Damages for illegal administrative refusal: application of penal legal interest under Law 554/2004 and OUG 13/2011

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 1.29.2016 să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat subscrisei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 1.29.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 10005,06 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 696 din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată.

S-au respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinare.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4953 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

A fost obligat pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON.

S-a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate strict sub aspectul cuantumului penalităţilor de întârziere.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă a susţinut că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea autorităţii publice.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1531 şi 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 2 ani.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 se instituie un termen de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice.

Totodată, a fost criticată sentinţa faţă de încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire la art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 64 alin. (4) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind plata penalităţilor ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate.

S-a invocat, de asemenea, greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, arătând că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din actul normativ, iar nu în baza alin. (3), în condiţiile în care raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice ce decurg din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

3.2 În motivarea recursului incident, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

A arătat recurentul – pârât că instanţa de judecată a pronunţat sentinţa cu încălcarea competenţei exclusive a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilite în cadrul Legii nr. 213/2015, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 11, art. 14 alin. (1), art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a arătat că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, a considerat că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins această excepţie, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la o diferenţă de 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că reclamanta a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, a considerat că acţiunea este tardivă în raport cu dispoziţiile legii speciale.

În opinia părţii, prima instanţă trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii.

Legat de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, de asemenea, în mod eronat a fost respinsă, apreciindu-se că este formulată în termen faţă de dispoziţiile şi art. 11 alin. (2) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În cauză, cererea reclamantei de acordare a penalităţilor este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor, în condiţiile în care soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunţată la data de 13.10.2021.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

Faţă de toate aceste împrejurări, soluţia acordării de către instanţa de fond a dobânzii legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 şi până la data de 29.10.2021 este nelegală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat pârâtul că termenul rezonabil în care trebuiau soluţionate cererile nu a fost incălcat, faţă de numărul mare de peste 70.000 de solicitări înregistrate pe rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

5.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016, A. a solicitat plata sumei de 4953 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a respins un număr de 435 de cereri de plată, printre care şi cea care face obiectul prezentului litigiu, unicul motiv pentru respingerea acestora fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B..

Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».

În acest context factual, instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. (A.) cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016 şi să dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere adiţională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 - 10005,06 RON şi în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011,

Prin sentinţa recurată instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată fiind obligat obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4953 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, respingându-se excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, urmând a fi grupate criticile comune şi soluţionate unitar, în măsura în care constatarea legalităţii hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte stabilirea modului de calcul a despăgubirilor, exclude în mod logic argumentele contrare susţinute de ambele părţi prin motivele de recurs.

5.2. Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul – pârât în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii în despăgubiri, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri şi separat de acţiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condiţiilor cerute de textul de lege.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispoziţiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeaşi perioadă fiind efectuată şi plata creanţei, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021, ulterior fiind modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză.

Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispoziţiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei existenţa creanţei este strâns legată de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate de recurentul-pârât prin recurs nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia în sensul solicitat de acesta.

5.3. Pe fond, hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în ceea ce priveşte achitarea dobânzilor, recursurile recurentei –reclamante şi a recurentului – pârât, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. urmând a fi, de asemenea, respinse.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ.

Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia.

De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.

De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.

În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, din care suma de 4953 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 4953 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.

Prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului dedus judecăţii, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, partea reclamantă nu a demonstrat printr-o hotărâre judecătorească prin care să se fi sancţionat refuzul nejustificat, că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată şi data emiterii deciziei anulate (03.05.2018) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligaţie a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi.

În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.

În consecinţă, în cauză nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Trebuie menţionat faptul că, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost înfiinţat pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment.

Având calitatea de garant al asiguraţilor contra situaţiilor de incapacitate de plată a asigurătorilor falimentaţi, procedura care trebuie urmată în faţa Fondului de Garantare a asiguraţilor este reglementată de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 213/2015, completată cu dispoziţiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 10012 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.".

Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită A. reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esenţială a acordării sumei de 4953 RON cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăţia pârâtului rezultă din interpretarea greşită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat şi prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

În consecinţă, în mod corect prima instanţa a stabilit că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante este fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 4953 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 696 din 6 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 octombrie 2023.