Exclusion of judicial assistants from salary seniority bonuses exceeding five-year mandate under public service pay framework

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 mai 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, au solicitat:

(i) anularea în parte a Ordinului ministrului justiţiei nr. 5290/C/21.12.2019;

(ii) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie;

(iii) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 19 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior;

(iv) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale lunare corespunzătoare;

(v) obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie, corect determinată;

(vi) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezenta cauza.

1.2. Prin cererea depusă la data de 4 noiembrie 2020, reclamantele au precizat obiectul acţiunii iniţiale, arâtând că înţeleg să conteste şi răspunsurile nr. x/2020 şi y/2020, emise de către pârâtul Ministerul Justiţiei la plângerile prealabile formulate împotriva Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019.

1.3. La data de 17 noiembrie 2020, reclamantele au depus cerere de renunţare la judecarea cererii modificatoare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 85 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active, ca fiind neîntemeiate;

(ii) a luat act de renunţarea reclamantelor la judecarea cererii modificatoare;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti;

(iv) a anulat ordinul de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte reclamantele;

(v) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizaţia lunară cuvenită reclamantelor începând din 1.12.2019 şi a sporului de fidelitate – spor pentru vechimea în specialitatea funcţiei din sistemul justiţiei;

(vi) a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să plătească reclamantelor diferenţele de drepturi salariale rezultate;

(vii) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să asigure fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale;

(viii) a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 85 din 27 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiţiei, cât şi pârâtul Tribunalul Bucureşti.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate, admiterea excepţiilor invocate (a inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor), iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât consideră a fi greşită soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond argumentând că reclamantele au parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, deşi Ministerul Justiţiei nu a invocat această excepţie.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor în privinţa capătului de cerere referitor la obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale, arată că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţiile, ca neîntemeiate, obligând Ministerul Justiţiei la alocarea fondurilor necesare acester plăţi.

Având în vedere dispoziţiile H.G. nr. 34/2009, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 şi art. 25 din O.U.G. nr. 37/2008, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere împrejurarea că nu este necesară o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu ordonatorul de credite, pentru ca Ministerul Justiţiei să repartizeze fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti; astfel, obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens este redundantă, pronunţarea hotărârii în contradictoriu cu ordonatorii inferiori de credite fiind suficientă pentru alocarea fondurilor.

Pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 19 din Legea nr. 500/2002, art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 64 din Legea nr. 69/2010, intimatele-reclamante nu au calitatea procesuală activă care să le permită să solicite obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor, singurele entităţi care ar avea dreptul de a solicita ministerului îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terţiari de credite fiind instituţiile angajatoare, în cadrul procedurii bugetare. Intimatele-reclamante sunt terţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin pârâţilor autorităţi publice, cu atât mai mult cu cât obligaţia de alocare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale este una legală, nu judiciară.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică greşita reţinere, de către instanţa de fond, a prezumţiei puterii de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 2056/2017 a Tribunalului Dâmboviţa şi decizia nr. 1287/2009 a Curţii de Apel Cluj, prin care reclamantelor le-au fost acordate diferenţele salariale reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. Prima instanţă nu a avut în vedere existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unor litigii similare cu cel de faţă, promovate de aceleaşi reclamante, respectiv dosarele nr. x/2018, nr. y/2019 şi nr. z/2020, în care au fost respinse acţiunile vizând anularea ordinelor salariale anterioare celui contestat în prezenta cauză.

Învederează recurentul-pârât că Ordinul ministrului justiţiei nr. 5290/C/2019 este emis în temeiul Legii nr. 153/2017, iar potrivit art. 16 alin. (1) din acest act normativ, "Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Prin urmare, legiuitorul a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în această funcţie, având în vedere că ei sunt numiţi pentru un mandat limitat de 5 ani şi, prin natura funcţiei, nu sunt independenţi, astfel că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a vechimii în specialitate nu are caracter nejustificat.

Mai arată că, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenţilor judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, respectiv O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, iar reîncadrarea salarială a asistenţilor judiciari s-a realizat în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011.

Recurentul-pârât argumentează că, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat. Astfel, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei.

În concluzie, recurentul-pârât consideră că ordinul atacat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei intimatelor-reclamante cu luarea în calcul a sporului salarial solicitat.

3.2. În cauză a declarat recurs şi pârâtul Tribunalul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât critică greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, raportat la prevederile art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, arătând că reclamantele nu au contestat şi hotărârea emisă în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019, acţiunea în anulare vizând doar acest act administrativ.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică soluţia de admitere a acţiunii, susţinând că Tribunalul Bucureşti nu are vreo culpă în stabilirea drepturilor salariale ale asistenţilor-judiciari, fiind doar instituţia care efectuează plăţile drepturilor salariale, în calitate de ordonator terţiar de credite, autoritatea cu atribuţii în stabilirea acestor drepturi fiind ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiţiei.

