Academic-integrity sanctions and €1.9m damages claim remanded for retrial after finding reviewable administrative acts

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării şi Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, solicitând: anularea Hotărârii nr. 5 din 26.01.2021 şi a Raportului Final nr. x/15.02.2021 prin care a fost sancţionată cu avertisment scris, suspendarea pe o perioadă de 5 ani a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs, interzicerea pe o perioadă de 2 ani a accesului la finanţare din fonduri publice destinate cercetării-dezvoltării; obligarea pârâtului CNECSDTI la emiterea unei hotărâri care să analizeze aspectele de fals reclamate, obligarea pârâtului CNECSDTI la daune morale în sumă de 1.900.000 RON; obligarea pârâtului CNECSDTI la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Galaţi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 80/2022 din 11 mai 2022, a respins, ca nefondate, excepţiile privind netimbrarea acţiunii şi, respectiv, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, invocate prin întâmpinare de pârât, a reţinut că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării şi Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi având în vedere că instanţa de fond nu a realizat o analiză asupra fondului dedus judecăţii trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în recurs.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia inadmisibilităţii, considerând că cele două acte atacate nu sunt acte administrative.

În primul rând, recurenta susţine că judecătorul fondului nu a arătat ce fel de acte sunt Hotărârea nr. 5 din 26.02.2021 şi Raportul Final nr. x din 15.02.2021, prin care i s-au aplicat următoarele sancţiuni: a) avertisment scris; b) suspendarea, pe o perioadă determinată de 5 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs; c) interzicerea pe o perioadă de 2 ani a accesului la finanţare din fonduri publice destinată cercetării-dezvoltării. Consideră că instanţa de fond avea obligaţia de a analiza natura juridică a celor două acte, iar în situaţia în care aprecia că nu sunt acte administrative trebuia să arate ce fel de acte sunt, acte juridice civile, acte de dreptul muncii, etc.

Consideră că respingerea de plano a unei acţiuni în condiţiile în care judecătorul consideră că actul atacat nu este act administrativ vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României privind liberul acces la justiţie.

Accesul liber la justiţie a fost definit în doctrină ca fiind facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să se pronunţe asupra acestei acţiuni, accesul la justiţie fiind o libertate individuală.

La nivelul legislaţiei române, există, la această oră două norme care garantează accesul la justiţie: art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, text care face parte din dreptul intern odată cu ratificarea sa. Dacă Constituţia prevede expresis verbis accesul la justiţie, art. 6 din Convenţie omite această libertate dintre cele enumerate expres în cuprinsul său. Totuşi, aceasta nu înseamnă că textul european nu garantează şi accesul la justiţie. Astfel, cu prilejul analizării unui litigiu privind protecţia unor drepturi şi obligaţii de natură civilă, Curtea a răspuns problemei de a şti dacă art. 6 se mărgineşte la a reglementa dreptul la un proces echitabil într-o procedură deja pendinte sau recunoaşte şi dreptul de a introduce o acţiune civilă, afirmând că: dacă acest text ar privi exclusiv doar derularea procedurilor angajate în faţa unei instanţe, un stat contractant ar putea, fără a putea fi sancţionat, să suprime toate jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor diverse categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi spre judecare unor organisme guvernamentale.

În opinia recurentei, cele două acte contestate, Hotărârea nr. 5 din 26.02.2021 şi Raportul Final nr. x din 15.02.2021 sunt acte administrative, în sensul definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Prin actele contestate s-a stabilit faptul că ar fi săvârşit presupuse abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, stabilindu-se în sarcina sa mai multe sancţiuni.

Recurenta consideră că este adevărat că potrivit art. 14 alin. (11) din Legea nr. 206/2004, CNECSDTI doar analizează presupuse abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi stabileşte în baza cercetării făcute anumite sancţiuni, respectivele sancţiuni fiind puse în aplicare de către angajator, în speţă INCDFM Măgurele, însă angajatorul nu face niciun fel de cercetare, nu stabileşte abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi nici sancţiuni, ci doar pune în aplicare sancţiunile stabilite de CNECDSTI. Prin Hotărârea nr. 5 din 26.02.2021 şi Raportul Final nr. x din 15.02.2021, nu îi acordă angajatorului opţiunea de a pune în aplicare sau nu sancţiunile stabilite de CNECDSTI, fiind obligat să facă acest lucru.

