Statute of limitations for retroactive salary equalization and non-applicability of waiver through administrative recognition

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. de dosar x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri a solicitat anularea, în parte, a Dispoziţiei nr. 121/23.04.2021 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi a actului emis de pârâtul CSM de respingere a contestaţiei formulate de reclamanta, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariate rezultate din aplicarea dispoziţiei contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la altă dată decât cea a comunicării Dispoziţiei nr. 121/23.04.2021 către reclamantă, cu consecinţa acordării drepturilor salariale ce i se cuvin de la data de 01.08.2016, respectiv 01.01.2018;

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 605,225 (începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 03.07.2018 - când i-a încetat mandatul de director al SNG) şi venitul efectiv plătit;

- obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

La data de 30.06.2021, reclamanta A. a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat anularea, în parte, şi a Deciziei nr. 46/28.05.2021 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi a actului emis de pârâtul SNG de respingere a contestaţiei formulate de reclamantă, respectiv H. C. civ. al SNG nr. 40/24.06.2021, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea Deciziei contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii, şi cu consecinţa acordării drepturilor salariale ce i se cuvin de la data de 01.08.2016, în cuantumul stabilit conform deciziei contestate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 707 din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la capetele de cerere introduse prin modificarea de acţiune formulată de reclamantă.

S-au respins capetele de cerere introduse prin modificarea de acţiune formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind formulate faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta, A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

- în cauză nu poate fi reţinuta prescripţia extinctivă întrucât aceasta curge de la momentul naşterii dreptului la acţiune, iar în speţă drepturile salariale cuvenite în temeiul deciziilor contestate devin lichide şi exigibile abia la data emiterii acestor decizii, care constituie, titlul executoriu în baza cărora vor fi plătite. Ca urmare, pentru perioada anterioară, termenul de prescripţie nici nu a început să curgă;

- pe de altă parte, termenul de prescripţie extinctivă este întrerupt prin recunoaşterea datoriei de către debitor. Din moment ce prin fiecare act de salarizare angajatorul a recunoscut dreptul de i se acorda drepturile băneşti prevăzute de lege, acestea este obligat să le calculeze în acord cu dispoziţiile legale aplicabile. Astfel, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă ar fi început să curgă anterior deciziei atacate, el a fost întrerupt prin fiecare act succesiv de salarizare, inclusiv prezenta decizie, astfel încât prescripţia nu s-a împlinit;

- ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 188/10.12.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2020 au fost emise dispoziţiile de salarizare contestate, astfel că rezultă fără dubiu intenţia de a recunoaşte datoria din partea intimaţilor -pârâţi. La stabilirea drepturilor salariale pârâţii - intimaţi au avut în vedere întreaga perioadă anterioară pentru care legislaţia relevantă şi hotărârea CCR au recunoscut egalizarea acestor drepturi, iar nu doar perioada de 3 ani anteriori emiterii actelor contestate.

- s-a invocat art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici potrivit căruia termenul de prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului;

- nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 171 din Codul muncii astfel cum au fost interpretate de intimaţii – pârâţi, arătându-se că la data de sesizării instanţei, termenul de 3 ani de la data ultimei decizii prin care drepturile salariale au fost recunoscute nu era împlinit;

- s-a invocat, cu titlu de jurisprudenţă, sentinţa nr. 60/08.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti;

- a susţinut recurenta – reclamantă că prescripţia extinctivă este o sancţiune pentru creditorul nediligent, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, unde culpa pentru neacordarea acestor drepturi salariale revine integral instituţiilor emitente, culpa fiind recunoscută prin chiar deciziile de salarizare contestate, care nu se bazează pe texte legale noi, ci pe cele existente încă de la momentul naşterii datoriei, în raport de interpretările date de Curtea Constituţională şi de instanţele de judecată, acestea nefăcând decât să consfinţească o situaţie deja existentă;

- totodată, în sistemul C. civ. prescripţia extinctivă este o instituţie de ordine privată, astfel că debitorul are facultatea de a o invoca, iar nu instanţa din oficiu;

- s-a mai arătat că decizia contestată nu respectă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, comparativ cu dispoziţiile Ordinelor nr. 272/21.10.2019 şi nr. 221/26.10.2020 ale Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi aceasta contravine celor stabilite prin Decizia nr. 8/2021 (HP) emisă de Î.C.C.J. în procedura emiterii dezlegării unor chestiuni de drept, art. 1 din Protocolul 12 la Convenţia E.D.O., art. 2 din alin. (1) O.G. nr. 137/2000 privind interzicerea discriminării;

- în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale şi actualizarea diferenţelor salariale cu indicele de inflaţie, s-a solicitat admiterea cererii în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei prin plata pentru o anumită perioadă de timp a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit, raportat la considerentele Deciziei nr. 2/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013,

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că motivele circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanţă pronunţând o soluţie legală şi temeinică cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive faţă de cererea modificatoare, precum şi faţă de fondul cauzei, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente.