Pe de altă parte, susţine că întreaga categorie profesională a asistenţilor-judiciari este exceptată de la beneficiul calculării indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în calcul a sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate), sens în care prezintă argumente identice cu cele expuse de pârâtul Ministerul Justiţiei în recursul propriu (n.r. a căror reiterare nu este necesară, fiind detaliate la pct. 3.1).

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante nu au depus întâmpinări faţă de recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti.

5. Alte aspecte procesuale

Prin dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei ce decurg din calitatea acestuia de ordonator principal de credite, sens în care, la termenul de judecată din 18 octombrie 2023, Înalta Curte a luat act de transmiterea calităţii procesuale de recurent-pârât de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (n.r.: pentru a uşura lecturarea prezentei decizii, menţiunile referitoare la autoritatea pârâtă se vor raporta în continuare la pârâtul iniţial Ministerul Justiţiei, emitent al actelor administrative de salarizare la care se va face referire în cele ce urmează).

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi sunt fondate, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

II.1. Criticile ambilor pârâţi referitoare la soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii vor fi respinse, ca nefondate.

Se observă că recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut în recurs un singur argument de nelegalitate şi anume împrejurarea că, deşi nu a invocat o astfel de excepţie, instanţa de fond a procedat la analiza şi soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii prin prisma art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată în faţa instanţei de fond de către pârâtul Tribunalul Bucureşti, fiind corect analizată de prima instanţă, conform ordinii de prioritate a excepţiilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ.. Nicăieri în cuprinsul sentinţei recurate nu există menţiunea invocării excepţiei de către Ministerul Justiţiei, la pagina a 6-a a hotărârii fiind expres indicat că excepţia a fost invocată de pârâtul Tribunalul Bucureşti. Totodată, în cuprinsul dispozitivului se prezintă soluţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii, fără menţionarea pârâtului care a invocat această excepţie.

În consecinţă, critica formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei va fi respinsă, ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii fiind în mod legal analizată şi soluţionată de prima instanţă, ca urmare a invocării acestei excepţii de către pârâtul Tribunalul Bucureşti.

Cât priveşte argumentele de inadmisibilitate invocate de recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti în fond şi reiterate în recurs, Înalta Curte constată că acest fine de neprimire a acţiunii este susţinut pe motivul neatacării în faţa instanţei de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007, a hotărârii emise în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/2019. Prima instanţă a respins această excepţie, ca neîntemeiată, apreciind că răspunsurile emise de Ministerul Justiţiei la contestaţiile formulate de reclamante nu îmbracă forma unor hotărâri în sensul prevăzut de textul de lege anterior citat; or, prin criticile formulate în recurs, pârâtul nu a răspuns acestui considerent, necontestând concret argumentele instanţei de fond, ci doar reiterând susţinerile din fond.

Înalta Curte reţine că intimatele-reclamante B. şi A. au formulat contestaţii împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, iar recurentul-pârât a emis răspunsurile reprezentate de adresele nr. x/2020 şi y/2020, prin care a învederat că îşi menţine punctul de vedere asupra modalităţii de calcul a indemnizaţiei de încadrare cu luarea în calcul a vechimii în funcţie.

Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că răspunsul emis de Ministerul Justiţiei la contestaţiile administrative ale reclamantelor nu prezintă caracteristicile formale ale unor hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2007. Astfel fiind, constatarea inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantelor de anulare a acestor adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privinţa ordinului atacat, cât şi în privinţa adreselor de răspuns, iar actul administrativ vătămător al drepturilor şi intereselor reclamantelor este ordinul de stabilire a încadrării salariale.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menţine soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

II.2. O cu totul altă soluţie se impune în ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei atacate, din perspectiva excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate.

Această excepţie a fost invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, alături de excepţia lipsei de interes a reclamantelor, în raport de petitul acţiunii introductive prin care s-a cerut obligarea ministerului la virarea către Tribunalul Bucureşti a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale rezultate din hotărârea ce se va pronunţa. Prima instanţă a respins ambele excepţii, apreciind că reclamantele justifică atât interesul de a formula o astfel de cerere, cât şi calitatea procesuală, având în vedere atribuţiile Ministerului Justiţiei de ordonator principal de credite.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia instanţei de fond, constatând, în sens contrar, că intimatele-reclamante nu au calitatea procesuală activă care să le permită să solicite obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor lor salariale de către instanţa angajatoare.

