Disciplinary sanctions for unauthorized insolvency administration: non bis in idem and res judicata of criminal non-prosecution

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 8 aprilie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi A. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România ("UNPIR"), au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 5/15.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei nr. 72/11.12.2018, solicitând şi repunerea în termenul de contestare a Deciziei nr. 5/15.03.2019.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 950 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 15 din 18 ianuarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Craiova, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

1.4. Prin decizia nr. 820 din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.5. După pronunţarea regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 mai 2021, sub nr. x/2020*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 992 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi A. IPURL, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 992 din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi A. IPURL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei.

Printr-un prim rând de critici, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond a omis să dea eficienţă unor motive invocate cu privire la starea de fapt şi de drept dedusă judecăţii. Astfel, în ceea ce priveşte refuzul UNPIR de a le comunica hotărârea pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină, operează autoritatea de lucru interpretat a sentinţei civile nr. 6809/06.08.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în cuprinsul căreia s-a reţinut că această hotărâre a fost comunicată reclamantului după introducerea acţiunii.

Or, susţin recurenţii, sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde o sancţiune procedurală ori procesuală în sarcina intimatei-pârâte pentru comunicarea cu întârziere a hotărârii Instanţei Superioare de Disciplină. Deşi instanţa a repus reclamanţii în termenul de atacare a Deciziei nr. 5/15.03.2019, totuşi nu a dat eficienţă numeroaselor demersuri administrative ale acestora, efectuate în vederea comunicării hotărârii şi care dovedesc atitudinea culpabilă a UNPIR.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi şi că sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanţa de fond reţinând că motivele de nelegalitate invocate sunt comune ambelor acte administrative atacate (Decizia nr. 72/11.12.2018 şi Decizia nr. 5/05.03.2019), astfel că nu le-a mai analizat punctual. Câtă vreme starea de fapt care a format obiectul analizei instanţei locale, dar şi a celei superioare de disciplină sunt aceleaşi, motivele privitoare la starea de fapt din cuprinsul contestaţiei administrative şi a acţiunii nu pot fi diferite. Astfel fiind, neanalizarea motivelor invocate echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat/interpretat a Ordonanţei de clasare pronunţată în dosarul penal nr. x/P/31.05.2018, considerând că principiul non bis in idem se opune atragerii răspunderii penale, cumulativ cu răspunderea disciplinară sau contravenţională pentru aceeaşi faptă. Cumulul acestor tipuri de răspundere încalcă principiul legalităţii, art. 6 din Convenţia EDO şi art. 7 C. proc. civ. şi apreciază că instanţa de fond nu a analizat autoritatea de lucru interpretat, ci doar autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare.

Totodată, în cadrul urmăririi penale s-a stabilit lipsa de vinovăţie a administratorului judiciar, însă lipsa aspectului intenţional nu a făcut obiectul analizei instanţei. Deşi nu există autoritate de lucru judecat în privinţa laturii civile analizate în dosarul penal, totuşi în cauza de faţă nu a existat niciun prejudiciu de natură civilă ori o parte care să se fi considerat prejudiciată, astfel că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere autoritatea de lucru interpretat a ordonanţei de clasare în privinţa elementelor referitoare la vinovăţie.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi reiterează contextul factual care a condus la sancţionarea disciplinară, învederând că, după numirea ca practician în insolvenţă, conform hotărârii adunării creditorilor, administratorul judiciar avea obligaţia de a desfăşura activităţile prevăzute de lege şi de a proteja drepturile participanţilor la procedură. În acest sens, a publicat un tabel preliminar al creditorilor, cu scopul de a proteja drepturile creditorilor care trimiseseră cererile de înscriere la masa credală, atât în format fizic, cât şi electronic. Prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul sindic a fixat termenul limită pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului la 16.03.2018, iar în condiţiile în care contestaţiile împotriva hotărârii adunării creditorilor au fost admise abia la 26.03.2018, nepublicarea tabelului ar fi condus la decăderea tuturor participanţilor la procedură din dreptul de a se mai înscrie în tabel. Deşi, ulterior, Tribunalul Bucureşti a anulat hotărârea adunării creditorilor de numire a practicianului în insolvenţă, totuşi, dacă acesta nu ar fi procedat la conservarea drepturilor prin înscriere, creditorii ar fi fost supuşi riscului decăderii din termen.

