunţat chestiunea ce se va discuta, învederând interesul său şi existenţa dreptului de preempţiune al asociaţiei concesionare. În sens identic a considerat şi secretarul comunei Băseşti, care a contrasemnat pentru legalitate hotărârea consiliului local, conform atribuţiilor ce-i revin potrivit art. 47 alin. (1) coroborat cu art. 48 din Legea nr. 215/2001.

Faţă de aceste aspecte, apreciază recurentul-reclamant că, întrucât primarul şi secretarul comunei nu au formulat obiecţiuni de nelegalitate privind participarea sa la şedinţa consiliului local, fapta imputată nu întruneşte elementul laturii subiective – vinovăţia, nici sub forma intenţiei directe sau indirecte şi nici sub forma culpei, iar inexistenţa acestei abateri disciplinare reprezintă un argument al nelegalităţii raportului de evaluare.

Mai subliniază recurentul-reclamant că dreptul de preempţiune la reînnnoirea contractului nu poate fi negat şi nu reprezintă un drept iluzoriu şi neimportant, cum tinde instanţa să îl considere. Greşit a considerat instanţa de fond că acest drept nu ar fi unul de preempţiune, întrucât terenul concesionat este proprietate publică a comunei, nefiind incidente prevederile C. civ., în condiţiile în care însăşi forma consolidată a art. 9 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 34/2013 utilizează sintagma "drept de preempţiune".

Printr-un alt rând de critici, reclamantul reiterează argumentul încălcării dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de studiere şi copiere a actelor aflate în dosarul administrativ al ANI, arătând că punctul de vedere a fost formulat fără a cunoaşte acest material. Contrar celor reţinute de prima instanţă, apreciază recurentul că, dacă ar fi cunoscut actele dosarului, ar fi avut posibilitatea să decidă dacă se impune sau nu să formuleze prezenta acţiune, raportat şi la costurile cu demersurile judiciare, pe care a trebuit să le suporte.

Afirmă recurentul-reclamant că prima instanţă s-a limitat la reluarea apărărilor ANI, referitoare la inexistenţa unei prevederi legale în cuprinsul Legii nr. 176/2010 care să dispună comunicarea actelor din dosare. Or, cât timp legea nu interzice o anumită conduită, atunci ea este permisă, astfel că ANI avea obligaţia de a permite recurentului fotocopierea înscrisurilor din dosarul administrativ. Neprocedând în acest fel, se impunea nu doar anularea raportului de evaluare, dar şi obligarea Agenţiei la plata către recurent a daunelor morale solicitate pentru refuzul nejustificat de comunicare a actelor, care a condus la încălcarea dreptului la apărare.

În ceea ce priveşte nesoluţionarea în termenul legal a sesizării în baza căreia s-a procedat la evaluare, recurentul-reclamant invocă prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, care fac trimitere la dispoziţiile O.G. nr. 27/2002, dispoziţii pe care instanţa de fond le-ar fi aplicat în mod greşit, reţinând că acest din urmă act normativ este incident în activitatea ANI doar în privinţa clasării sesizărilor. Consideră că intimata-pârâtă ANI este ţinută de termenul maxim de răspuns de 45 de zile prevăzut de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 9 din O.G. nr. 27/2002, iar termenul de 3 ani, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, reprezintă un termen de decădere din dreptul de evaluare.

În opinia recurentului-reclamant, este nelegală şi respingerea cererii sale de obligare a ANI la plata daunelor morale, faţă de care instanţa de fond a considerat greşit că sunt solicitate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, iar nu pentru refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere.