Având în vedere că actele a căror anulare se solicită nu sunt emise de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, s-a solicitat să se constate că în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu are calitate procesuală pasivă pentru pretenţiile solicitate prin cererea modificatoare a acţiunii introductive.

Potrivit art. 171 alin. (1) Codul muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate iar Dispoziţia nr. 121 din 23.04.2021 emisă de secretarul general al Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost recunoscute drepturile salariale solicitate în prezenta cauză, cu respectarea termenului de prescripţie (menţiune expres prevăzută în cuprinsul dispoziţiei contestate) a fost dată urmare a conturării unei jurisprudenţe constante a instanţelor de judecată sub acest aspect.

S-a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că intenţia Consiliului Superior al Magistraturii a fost aceea de a recunoaşte drepturile salariale pretinse de recurenta - reclamantă în cauza pendinte, exclusiv în limita termenului de prescripţie, elocvente în acest sens fiind art. IV şi VI din dispoziţia atacată, care stabilesc fără echivoc acest aspect. De altfel, articole cu un cuprins similar se regăsesc şi în Dispoziţia nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimata – pârâtă Şcoala Naţională de Grefieri a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că prin decizia nr. 46 din 28 mai 2021 a directorului Şcolii Naţională de Grefieri s-au pus în aplicare prevederile dispoziţiei secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii nr. 121/2021, emiţându-se astfel acte administrative prin care s-a realizat punerea în plată a drepturilor salariale recunoscute prin dispoziţia Consiliului Superior al Magistraturii. Drepturile salariale din Decizia directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nu sunt stabilite de către Şcoală, ci doar puse în plată.

Decizia nr. 46/2021 a directorului Şcolii Naţionale de Grefieri a fost emisă cu respectarea prevederilor actului (dispoziţiei) Consiliului Superior al Magistraturii, act cu forţă juridică superioară în vigoare şi la data emiterii deciziei Şcolii Naţionale de Grefieri.

Efectele deciziei Şcolii Naţionale de Grefieri se limitează exclusiv asupra dispoziţiilor stabilite prin Dispoziţia nr. 121/2021 a ordonatorului principal de credite, cu atribuţii legale de stabilire a drepturilor salariale pentru persoanele cu funcţii de conducere din cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că intenţia Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la inserarea art. I din Dispoziţia secretarului general nr. 121/2021 a fost de egalizare a veniturilor pentru perioada anterioară conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă, în ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor în sensul recalculării şi plăţii efective a acestora în mod voluntar, intenţia reală a fost de recunoaştere a dreptului reclamantei-recurente numai pentru ultimii trei ani.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, reclamanta solicită prin cererea de chemare în judecată anularea în parte a Dispoziţiei nr. 121/23.03.2021 emisă de Secretarul general al CSM, precum şi a actului prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva acestei dispoziţii, anulare solicitată în ceea ce priveşte dispoziţia de acordare a drepturilor salariale cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani; a solicitat, de asemenea, obligarea SNG la repararea prejudiciului prin plata diferenţei dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială 605,225 începând cu data de 01.08.2016 şi până la data de 03.07.2018 când i-a încetat mandatul de director al SNG şi venitul efectiv plătit, cu plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale solicitate şi actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie.

Ulterior, prin cererea modificatoare a solicitat şi anularea în parte a Deciziei nr. 46/28.05.2021 a directorului SNG, precum şi a actului emis de SNG prin care a fost respinsă contestaţia sa, respectiv H. C. civ. al S.N.G. nr. 40/24.06.2021, în ceea ce priveşte înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea deciziei contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021 a Secretarului general al CSM, cu consecinţa acordării drepturilor salariale care i se cuvin de la data de 01.08.2016 în cuantumul stabilit potrivit deciziei contestate.

Reclamanta a ocupat funcţia de director al SNG în mod succesiv, în perioada 01.08.2016 – 03.07.2018, sens în care, pârâtul CSM în calitate de ordonator principal de credite, în vederea egalizării drepturilor salariale potrivit aspectelor indicate în preambulului actului contestat în parte, a emis Dispoziţia nr. 121 din 23.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii

Prin Decizia nr. 46/28.05.2021 emisă de SNG în calitate de ordonator secundar de credite în vederea punerii în executare a Dispoziţiei nr. 121/2021 emisă de CSM, contestată în parte, i-au fost stabilite reclamantei drepturile salariale, precizându-se la art. V din act, în acord cu cele cuprinse şi în Dispoziţia nr. 121/2021 emisă de CSM, că drepturile salariale vor fi plătite cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani.