Susţin recurenţii că împrejurarea publicării tabelului creditorilor cu 3 zile înainte de termenul stabilit de judecătorul sindic nu a produs efecte negative asupra niciunui creditor, întrucât în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 nu s-a depus nicio cerere de înscriere la masa credală.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond a omis să observe că aceeaşi situaţie de fapt a făcut obiectul unei investigaţii complexe, derulate de organele de urmărire penală, care au concluzionat că practicianul în insolvenţă a acţionat cu bună-credinţă, în această privinţă existând autoritate de lucru judecat şi autoritate de lucru interpretat.

Pe de altă parte, consideră că prima instanţă nu a avut în vedere nici împrejurarea că publicarea tabelului cu trei zile înainte de termenul limită poate fi considerată doar o eroare materială.

Coroborând toate aceste aspecte cu lipsa oricărui prejudiciu, apreciază recurenţii-reclamanţii că în speţă este incident principiul non bis in idem, nefiind admisibilă atragerea simultană a răspunderii penale şi a celei disciplinare.

Recurenţii-reclamanţi mai critică, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., împrejurarea neanalizării de către instanţa de fond a tuturor susţinerilor din contestaţie, mai exact a aspectelor referitoare la proporţionalitatea sancţiunii aplicate.

Astfel, arată recurenţii, decizia contestată omite să stabilească prejudicierea vreunui participant la procedură, neverificând dacă, în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 s-a depus vreo cerere de înscriere la masa credală. În aceste condiţii. Instanţa disciplinară a aplicat o sancţiune foarte gravă, deşi, de la intrarea în profesie, practicianul în insolvenţă nu a mai fost sancţionat şi nu a avut sesizări de natură disciplinară.

Se mai susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere două circumstanţe obiective şi anume împrejurarea că însăşi intimata-pârâtă UNPIR, anterior procedurii disciplinare, a certificat calităţile profesionale şi lipsa sancţiunilor aplicate practicianului în insolvenţă, conform adeverinţei nr. x/16.10.2018, precum şi împrejurarea că pârâta nu a contestat cele arătate în acţiune.

În final, recurenţii-pârâţi susţin şi că judecătorul fondului s-a substituit avocatului intimatei-pârâte, în condiţiile în care în dosar nu s-a formulat întâmpinare, susţinând argumente care nu sunt conţinute de un astfel de act procesual, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă UNPIR a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare (la susţinerea căreia a renunţat la termenul de judecată din 18.10.2023), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

a) Prin primul motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se critică nevalorificarea unor motive din cerere, respectiv neaplicarea unei sancţiuni de către instanţa de fond intimatei-pârâte UNPIR pentru refuzul comunicării Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, astfel cum a fost constatat în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi se declară nemulţumiţi de neluarea de către instanţa de fond a unei măsuri de sancţionare a intimatei-pârâte, fără a indica nici în ce ar consta această măsură, nici care ar fi temeiul de drept al dispunerii sale. Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu examinarea legalităţii actelor emise de instanţele disciplinare ale UNPIR, iar nu a procedurii de comunicare a acestora către recurenţii-reclamanţi, care reprezintă o etapă ulterioară emiterii deciziilor atacate şi care nu prezintă relevanţă decât sub aspectul termenului de formulare a acţiunii în anulare.

Este adevărat că reclamanţii au prezentat argumente cu privire la modalitatea de comunicare a Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, din perspectiva demersurilor pe care au fost nevoiţi să le realizeze pentru a determina intimata-pârâtă să le comunice acest act administrativ şi a momentului la care au luat cunoştinţă de conţinutul său, însă acestea au fost avute în vedere de instanţa de fond în soluţionarea cererii de repunere în termenul de atacare a deciziei, reţinându-se că, întrucât comunicarea actului s-a făcut la o adresă diferită de cea indicată de reclamanţi pentru corespondenţă, acţiunea este formulată în termen, iar cererea de repunere în termen nu are obiect.

