RCA late payment penalties and court costs excluded from FGA insurance claim guarantee under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 25903/25.03.2021, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului F.G.A. la plata sumelor de 1.099,90 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 16118/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015 şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1500 din 25 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

S-a anulat în parte decizia nr. 25903/25.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, respectiv pct. 2 din decizie.

A fost obligată pârâta la plata despăgubirii în sumă de 1149,90 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.:

- hotărârea este nemotivată sub aspectul temeiului de drept(art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din modul de soluţionare a acţiunii necunoscându-se modalitatea de calcul, respectiv care este cuantumul penalităţii, sau care este perioada de timp la care instanţa de fond s-a raportat pentru calculul efectuat, astfel că nici instanţa de recurs nu poate efectua controlul de legalitate în lipsa acestor repere;

- contrar celor reţinute de instanţa de fond, Decizia Î.C.C.J. nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauza, căci prin decizia menţionată Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor; prin decizia nr. 29/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală;

- creanţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014 şi art. 12 din Legea nr. 213/2015, astfel că nicio penalitate de orice fel nu poate fi adăugată unei creanţe născute anterior datei deschiderii procedurii

- penalităţile de întârziere si cheltuielile de judecata nu se circumscriu noţiunii de creanţă de asigurare, invocându-se în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal;

- sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale şi cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1350 C. civ.;

- în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directa, ci se grevează pe o culpa ulterioară a societăţii de asigurare care a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma R.C.A.;

- legiuitorul a reglementat în mod expres prin Legea nr. 213/2015 verificarea titlurilor de către FGA si preluarea în plată strict a sumelor reprezentând creanţe de asigurări, fără a fi asumate şi sumele datorate de asigurător pentru neplata în termen/sancţiunile aplicate acestuia;

- din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 2223 C. civ., art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezultă că sumele pretinse cu titlu de penalităţi nu ar putea fi recuperate decât în cadrul procedurii insolvenţei.

S-a invocat şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ si Fiscal â înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, adoptata în cadrul Şedinţei din data de 13.12.2021 si prin care s-a reţinut ca legea specială nu prevede nicio garanţie legală si în ceea ce priveşte daunele interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, si nu se poate obliga FGA la suportarea altor obligaţii decât cele expres prevăzute în lege, penalităţile de întârziere si cheltuielile de judecata nefiind creanţe de asigurare.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca nefondată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică şi în conformitate cu dezlegările date prin decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

S-a arătat că sumele reprezentând cheltuieli de judecată se încadrează în categoria creanţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând creanţă de asigurare.

Sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010 sunt privite ca sume datorate în baza contractului de asigurare, neexistând niciun argument juridic pentru ca acestea să nu fie acordate pentru acest motiv.

Recurentul – pârât încearcă să schimbe în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nicăieri în cuprinsul legii neprevăzându-se că sunt creanţe de asigurare doar cele care nu au fost generate de un comportament culpabil.

Totodată, s-a arătat că recursul este nefondat prin raportare la dispoziţiile art. 435 din C. proc. civ. referitoare la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată fiind acordate printr-o hotărâre judecătorească care se opune cu autoritate de lucru judecat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia FGA nr. 25903/25.03.2021 a fost admisă parţial cererea de plată formulată de reclamantă cu nr. x/17.11.2016, a fost admisă cererea de plată pentru suma de 1207 cu privire la debitul principal, iar suma de 1149,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi penalităţi de întârziere a fost respinsă la plată, reţinându-se, în esenţă, că nu se justifică acordarea penalităţilor de întârziere ori a cheltuielilor de judecată întrucât acestea nu reprezintă creanţe de asigurare.

În fapt, prin cererea de plată nr. x/17.11.2016 reclamanta a solicitat pârâtului să aprobe plata despăgubirii totale în cuantum de 2357,26 RON, din care 1207,36 RON debit neachitat, penalităţi de întârziere aferente în cuantum de 1099,90 RON, calculate cu respectarea prevederilor legale aplicabile, la valoarea debitului neachitat, cu respectarea art. 80 din legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La baza cererii de plată a stat sentinţa civilă nr. 16118 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 17.09.2015 în dosar nr. x/2015 prin care s-a admis cererea formulată de A. în contradictoriu cu B. şi s-a dispus obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 1.207,36 RON cu titlu de despăgubiri, suma de 861,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi calculate pe perioada 06.06.2013-22.05.2015 şi în continuare de la data de 23.05.2015 până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata sumei de 50 RON cheltuieli de judecată.

Sumele au fost solicitate la plată în urma producerii evenimentului din data de 28.05.2012, în baza Contractului de asigurare obligatorie RCA seria x 02/X1/SP nr. x, emis de B. S.A., cu valabilitate 17.07.2011-16.07.2012, în temeiul art. 2210, art. 1593 şi urm. C. civ. şi ale Legii nr. 213/2015.

Curtea de apel a constat că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere reprezintă creanţă de asigurare în sensul legii, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În ceea ce priveşte motivele de casare, Înalta Curte reţine că punctul 6 al art. 488 din C. proc. civ., a fost formal invocat, observându-se că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Faptul că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind întemeiate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv: "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la "despăgubiri/indemnizaţii", precum şi la "prime datorate", care ar corespunde celor reglementate de art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, dispoziţiile legale neputând fi interpretate extensiv.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Or, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, intemeiată.

Această concluzie nu este infirmată nici de art. 1535 din noul C. civ., care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", întrucât sancţiunile în discuţie ar fi aplicabile exclusiv asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Aşa fiind, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A.., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.

Totodată, instanţa de recurs constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere intiamta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Aceleaşi argumente sunt valabile şi în cazul invocării dispoziţiilor art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 5/2010

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În concluzie, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod greşit că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurări, în condiţiile în care răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de recurentul - pârât în calea de atac a recursului vor conduce la reformarea hotărârii de fond, pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul – pârât, reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, Înalta Curte reţine faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care: "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", caracterul întemeiat al cererii, urmând a o încuviinţa.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1500 din 25 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 25903/25.03.21 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Obligă intimata – reclamantă la plata sumei de 200 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, în favoarea recurentului – pârât.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 10 octombrie 2023.