Recurenta – reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept material prevăzute de art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, art. 117 din Legea nr. 188/1999 şi art. 2517 din C. civ., referitor la constatarea legalităţii dispoziţiilor conform cărora plata diferenţelor salariale rezultate se va realiza cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021.

Din analiza Dispoziţiei nr. 121 din 23.04.2021 a Secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că emitentul a avut în vedere două situaţii distincte, respectiv situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON în mod administrativ, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă şi situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Corect a reţinut instanţa de fond că în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1899/10.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu CSM şi SNG, plata drepturilor salariale constând în recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, plata diferenţelor rezultate, a dobânzii legale şi actualizarea sumei cu indicele de inflaţie. În cauza indicată a fost admisă excepţia prescripţiei şi s-au constatat prescrise drepturile solicitate pentru perioada 01.08.2016 – 11.03.2017, iar soluţia cu privire la excepţia prescripţiei extinctive a fost menţinută prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în apel.

Prin urmare, în cazul reclamantei plata diferenţelor salariale se realizează în conformitate cu Art. VI din dispoziţie "cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii".

Din preambulul Deciziei nr. 46/2021 emisă de către SNG rezultă că aceasta a fost emisă în considerarea Dispoziţiei nr. 121/2021 emisă de CSM, iar la art. V din Decizia nr. 46/2021 se prevede expres că sumele rezultate din calculul diferenţelor salariale în aplicarea deciziei se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul SNG, cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al CSM.

Intervalul de timp pentru care s-a stabilit prin dispoziţiile contestate recalcularea şi plata drepturilor salariale pentru personalul care nu beneficiază de un titlu executoriu prin care să se stabilească o altă perioadă, derogatorie, nu este mai mic în raport cu intervalul maxim la care pârâtul ar fi putut fi obligat la recunoaşterea şi plata drepturilor salariale prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti conform art. 171 din Codul Muncii, în cazul invocării prescripţiei.

Obligarea pârâtului la stabilirea unui interval mai mare decât cel menţionat în dispoziţia contestată ar încălca prevederile art. 2506 alin. (2) C. civ. care prevede că, după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate refuza executarea prestaţiei.

Nu există o îngrădire legală sau de altă natură, prin care persoana împotriva căreia curge prescripţia să fie obligată să recunoască existenţa unei creanţe în alte limite decât cele apreciate de aceasta. Or, una din aceste limite în care o persoană poate face recunoaşterea unei creanţe poate fi stabilită prin raportare la termenul de prescripţie instituit de lege, aşa cum s-a procedat şi în ceea ce priveşte actele a căror anulare se solicită în cauză.

Prin urmare, nu poate fi reţinut ca întemeiat argumentul reclamantei referitoare la imposibilitatea invocării prescripţiei de către pârât la emiterea ordinelor de salarizare.

Faptul că prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecinţa imposibilităţii invocării prescripţiei de către emitentul actelor atacate.

Dimpotrivă, prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.), ceea ce, de altfel, au şi făcut autorităţile emitente pârâte prin intermediul actelor contestate.

Susţinerea referitoare la recunoaşterea dreptului de către pârâţi şi efectele acesteia asupra prescripţiei este nefondată.

Cu titlu general, Curtea reţine că în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcţie de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 C. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii; în schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă în fapt o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi urm. C. civ. În plus, trebuie ca recunoaşterea dreptului să respecte, şi în acest caz, dispoziţiile art. 2538 C. civ. şi să fie făcută prin act scris.

Sunt nefondate susţinerile recurentei – reclamante potrivit cărora termenul de prescrispţie a fost întrerupt în temeiul art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât nu a intervenit o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale, recunoaştere care să derive din plata salariului.

Susţinerea reclamantei în sensul că prevederile contestate din actele administrative vizate ar conţine o recunoaştere a dreptului salarial începând cu data de 01.08.2016 şi valorificarea acestei recunoaşteri din perspectiva prevederilor 2506 alin. (4)., 2506 şi 2507 Cod.civ. referitoare la renunţarea la prescripţie nu poate fi primită.

Astfel, conform prevederilor C. civ., recunoaşterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc.

În cauză, nu se poate reţine lipsa echivocului câtă vreme dispoziţiile contestate limitează în mod expres plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii Dispoziţiei nr. 102/02.04.2021.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind interzicerea discriminării, Înalta Curte reţine dezlegările date de Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 818/2008, prin care s-a reţinut că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţa civile nr. 707 din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 octombrie 2023.