Câtă vreme reclamanţii nu au invocat aceste aspecte ca motive de nelegalitate ale deciziilor UNPIR, ci ca argumente în susţinerea formulării cererii în termen, consecinţa procedurală este aceea a constatării de către instanţă a respectării termenului de promovare a acţiunii şi a păşirii la analiza pe fond a acesteia, iar nu a aplicării unei sancţiuni intimatei-pârâte UNPIR, neexistând un temei de drept pentru luarea unei astfel de măsuri.

Chiar în situaţia în care criticile referitoare la comunicarea Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019 ar putea fi considerate un motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că procedura de comunicare a deciziei reprezintă o etapă ulterioară emiterii acestui act administrativ şi nu prezintă relevanţă cu privire la legalitatea actului, care se verifică în raport de elementele existente la data emiterii sale, iar nu în raport de proceduri îndeplinite ulterior emiterii.

Tot subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a omis să analizeze motivele de nelegalitate a Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, considerându-le identice cu cele din contestaţia formulată împotriva Deciziei Instanţei Locale de Disciplină nr. 72/11.12.2018.

Înalta Curte constată că, astfel cum a indicat şi instanţa de fond, motivele invocate în contestaţia împotriva deciziei instanţei locale de disciplină sunt, într-adevăr, aceleaşi cu cele invocate în acţiunea în anulare, nefiind decelate motive de nelegalitate distincte, proprii doar Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019. Însă această împrejurare nu conduce la ideea că instanţa de fond ar fi omis să analizeze legalitatea acestei decizii, ci, atât timp cât motivele de nelegalitate erau identice, prima instanţă le-a răspuns prin considerente comune.

De altfel, recurenţii-reclamanţi nu au indicat, punctual, ce critici de nelegalitate, care afectau doar Decizia Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, nu ar fi fost analizate şi nu ar fi primit răspuns din partea primei instanţe, limitându-se la a concluziona eronat că acest act administrativ nu a fost examinat de instanţa de fond.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate criticile recurenţilor-reclamanţi, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

b) Prin cel de-al doilea rând de motive, recurenţii-reclamanţi au susţinut incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat a Ordonanţei de clasare emisă la 31.05.2018 în dosarul nr. x/2018 şi a principiului non bis in idem.

Prealabil, Înalta Curte observă că, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au făcut referiri atât la autoritatea de lucru judecat, cât şi la autoritatea de lucru interpretat, această din urmă sintagmă fiind utilizată, astfel cum rezultă din argumentaţia prezentată, atunci când recurenţii invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Or, folosirea sintagmei de autoritate de lucru interpretat nu este corectă, câtă vreme priveşte autoritatea de care se bucură deciziile interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în soluţionarea unei chestiuni de drept sau a unui recurs în interesul legii, iar recurenţii nu se referă la o astfel de decizie, ci la acte emise de alte autorităţi. Prin urmare, în motivarea prezentei decizii, Înalta Curte va analiza criticile recurenţilor-reclamanţi din perspectiva (şi cu folosirea sintagmei) autorităţii de lucru judecat, sub ambele sale efecte, negativ şi pozitiv.

Argumentaţia recurenţilor-reclamanţi se centrează pe ideea constatării de către organul de urmărire penală a lipsei elementului voliţional al vinovăţiei sub forma intenţiei în săvârşirea faptei pentru care s-a atras răspunderea disciplinară, apreciind că există autoritate de lucru judecat a ordonanţei de clasare, pe care, însă, instanţa de fond nu a analizat-o.

Înalta Curte reţine că, în dosarul penal nr. x/2018, au fost analizate faptele săvârşite de practicianul în insolvenţă din perspectiva infracţiunilor prevăzute de art. 348 şi art. 325 C. pen., respectiv exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi şi fals informatic, iar soluţia dată prin ordonanţa din 31.05.2018 a fost aceea de clasare a cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că soluţia din ordonanţa de clasare a fost dată în raport de infracţiunile cercetate, iar elementele constitutive ale unei infracţiuni pot avea conţinut diferit faţă de fapta ilicită care atrage răspunderea disciplinară, astfel că inexistenţa faptei penale nu exclude aprioric săvârşirea abaterii disciplinare.