Această obligaţie legală derivă din calitatea ministerului de ordonator principal de credite (obligaţie transmisă, în prezent, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justişie), fiind prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, potrivit căruia: "Ordonatorii principali de credite repartizează creditele de angajament şi creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice din subordine sau coordonare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.". Îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin ordonatorului principal de credite, de a asigura fondurile necesare ordonatorilor secundari ori terţiari în cadrul procedurii bugetare, nu implică în nicio modalitate participarea la procedură a beneficiarilor drepturilor salariale în discuţie (angajaţii). Intimatele-reclamante sunt terţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite, neputând solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin pârâţilor autorităţi publice, de alocare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale.

Calitatea procesuală activă a reclamantelor nu poate fi susţinută nici din perspectiva pretenţiilor de plată a diferenţelor salariale pretinse. Raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară, în speţă, între intimatele-reclamante şi instituţia angajatoare, fără ca această împrejurare să le confere legitimare procesuală activă în raportul juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă pârâtul Ministerul Justiţiei (actual Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale. Astfel fiind, intimatele-reclamante au calitate procesuală activă şi pot formula pretenţii în contradictoriu cu pârâţii ordonator principal şi terţiar de credite doar în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi, respectiv, plata efectivă a diferenţelor salariale, dar nu şi în ceea ce priveşte raporturile derulate între ordonatorii de credite în procedura bugetară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor A. şi B. este dată cu greşita aplicare a art. 36 din C. proc. civ., sens în care, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, consecutiv casării sentinţei recurate, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor A. şi B. în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale şi va respinge acest capăt de cerere pentru lipsa calităţii procesuale active.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că nu mai este necesară examinarea excepţiei lipsei de interes a reclamantelor în susţinerea acestui capăt de cerere, constatarea inexistenţei legitimării procesuale active făcând inutilă o astfel de analiză.

II.3. În ceea ce priveşte argumentele vizând fondul cauzei, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, prima instanţă făcând o greşită aplicare în speţă principiului autorităţii de lucru judecat, fiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantele A. şi B., asistenţi judiciari în cadrul Tribunalului Bucureşti, au solicitat anularea parţială a Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, prin care pârâtul Ministerul Justiţiei a stabilit drepturile salariale ale asistenţilor judiciari începând cu data de 01.12.2019, reclamantele susţinând că, în ceea ce le priveşte, aceste drepturi au fost stabilite în mod greşit prin raportare la vechimea de 3-5 ani, iar nu la vechimea efectivă în funcţie, de peste 19 ani în cazul fiecăreia dintre reclamante.

Prin sentinţa atacată în recurs, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, conform art. 430-431 C. proc. civ., respectiv că dreptul reclamantelor la calcularea drepturilor salariale în raport de vechimea efectivă în funcţie a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 2056/23.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, definitivă prin decizia nr. 1287/21.05.2019 a Curţii de Apel Cluj, pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte constată că, în pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a valorificat greşit autoritatea de lucru judecat dedusă din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017, în raport de obligaţiile efectiv stabilite de Tribunalul Dâmboviţa şi de existenţa unor litigii purtate între reclamante şi pârâtul Ministerul Justiţiei, ulterior soluţionării dosarului nr. x/2017, prin care, în analiza de legalitate a ordinelor de salarizare emise între anii 2018-2020, a fost infirmat dreptul reclamantelor la încadrare cu vechimea efectivă în funcţie (sporul de fidelitate).

Astfel, sub cel dintâi aspect, se observă că, prin sentinţa civilă nr. 2056/23.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă s-a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti să asigure finanţarea, iar a pârâtului Tribunalul Bucureşti să plătească diferenţele salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către reclamanţi şi cele cuvenite ca urmare a stabilirii unui cuantum al indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcţii, grad, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate similare cu ale reclamanţilor, începând cu data de 9.04.2015 şi până la data stabilirii drepturilor salariale cu respectarea Legii nr. 71/2015, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflaţiei începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective. Aşadar, pârâtul Ministerul Justiţiei nu a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare ale reclamanţilor asistenţi judiciari să fie calculate în raport de vechimea efectivă în funcţie (sporul de fidelitate), ci doar la asigurarea finanţării necesare plăţii diferenţelor salariale sus-indicate.

Dimpotrivă, şi astfel ajungem la cel de-al doilea aspect sesizat, ulterior pronunţării acestei sentinţe, Ministerul Justiţiei a emis ordine de salarizare care nu au prevăzut dreptul intimatelor-reclamante la sporul de fidelitate, iar aceste ordine au fost contestate de reclamante, separat sau împreună, după cum urmează:

- dosarul nr. x/2018, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 2635/C/06.07.2018 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2554/26.11.2019 în sensul respingerii acţiunii, hotărârea fiind definitivă prin nerecurare.

- dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 5257/C/14.11.2018 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 887/02.10.2020 în sensul admiterii acţiunii, însă, prin decizia nr. 5582/16.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea.

- dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 1415/C/19.03.2019 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1018/19.12.2019 în sensul admiterii acţiunii, însă, prin decizia nr. 3079/26.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea.

- dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 571C/18.02.2020 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1011/23.10.2021 în sensul admiterii acţiunii, însă, prin decizia nr. 4163/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâţilor, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea.

- dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 3344/C/24.08.2020 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1070/02.07.2021 în sensul respingerii acţiunii, recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

- dosarul nr. x/2020, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în cadrul căruia reclamanta C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat anularea în parte a OMJ nr. 3344/C/24.08.2020 şi emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie. Acest dosar a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 639/23.04.2021 în sensul admiterii acţiunii, însă, prin decizia nr. 5849/07.12.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul pârâtului, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea.

Înalta Curte mai reţine că, la data pronunţării sentinţei recurate în prezentul dosar (27.01.2021), numai dosarul nr. x/2018 era definitiv soluţionat, celelalte cauze fiind în curs de soluţionare în diferite faze procesuale. La data soluţionării recursului de faţă, cauzele anterior menţionate (mai puţin dosarul nr. x/2020) au soluţii definitive de respingere a acţiunilor formulate de reclamante (individual sau împreună).

În acest context, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, în speţă fiind incidentă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti prin care s-a stabilit definitiv că intimatele-reclamante nu sunt îndreptăţite la încadrarea salarială cu luarea în considerare a vechimii efective în funcţie. Deşi fiecare dintre litigiile menţionate a privit un alt act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, totuşi chestiunea de drept dedusă judecăţii a fost aceeaşi în toate pricinile, şi anume existenţa sau nu a dreptului asistenţilor judiciari la stabilirea indemnizaţiei în raport de vechimea în funcţie, în cadrul normativ prevăzut de Legea nr. 153/2017. Astfel fiind, în cauză operează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit că reclamantele nu sunt îndreptăţite la emiterea unor ordine de salarizare cu luarea în considerare a vechimii efective în funcţie, iar nu a hotărârii pronunţate de Tribunalul Dămboviţa, care stabileşte, generic, că reclamantele au dreptul la salarizarea corespunzătoare unui cuantum al indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcţii, grad, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate similare cu ale reclamantelor.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" - la Legea nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, având în vedere numirea acestora în funcţie pe o perioadă de 5 ani. Această soluţie legislativă a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora a fost emis OMJ nr. 3344/C/2020, contestat în cauză.

Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc intimatele-reclamante, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de vechimea efectivă în funcţie nici prin Legea nr. 153/2017 şi nici conform legislaţiei anterioare în materia salarizării.

Totodată, în privinţa chestiunii litigioase vizând dreptul asistenţilor judiciari de a fi salarizaţi în raport de vechimea efectivă în funcţie, Înalta Curte are în vedere soluţia şi considerentele Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2022, în cursul judecării prezentului recurs, prin care s-a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

Deşi decizia nr. 12/2022 priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor din acte normative anterioare Legii nr. 153/2017, considerentele sale se impun şi în raport de actele de salarizare emise în temeiul acestei legi, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, în materia salarizării asistenţilor judiciari soluţia legislativă a fost constantă, prevederile din Legea nr. 284/2010 fiind preluate în cuprinsul art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar decizia interpretativă dezleagă problema referitoare la modul de calcul al indemnizaţiilor de încadrare ale asistenţilor juridiciari, în raport de tranşele de vechime prevăzute de legiuitor.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorii conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani, astfel cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurenţilor-pârâţi Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, prima instanţă pronunţând o soluţie greşită de admitere a acţiunii, ce se impune a fi reformată.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţi, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor A. şi B. pe capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale şi va respinge acest petit pentru lipsa calităţii procesuale active şi va respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei recurate, respectiv soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii (conform considerentelor expuse la pct. II.1), precum şi soluţia prin care s-a luat act de renunţarea reclamantelor la judecarea cererii modificatoare, care nu a făcut obiect al recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 85 din 27 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor A. şi B. în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să vireze pârâtului Tribunalul Bucureşti sumele necesare efectuării plăţilor salariale şi, în consecinţă, respinge acest capăt de cerere pentru lipsa calităţii procesuale active.

Respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.