Mai arată că, în cazuistica în materie a ANI nu a fost regăsită o decizie de speţă în care Agenţia să fi stabilit că există o încălcare a legii similară cu cea de faţă, iar hotărârile judecătoreşti invocate ca jurisprudenţă relevantă nu aveau legătură cu situaţia de fapt şi de drept din cauza de faţă. Cu toate acestea, prima instanţă a ignorat această apărare, motivând nepertinent că cele două hotărâri judecătoreşti invocate de ANI nu prezintă semnificaţie decisivă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Raportul de evaluare nr. x/23.12.2021, contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 70 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003, ale art. 46 din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de consilier local în cadrul Consiliului Local al comunei Băseşti, judeţul Maramureş, a participat la deliberarea şi adoptarea Hotărârii Consiliului Local Băseşti nr. 8/22.04.2019 privind analiza contractelor de concesiune a păşunilor proprietate publică a comunei Băseşti, în baza căreia a fost încheiat actul adiţional nr. x la Contractul de concesiune nr. x/12.05.2014, prin care s-a prelungit durata acestui contract cu o perioadă de doi ani începând cu luna mai 2019, calitatea de concedent aparţinând B., judeţul Maramureş, al cărei reprezentant era reclamantul.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant prin cererea de recurs, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003: "Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.", iar conform art. 77 din acelaşi act normativ: "Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în art. 46 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 (în vigoare la data adoptării hotărârii consiliului local) prevedeau că: "Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.".

În cauză sunt incidente şi prevederile art. 75 din Legea nr. 393/2004, potrivit cărora: "Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...)", (relevante în cauză fiind lit. b) şi f) ale textului de lege, care se referă la o persoană juridică cu care persoana cercetată are o relaţie de angajament sau o asociaţie sau fundaţie din care face parte persoana cercetată), precum şi dispoziţiile art. 77 din aceeaşi lege, potrivit cărora: "(1) Consilierii judeţeni şi consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea şi adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii. (2) În situaţiile prevăzute la alin. (1), consilierii locali şi consilierii judeţeni sunt obligaţi să anunţe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă"

Pornind de la aceste premise de ordin legislativ, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut existenţa conflictului de interese în ceea ce-l priveşte pe reclamantul A., iar criticile de nelegalitate expuse prin recursul declarat în cauză sunt nefondate.

Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care reclamantul a invocat lipsa oricărei deosebiri dintre procedura de natură administrativă şi cea de natură penală, în verificarea existenţei conflictului de interese.

Sub un prim aspect, este de observat că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio dovadă privind cercetarea recurentului-reclamant într-un dosar penal, având ca obiect infracţiunea de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 C. pen., rezultând că acesta a fost cercetat şi evaluat doar din perspectivă administrativă.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că cele două reglementări se sprijină pe texte de lege distincte (art. 70 şi art. 77 din Legea nr. 161/2003, art. 46 din Legea nr. 215/2001, art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 393/2004, respectiv art. 301 C. pen.) şi sunt cercetate în manieră diferită, de organe statale cu atribuţii proprii. Astfel, organele de cercetare penală au obligaţia de a verifica existenţa faptei din perspectiva condiţiilor constitutive ale infracţiunii cercetate, astfel cum este generic definită de art. 15 C. pen. şi specific descrisă în norma de reglementare proprie, pe când Agenţia Naţională de Integritate şi, ulterior, instanţa de judecată, au obligaţia verificării conflictului de interese prin prisma cerinţelor expuse în legile speciale – Legea nr. 161/2003, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 393/2004.

Legiuitorul a optat, în considerarea importanţei relaţiilor sociale şi a interesului public ocrotite, pentru reglementarea conflictului de interese atât de natură penală, cât şi de natură administrativă. Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea condiţiilor pentru răspunderea penală nu atrage în mod necesar inexistenţa conflictului de interese de natură administrativă. Analizarea conflictului de interese de natură administrativă este atributul instanţei de contencios administrativ investită cu acţiunea în anularea raportului de evaluare şi nu poate fi împiedicată de invocata inexistenţă a infracţiunii de folosire a funcţiei pentru favorizarea unor persoane/conflict de interese, câtă vreme temeiurile legale distincte determină o diferenţă între elementele constitutive ale faptei de conflict de interese sancţionată pe cale administrativă, respectiv ale celei ce constituie infracţiune potrivit dreptului penal.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant prin care se susţine inexistenţa conflictului de interese de natură administrativă, din perspectiva dreptului legal al asociaţiei concedente la prelungirea contractului de concesiune, a anunţării interesului personal la începerea şedinţei consiliului local şi a lipsei vinovăţiei.

