Administrative liability for delay in paying insurance guarantees: rejection of contractual late-payment penalties in favor of statutory penalty interest under extracontractual tort principles

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 aprilie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/29.01.2016 şi obligarea pârâtului la soluţionarea, de îndată, a cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la data de 31.08.2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor către reclamantă pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată, constând în:

(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 21.824,08 RON până la data de 08.09.2021 şi, în continuare, până la data plăţii efective;

(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

1.3. Prin notele scrise depuse la data de 18.01.2022, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalităţi aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitaţi de către pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 163 din 1 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 163 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă apreciază că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul – pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata despăgubirilor la data de 29.10.2021.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul – pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susţine şi că există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, fiind greşite susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Anterior prezentării apărărilor faţă de recurs, intimatul-pârât precizează că cererea de plată formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr. x/29.01.2016 a fost soluţionată, despăgubirea în sumă de 5402 RON fiind achitată prin ordinul de plată din 28.10.2021.

Apreciază intimatul-pârât că este neîntemeiat motivul de recurs referitor la data de început a curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, inclusiv din perspectiva interpretării date de ÎCCJ prin decizia nr. 22/2019, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii. Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 stabilesc că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este acela la care partea a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, astfel că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea pagubei odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 16.03.2016 - data depunerii cererii de despăgubiri, iar prejudiciul pentru respingerea cererii de plată era cunoscut începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri.

Consideră intimatul-pârât că prima instanţă a dezlegat în mod corect şi aspectul referitor la caracterul succesiv al penalităţilor de întârziere, astfel că, întrucât reclamanta A. a înţeles abia la data de 07.06.2021 să solicite, prin cererea modificatoare, obligarea FGA la plata de despăgubiri, pretenţiile acesteia sunt prescrise.

Neîntemeiată este, în opinia intimatului-pârât, şi susţinerea reclamantei din recurs în sensul aplicabilităţii termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, întrucât acest termen este aplicabil doar creanţelor de asigurare.

Cât priveşte penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, intimatul-pârât susţine că acestea nu reprezintă despăgubiri în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 sau art. 50 din Legea nr. 136/1995, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii de plată către asigurătorul CASCO.

Pentru a putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri conform art. 19 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă trebuia să probeze anularea, prin hotărârea judecătorească definitivă, a actului administrativ asimilat constând în nesoluţionarea cererii de plată într-un anumit termen. Or, la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că instanţele de judecată au constatat, în prealabil, că Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen.

Subliniază Fondul că, prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2018, nu s-a constatat dreptul reclamantei la plata debitului principal, pârâtul fiind obligat doar la soluţionarea cererii de plată, astfel că nu există legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, reclamanta A. S.A. a formulat critici prin care a invocat greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal.

Din circumstanţele concrete ale cauzei se reţine că recurenta-reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată şi precizată, prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, ce viza creanţa de asigurare în cuantum de 5402 RON. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) calculate de la data 28.02.2016 (data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată) şi până la data plăţii efective a despăgubirii – 29.10.2021, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unei fapte ilicite, (2) existenţa unui prejudiciu, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 5402 RON, înregistrată de FGA sub nr. x/29.01.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Este de observat că existenţa creanţei în sumă de 5402 RON, solicitată prin cererea de plată de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, astfel că dreptul pretins de A. în prezentul litigiu, vizând acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale, nu a devenit actual câtă vreme nu s-a decis asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la încasarea despăgubirii. Însă, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care suma de 5402 RON, conform extrasului de cont nr. 222 din 01.11.2021, corespunzătoare dosarului de daună nr. x. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire, respectiv 5402 RON.

Această împrejurare a fost considerată nerelevantă de către instanţa de fond, care în mod greşit a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, întrucât prin hotărârea judecătorească de anulare a acestui act administrativ nu s-a stabilit dreptul reclamantei la despăgubirea pretinsă, ci doar dreptul ca solicitarea sa să fie analizată pe fond. Or, acest argument a fost apreciat a fi neîntemeiat de instanţa de recurs, conform considerentelor anterioare, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 fiind actul administrativ în raport de care se stabileşte dreptul reclamantei la plata prejudiciului.

Înalta Curte constată şi că emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 a fost rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, pârâtul alegând să promoveze, prin actele emise, o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, care nu a fost confirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiecul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Împrejurarea că unele instanţe de judecată s-au poziţionat în acord cu interpretarea avansată de Fond nu poate înlătura culpa proprie a autorităţii, care rezidă în greşita respingere a cererii de plată ca urmare a aplicării eronate a legii în procedura administrativă.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 5402 RON, care a fost reparat prin achitarea benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosinţa sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanţă de asigurări, pentru perioada anterior indicată.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, prin efectul cererii modificatoare a obiectului acţiunii introductive, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data înregistrării cererii de plată (29.01.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.

Astfel, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA constând în emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de reclamantă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente despăgubirii recunoscute de pârât cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aceasta fiind ipoteza legală incidentă în speţă (răspundere administrativ patrimonială extracontractuală).

Conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauza pendinte nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, coroborate cu art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează conţinutul contractului de asigurare RCA, din perspectiva penalităţilor aplicabile în caz de neplată, întrucât, după cum s-a arătat şi mai sus, răspunderea administrativ patrimonială reglemenatată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018).

Deşi este adevărat că recurenta-reclamantă a primit suma de 5402 RON, ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, în cazul plăţii dobânzii legale legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021.

Concluzionând, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirii achitate de pârât (conform dovezilor depuse la dosar) cu privire la cererea de plată înregistrată sub nr. x/29.01.2016, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Cât priveşte apărările intimatului-pârât din recurs referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că acestea sunt străine de conţinutul sentinţei recurate, precum şi de conţinutul motivelor de recurs. Este adevărat că prima instanţă a dezlegat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul FGA, dar această excepţie a fost respinsă, iar nu admisă, cum greşit susţine Fondul în întâmpinare, nefăcând obiectul recursului declarat de reclamantă. Este de observat că nici pârâtul FGA nu a declarat recurs împotriva acestei soluţii, astfel că aspectele dezlegate de instanţa de fond şi care nu au fost recurate au caracter definitiv.

Aşadar, toate apărările FGA prin care se susţine că prima instanţă a constatat în mod corect că dreptul material la acţiune este prescris şi că recursul reclamantei este nefondat sub acest aspect, nu aparţin prezentei cauze, astfel că nu vor fi analizate de Înalta Curte.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496-497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânda legală aferentă valorii despăgubirii solicitate prin cererea de plată nr. x/29.01.2016 – 5402 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1917,71 RON pentru fond şi recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 350 de RON achitată în faza de judecată a fondului, 100 RON taxă judiciară de timbru achitată în faza de judecată a recursului, 879,27 RON onorariu avocat fond şi 588,43 RON onorariu de avocat în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 163 din 1 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei A. S.A. dobânda legală aferentă sumei de 5402 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1917,71 RON pentru fond şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.