În privinţa exercitării fără drept a unei profesii sau activităţi, procurorul de caz a reţinut că această infracţiune se comite cu intenţie, iar până la data emiterii ordonanţei nu s-a soluţionat acţiunea în anularea actului prin care practicianul în insolvenţă a fost desemnat administrator judiciar al S.C. B. S.R.L., astfel că buna credinţă se prezumă până la eventuala anulare a actelor de către instanţa civilă.

Pe de altă parte, prin deciziile disciplinare contestate în cauză, în sarcina practicianului în insolvenţă A. s-a reţinut abaterea disciplinară prevăzută de art. 120 pct. 5 din Statutul profesiei şi art. 73 din O.U.G. nr. 86/2006 constând în nerespectarea art. 6 din Codul de etică profesională ce prevede că "membrul uniunii va acţiona cu corectitudine şi sinceritate în activitatea sa profesională, în relaţiile cu instanţele judecătoreşti şi cu ceilalţi membrii ai uniunii" şi art. 54 din acelaşi act normativ ce prevede că "regulile privind conduita etică sunt obligatorii pentru toţi membrii Uniunii". Aşadar, pentru a concluziona asupra existenţei infracţiunilor cercetate de organele de urmărire penală, este necesară îndeplinirea condiţiilor constitutive ale acestor infracţiuni, între care şi vinovăţia sub forma intenţiei. Răspunderea disciplinară, însă, are ca obiect constatarea încălcării unei obligaţii profesionale de către practicianul în insolvenţă.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a ordonanţei de clasare emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Pe de-o parte, instanţa de fond a analizat invocata autoritate de lucru judecat sub toate aspectele invocate în acţiune. Pe de altă parte, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, câtă vreme cercetarea penală a vizat aspecte diferite faţă de procedura disciplinară, iar practicianul în insolvenţă poate fi sancţionat disciplinar şi pentru încălcarea din culpă a obligaţiilor profesionale ce-i revin potrivit legii, statutul profesiei şi codului de etică profesională.

În aceeaşi linie argumentativă, nu se poate reţine nici încălcarea principiului non bis in idem.

c) În ceea ce priveşte argumentele de nelegalitate subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi reiau, în esenţă, argumentele de fond din cuprinsul acţiunii, cărora instanţa de fond le-a răspuns printr-o motivare corectă şi completă, în acord cu normele de drept material incidente cauzei.

Este de observat că recurenţii-reclamanţi îşi construiesc argumentaţia, majoritar, în raport de împrejurarea publicării tabelului creditorilor cu 3 zile anterior termenului stabilit de judecătorul sindic pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, deşi abaterea reţinută de instanţele de disciplină a vizat nu doar data publicării acestui tabel, ci totalitatea activităţilor desfăşurate de practicianul în insolvenţă A., în procedura referitoare la debitoarea B. S.R.L., fără a deţine calitatea de administrator judiciar (incluzând analiza cererilor de creanţă şi întocmirea tabelului creditorilor), astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei Instanţei Locale de Disciplină nr. 72/11.11.2018.

Astfel fiind, şi dacă s-ar considera, după cum susţin recurenţii-reclamanţi, că publicarea tabelului anterior expirării termenului stabilit de instanţă pentru depunerea cererilor de creanţă reprezintă doar o eroare, abaterea disciplinară reţinută în sarcina practicianului în insolvenţă nu este înlăturată, chestiunea esenţială fiind aceea a desfăşurării activităţii de administrator judiciar fără a fi desemnat de adunarea creditorilor/creditorul majoritar cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără a fi confirmat de judecătorul sindic, care, prin sentinţa civilă nr. 399/29.01.2018, de deschidere a procedurii generale de insolvenţă împotriva debitoarei, a dispus numirea unui alt administrator judiciar, respectiv C..