În ceea ce priveşte dreptul B., judetul Maramureş, la prelungirea perioadei contractuale a contractului de concesiune a pajiştii proprietate publică a comunei Băseşti, se constată că instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că legea recunoştea dreptul asociaţiei la reînnoirea contractului, însă fără a se depăşi perioada de 5 ani, care expira la 12.05.2019, astfel că nu se poate susţine că, prin adoptarea hotărârii de prelungire a contractului de concesiune pe perioada 2019-2021, reclamantul a urmărit materializarea unui drept patrimonial actual, recunoscut şi protejat de lege. A mai reţinut prima instanţă şi că invocarea unui drept recunoscut de legiuitor în favoarea asociaţiei al cărei reprezentant este recurentul-reclamant, nu înlătură conflictul de interese.

În recurs, reclamantul a formulat argumente prin care a insistat în existenţa dreptului legal de preempţiune al asociaţiei, în raport de prevederile O.U.G. nr. 34/2013 şi a necesităţii prezenţei sale la dezbaterile şi deliberările Consiliului Local Băseşti, în vederea protejării acestui drept.

Raportat atât la considerentele primei instanţe, cât şi la argumentaţia recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că problema legalităţii sau nu a prelungirii contractului de concesiune peste perioada de 5 ani, asupra căreia instanţa de fond şi reclamantul au exprimat opinii diferite, nu are relevanţă în verificarea incidenţei conflictului de interese. Esenţial este ca, prin participarea sa la lucrările consiliului local, recurentul-reclamant să fi avut un interes personal în luarea unei hotărâri de către autoritatea publică locală din care făcea parte, iar în speţă acest interes de natură patrimonială este dat de aprobarea prelungirii contractului de concesiune a pajiştii în beneficiul asociaţiei din care acesta face parte.

Având un interes în prelungirea contractului de concesiune, recurentului-reclamant, în calitate de ales local, îi revenea obligaţia de a se abţine de la deliberarea şi adoptarea chestiunilor supuse la vot, pentru a preveni influenţarea deciziei ce urma a fi adoptată şi a fi respectat regimul conflictului de interese. În cazul în care alesul local ar participa la dezbaterile asupra chestiunilor în care are un interes personal de natură patrimonială, acesta ar putea influenţa decizia adoptată, prin luarea cuvântului şi/sau prin combaterea poziţiei exprimate de ceilalţi participanţi la dezbateri, şi, astfel, ar fi invalidat scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea conflictului de interese.

Cât priveşte argumentul anunţării de către recurentul-reclamant a existenţei interesului personal la începerea şedinţei consiliului local, Înalta Curte constată că, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 coroborat cu art. 77 alin. (2) din Legea nr. 393/2004, evitarea conflictului de interese de către consilierul local presupune îndeplinirea unor obligaţii legale cumulative, şi anume anunţarea interesului personal la începutul dezbaterilor, abţinerea de la participarea la dezbateri, precum şi abţinerea de la votul exercitat cu privire la problemele în care consilierul local are un interes patrimonial, iar nerespectarea oricăreia dintre aceste obligaţii atrage concluzia nerespectării integrităţii funcţiei. Doar aducerea la cunoştinţa celorlalţi consilieri locali a interesului personal nu este suficientă pentru înlăturarea incidentului de integritate, câtă vreme recurentul-reclamant a participat în continuare la dezbaterea şi adoptarea hotărârii consiliului local în urma căreia asociaţia pe care o reprezenta a obţinut un beneficiu.

A mai susţinut recurentul-reclamant că toţi participanţii la lucrările consiliului local (primarul localităţii, ceilalţi consilieri locali, precum şi secretarul primăriei, care contrasemnează pentru legalitate hotărârile consiliului local), au considerat că nu există o situaţie de conflict de interese şi nu au formulat obiecţiuni, aspect de natură a înlătura vinovăţia recurentului.