Prin urmare, având în vedere că prin Hotărârea nr. 5 din 26.02.2021 şi prin Raportul Final nr. x din 15.02.2021 au fost stabilite mai multe sancţiuni pentru presupuse abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că cele două acte atacate sunt acte administrative în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de fond în mod nelegal şi netemeinic a respins acţiunea ca inadmisibilă.

În plus, conform informaţiilor de pe portal.just.ro, toate cele 27 de cauze având ca obiect anularea hotărârilor Consiliului National de Etică, cât şi a rapoartelor finale CNECSDTI, au fost judecate de instanţele de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta a formulat şi motive de nelegalitate pe fondul cauzei, solicitând anularea actelor administrative contestate.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării şi Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, considerând că instanţa de fond în mod corect a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă recurenta-reclamantă A. a chemat în judecată pe intimaţii-pârâţi Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNECSDTI) şi Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, solicitând anularea Hotărârii nr. 5 din 26.01.2021 şi a Raportului Final nr. x/15.02.2021 prin care a fost sancţionată cu avertisment scris, suspendarea pe o perioadă de 5 ani a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control sau ca membru în comisii de concurs, interzicerea pe o perioadă de 2 ani a accesului la finanţare din fonduri publice destinate cercetării-dezvoltării; obligarea pârâtului CNECSDTI la emiterea unei hotărâri care să analizeze aspectele de fals reclamate, obligarea pârâtului CNECSDTI la daune morale în sumă de 1.900.000 RON; obligarea pârâtului CNECSDTI la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că, în speţă, actele contestate nu sunt emise de o autoritate publică, nu generează, nu modifică şi nu sting raporturi juridice între reclamantă şi emitent în lipsa raporturilor contractuale ori de serviciu dintre acestea.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia instanţei de fond, apreciind că nu au fost analizate apărările prezentate, prin cererea de chemare în judecată, de reclamantă.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar, fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor textului de lege anterior menţionat.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanţa superioară, a atribuţiilor de control judiciar, de legalitate şi temeinicie.

În practica instanţei supreme (de ex., Decizia nr. 4362/17 oct. 2018, S. a II-a civ., Dec. 1025/15 mai 2019, S. a II-a civ. etc.) dar şi în doctrina de specialitate (de ex. "Drept procesual civil-ediţia a 5-a revizuită şi adăugită", G.Boroi, M.Stancu, p.673, editura Hamangiu, 2020), s-a arătat frecvent faptul că motivarea soluţiei, cea mai întinsă parte a unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să fie precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, presupunând răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi a regulilor de drept substanţial şi procedural.

Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, iar realitatea acestui demers şi efectivitatea lui trebuie să se reflecte în considerente, neputând fi rezultatul unei presupuneri.

Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătoreşti ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, nu analizează argumentele importante şi nu justifică înlăturarea apărărilor esenţiale care susţin opinia contrară, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

De altfel, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, pentru a constitui o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului, nu a analizat susţinerile ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Problema care se impune a fi dezlegată, mai întâi, este aceea dacă actele administrative atacate sunt acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Este adevărat că nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În cauză, este de necontestat faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unor acte administrative.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că Hotărârea nr. 5/15.02.2021 şi Raportul Final nr. 5 sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar una dintre condiţiile de legalitate şi validitate a actului administrativ o reprezintă motivarea acestuia de către autoritatea emitentă, obligaţia motivării reprezentând şi o garanţie contra arbitrariului şi excesului de putere al autorităţilor administraţiei publice, impunându-se mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, cum este cazul în pricina de faţă.

Astfel fiind, având în vedere că prin Hotărârea nr. 5 din 26.02.2021 şi prin Raportul Final nr. x din 15.02.2021 au fost stabilite mai multe sancţiuni pentru presupuse abateri de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că cele două acte atacate sunt acte administrative în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de fond în mod nelegal şi netemeinic a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, urmând a se analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

Având în vedere soluţia pronunţată, de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta – reclamantă privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca prematură.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 80/2022 din 11 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge cererea formulată de recurenta – reclamantă A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca prematură.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.