Din acelaşi motiv sunt irelevante şi toate argumentele reiterate ale recurenţilor-reclamanţi, referitoare la necesitatea întocmirii tabelului creditorilor pentru protejarea intereselor participanţilor la procedură, la nedepunerea vreunei cereri de creanţă în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018 ori la inexistenţa unei persoane vătămate, aceste împrejurări neavând caracter exonerator de răspundere în privinţa exercitării activităţii de administrator judiciar deşi practicianul în insolvenţă cunoştea că nu a fost desemnat şi/sau confirmat de judecătorul sindic în această calitate.

Cât priveşte argumentele întemeiate pe încălcarea principiului non bis in idem şi pe autoritatea de lucru judecat a Ordonanţei de clasare pronunţată în dosarul penal nr. x/P/31.05.2018 în privinţa lipsei vinovăţiei constatate de organele de urmărire penală, acestea au fost expuse de recurenţii-reclamanţi anterior, în cuprinsul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi au fost analizate de instanţa de control judiciar, fiind găsite nefondate, astfel că nu se mai impune reluarea examinării lor.

d) Nefondată este şi critica neanalizării de către instanţa de fond a aspectelor referitoare la proporţionalitatea sancţiunii aplicate, subsumată de recurenţii-reclamanţi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nu se poate reţine că prima instanţă nu a avut în vedere toate aspectele invocate în acţiune, câtă vreme a arătat în mod explicit şi a detaliat motivele pentru care apreciază a fi nerelevante explicaţiile reclamanţilor referitoare la utilitatea măsurilor luate de practicianul în insolvenţă, la nedepunerea unor cereri de înscriere la masa credală în perioada 13.03.2018 – 16.03.2018, respectiv la neprejudicierea vreunui participant la procedură.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond a luat în considerare argumentul inexistenţei unei sancţiuni disciplinare anterioare, însă a constatat că acesta nu reprezintă singurul criteriu de individualizare a sancţiunii, apreciind că gravitatea faptei este una sporită, prin raportare la consecinţele produse de realizarea de acte într-un dosar în care practicianul în insolvenţă nu justifica nicio calitate.

Vor fi respinse, ca nefondate şi criticile prin care recurenţii învederează că pârâta UNPIR nu a contestat susţinerile din acţiune, respectiv nu a depus întâmpinare, iar instanţa de fond, prezentând considerente care nu sunt conţinute de un astfel de act procesual, le-a afectat dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu analiza de legalitate a Deciziei Instanţei Superioare de Disciplină nr. 5/15.03.2019, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei Instanţei Locale de Disciplină nr. 72/11.12.2018, având obligaţia de a soluţiona cauza prin raportare la criticile formulate de reclamanţi, la probatoriul administrat în cauză (actele atacate, documentaţia ce a stat la baza emiterii lor şi alte dovezi, după caz) şi la regulile de drept aplicabile litigiului (conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), chiar dacă pârâta UNPIR nu a formulat apărări prin întâmpinare sau alte acte procesuale.

Prezentarea în sentinţa recurată a raţionamentului logico-juridic al instanţei de judecată reprezintă o obligaţie legală prevăzută de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată de conduita procesuală a pârâtei şi nu poate fi considerată o încălcare a drepturilor procesuale fundamentale ale reclamanţilor.

e) Înalta Curte mai reţine că, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, reprezentantul convenţional al recurenţilor-reclamanţi a invocat un motiv de nelegalitate nou, vizând prescripţia dreptului de aplicare a sancţiunii.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ: "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.". Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

Pe cale de consecinţă, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unui motiv de nelegalitate nou, neinvocat în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

Înalta Curte mai reţine, contrar susţinerilor reprezentantului recurenţilor-reclamanţi, că excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii nu este de ordine publică, astfel că nu constituie un motiv de casare ce ar putea fi invocat după împlinirea termenului de motivare a recursului, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.. De altfel, recurenţii nu au indicat niciun temei legal care să susţină această ipoteză, reprezentantul convenţional recunoscând că în statutul profesiei de practician în insolvenţă nu există o astfel de reglementare şi solicitând a fi avute în vedere acte normative (neindividualizate) aplicabile altor categorii profesionale, fără a explica raţionamentul pentru care le apreciază a fi incidente în privinţa practicienilor în insolvenţă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, nefiind decelată incidenţa vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi A. IPURL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi A. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 992 din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.