Înalta Curte constată că şi aceste critici sunt nefondate. Verificarea de către instanţa de judecată a legalităţii raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă presupune examinarea conflictului de interese reţinut de Autoritatea Naţională de Integritate, în raport de dispoziţiile legale incidente şi de probele administrate în cursul activităţii de evaluare. Analiza judiciară a incidentului de integritate nu depinde de constatările sau aprecierile subiective ale unor terţi, fie ei funcţionari publici sau autorităţi publice, care nu deţin atribuţii conferite de Legea nr. 161/2003 cu privire la activitatea de constatare a conflictelor de interese. Eroarea, justificată sau nu, în care primarul, consilierii locali şi secretarul primăriei s-au aflat cu privire la situaţia recurentului-reclamant, nu este relevantă pentru soluţionarea cauzei şi nu are caracter exonerator în ceea ce priveşte obligaţia respectării regimului conflictelor de interese.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de studiere şi copiere a actelor aflate în dosarul administrativ al ANI, cu consecinţa învederată, a formulării punctului de vedere fără a cunoaşte această documentaţie.

În ceea ce priveşte studierea înscrisurilor, Înalta Curte constată că, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 28.09.2021, intimata-pârâtă ANI a pus la dispoziţia apărătorului ales al reclamantului, avocat C., documentele aflate în dosar, acesta confirmând sub semnătură de luare la cunoştinţă.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 176/2010 nu prevede posibilitatea persoanei cercetate de a fotocopia înscrisurile existente în dosarul de cercetare administrativă a conflictului de interese, art. 14 din acest act normativ prevăzând posibilitatea persoanei evaluate de a fi invitată pentru a lua cunoştinţă de lucrările dosarului, a prezenta un punct de vedere ori date sau informaţii apreciate a fi relevante, precum şi de a fi asistată de un avocat, drepturi respectate în cauză.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că, întrucât nu i s-a permis fotocopierea înscrisurilor, nu a avut posibilitatea formulării unui punct de vedere corespunzător, aspect neconfirmat de actele dosarului, din care rezultă că reclamantul a prezentat un punct de vedere amplu, după ce avocatul său a studiat dosarul şi după ce, în adresa anterior comunicată de ANI sub nr. x/29.10.2021, i-au fost aduse la cunoştinţă toate elementele necesare formulării apărărilor sale, respectiv identificarea elementelor existenţei conflictului de interese sesizat cu privire la participarea la deliberarea şi adoptarea HCL nr. 8/2019, precum şi textele de lege incidente, cu indicarea obligaţiilor ce-i reveneau recurentului în calitate de consilier local şi a căror încălcare a condus la reţinerea în sarcina sa a conflictului de interese.

Cum Legea nr. 176/2010 nu prevede nici dreptul la fotocopierea actelor şi nici o sancţiune expresă şi imperativă a nulităţii raportului de evaluare pentru lipsa permisiunii de fotocopiere a dosarului administrativ, Înalta Curte constată că persoana evaluată trebuie să indice şi să demonstreze o consecinţă negativă, produsă prin acest refuz, suficient de gravă încât să impună anularea actului administrativ. Recurentul-reclamant nu a demonstrat o astfel de consecinţă, în recurs susţinând doar că, dacă ar fi cunoscut tot dosarul administrativ, nu ar mai fi promovat prezentul demers judiciar. Or, pe de-o parte, conţinutul dosarului de evaluare a fost adus la cunoştinţa apărătorul său, iar pe de altă parte, este neplauzibil ca această conduită procesuală să fie determinată de nedeţinerea unor fotocopii ale documentaţiei ce a stat la baza raportului de evaluare. Este de observat că, în cuprinsul raportului de evaluare au fost indicate atât starea de fapt, cât şi temeiurile de drept şi înscrisurile pe care se întemeiază Agenţia în stabilirea conflictului de interese, aspect care, coroborat cu studierea anterioară a întregului dosar, conduce la concluzia că recurentul-reclamant a avut la dispoziţie toate elementele necesare luării unei decizii informate cu privire la necesitatea sau nu a contestării actului administrativ, dreptul său la apărare nefiind afectat.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentului-reclamant referitoare la nesoluţionarea în termenul legal a sesizării în baza căreia s-a procedat la evaluare, din perspectiva greşitei aplicări a prevederilor O.G. nr. 27/2002.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că termenul maxim de 45 de zile, prevăzut de art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 9 din O.G. nr. 27/2002, în care o autoritate publică este obligată să răspundă petiţiilor cu care este sesizată, nu este aplicabil în privinţa termenului în care trebuie derulată şi finalizată activitatea de evaluare a incidentelor de integritate de către Agenţia Naţională de Integritate. Aceasta, în condiţiile în care Legea nr. 176/2010 nu prevede un termen de finalizare a acestei activităţi, însă prevede proceduri obligatorii care presupun anumite termene în care se derulează cercetările iniţiale, se efectuează comunicări către persoana evaluată, se solicită informaţii şi documente de la alte autorităţi, se aşteaptă formularea punctului de vedere de către persoana evaluată, astfel că termenul din cuprinsul O.G. nr. 27/2002 nu pot fi, obiectiv, respectat.

Pe de altă parte, depăşirea termenului de 45 de zile de care se prevalează recurentul-reclamant nu este sancţionată cu nulitatea raportului de evaluare, o astfel de măsură nefiind prevăzută expres şi nici nu poate fi dedusă implicit din normele Legii nr. 176/2010. După cum în mod corect a remarcat instanţa de fond, imposibilitatea respectării termenului de 45 de zile se datorează necesităţii respectării garanţiilor procedurale speciale instituite pentru derularea procedurii de evaluare în beneficiul persoanelor cercetate, iar această conduită impusă de legiuitor nu poate conduce la nulitatea actului administrativ.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant cu privire la respingerea cererii de acordare a daunelor morale pentru nesoluţionarea în termenul legal a sesizării şi pentru refuzul nejustificat al comunicării actelor care au stat la baza emiterii raportului de evaluare, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Pentru a putea dispune obligarea intimatei-pârâte ANI la plata daunelor morale, este necesar a se dovedi încălcarea de către Agenţie a obligaţiilor sale legale, cu consecinţa producerii unui prejudiciu de natură morală asupra recurentului-reclamant.

Or, în ceea ce priveşte refuzul comunicării actelor din dosarul administrativ, Înalta Curte a reţinut anterior că o astfel de obligaţie nu subzistă în sarcina intimatei-pârâte, pe de-o parte legea neprevăzând dreptul persoanei evaluate la fotocopierea documentelor, iar pe de altă parte, Agenţia procedând la punerea acestora la dispoziţia avocatului reclamantului spre studiere, conform art. 14 din Legea nr. 176/2010, anterior formulării punctului de vedere cu privire la conflictul de interese sesizat.

Aceeaşi situaţie se identifică şi în cazul nesoluţionării sesizării în termenul invocat de recurentul-reclamant, Înalta Curte stabilind că activitatea de evaluare nu este supusă termenului maxim de 45 de zile prevăzut de O.G. nr. 27/2002.

Astfel fiind, în lipsa dovedirii săvârşirii faptei prejudiciabile de către intimata-pârâtă ANI, nu se poate decela nici producerea unui prejudiciu de natură morală în privinţa recurentului-reclamant.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că nu există un refuz nejustificat, în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, nici în sensul necomunicării actelor şi nici al nerespectării termenului de întocmite a raportului de evaluare, concluzie care concordă cu cele ale Înaltei Curţi, astfel că soluţia de respingere a cererilor subsecvente de acordare a daunelor morale este legală şi va fi menţinută.

Pentru aceste considerente, constatând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală sub toate aspectele deduse judecăţii, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 105 din 8 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.