Insurance creditor's damages claim against Guarantee Fund prescribed; incidental appeal upheld, principal appeal dismissed, action time-barred.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din/3/16/2016 constând în:

1.în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi 'întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 60510,32 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

2.în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 747 din 8 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, prescripţiei şi tardivităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 747 din 8 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs principal reclamanta A. S.A., iar pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs incident.

Recursul principal declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă susţine că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

Consideră recurenta-reclamantă că pârâtul FGA avea obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare şi urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale şi contractuale incidente, creanţele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanţe invocate de recurentă împotriva B. S.A., în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare şi plată a creanţelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual şi legal aplicabile asigurărilor de tip RCA.

Cu toate acestea, arată recurenta-reclamantă, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, pârâtul a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata despăgubirilor.

În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre pârâtul FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA.

Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Pârâtul FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, Fondul a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani.

Recurenta-reclamantă susţine şi că există legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care Fondul a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018.

Cât priveşte culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca, în îndeplinirea obligaţiilor sale, să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.

Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, fiind greşite susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.

Pârâtul FGA a întemeiat recursul incident pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă/inadmisibiă.

Susţine recurentul-pârât că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Reclamanta A. cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal al cererii sale cel mai târziu începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea i-a fost respinsă, respectiv data de 07.05.2018. Aşadar, arată recurentul-pârât, termenul de prescripţie s-a împlinit la un an de la această dată, conform art. 19 alin. (2) şi urm. din Legea nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost achitat mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor.

Prin urmare, nu poate fi primit argumentul instanţei de fond că reclamanta a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât FGA susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în raport de prevederile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a respins un număr de 435 de cereri de plată (printre care şi cea care face obiectul prezentului litigiu), unicul motiv pentru respingerea acestora fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B., nicidecum motive care ţin de calitatea de creditor de asigurare a reclamantei.

În contestaţia formulata de reclamanta împotriva Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 a admis acţiunea, în parte. A anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă menţionate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON.

Împotriva acestei soluţii, atât FGA cât şi reclamanta au declarat recursuri care au fost respinse prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021.

În cadrul prezentului litigiu, reclamanta A. S.A. solicită în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 obligarea FGA acoperirea prejudiciul cauzat prin respingerea cererii de plată constând în: principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA până la data plăţii efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Analizând recursurile declarate în cauză, în raport de sentinţa recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Având a stabili ordinea de soluţionare a celor două recursuri, Înalta Curte constată că este prioritară examinarea criticilor formulate de recurentul-pârât FGA la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 747/08.04.2022, în contextul în care prin această cale de atac sunt promovate critici referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile, astfel că validarea oricăreia din criticile pârâtului la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe face de prisos examinarea pe fond a raportului litigios.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a invocat în faţa instanţei de fond trei excepţii cu privire la acţiunea modificată a reclamantei, solicitând respingerea acţiunii în principal ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardivă (nerespectarea termenului prevăzut pentru formularea cererii în despăgubiri în raport de data comunicării deciziei de soluţionare a cererii de plată), ori ca fiind prescris dreptul material la acţiune (nerespectarea termenului de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport de data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului).

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de pârâtul FGA, instanţa fondului a apreciat că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În acord cu considerentele judecătorului fondului, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 8 coroborate cu cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu instituie în sarcina subiectului de sezină, în cazul contenciosului de plină jurisdicţie, să formuleze cererea în dezdăunare concomitent cu cererea de anulare a actului administrativ pretins vătămător. Dimpotrivă, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubiri pe cale separată, fără condiţionalitatea sugerată de recurentul-pârât ca subiectul de sezină să fie ţinut să justifice formularea cererii de dezdăunare pe cale separată. Singurele condiţii de procedură impuse de art. 19 din Legea nr. 554/2004 vizează competenţa instanţei şi termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri, acesta fiind termenul de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, soluţia primei instanţe referitoare la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii reflectă o corectă apreciere a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată, impunându-se menţinerea hotărârii sub acest aspect.

O altă soluţie se impune, însă, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de care Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât FGA în referire la soluţia primei instanţe.

Respingând această excepţie ca neîntemeiată, prima instanţă a reţinut că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, şi anume data de 13.10.2021, la care s-a pronunţat în recurs decizia ÎCCJ nr. 4644/2021.

Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum aceste prevederi au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia". Se subliniază, în cuprinsul deciziei, că şi în materia acţiunilor formulate pe calea art. 19 din Legea nr. 554/2004, regulile referitoare la calculul termenului de prescripţie ce însoţeşte dreptul material la acţiune sunt identice celor consfinţite de C. civ. în materia răspunderii civile, esenţială fiind, pentru aprecierea momentului de început al cursului termenului de prescripţie, data la care subiectul de sezină a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa pagubei şi pe cel ce răspunde de ea.

Înalta Curte constată că instanţa fondului, contrar acestei decizii interpretative şi prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, a condiţionat cursul termenului de prescripţie al acţiunii în despăgubire nu de data cunoaşterii pagubei de către reclamantă, ci de data anulării definitive a actului administrativ pretins vătămător.

Examinând momentul de început al cursului termenului de prescripţie, instanţa de recurs constată că prejudiciul pretins de reclamantă în contextul emiterii Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este alcătuit din creanţa de asigurare solicitată la plată şi nerecunoscută de pârât ("damnum emergens") şi beneficiul nerealizat ca urmare a respingerii cererii de plată ("lucrum cessans"), reprezentat de penalităţi/dobânda legală pretinsă de reclamantă, aferente creanţei principale. Or, este evident că din momentul în care reclamanta a luat cunoştinţă de respingerea cererii de plată nr. x/16.03.2016, conform Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, a avut la îndemână toate elementele pentru a prefigura paguba cauzată de autoritatea pârâtă, înţeleasă ca fiind alcătuită din suma pretinsă cu titlu de creanţă de asigurare şi daunele interese ce rezultă din nerecunoaşterea acestei creanţe.

Trebuie subliniat că, în materia obligaţiilor băneşti, evaluarea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată este subordonată unor criterii legale, creditorul având dreptul la daunele moratorii reglementate prin dispoziţiile art. 1535 C. civ. în cuantumul stipulat de părţi (ceea ce nu este cazul în speţă) sau, în lipsa convenţiei părţilor, în cuantumul şi condiţiile legii (dobânda legală calculată potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011). Prin urmare, în niciun caz nu se poate susţine că reclamanta nu a cunoscut, la data comunicării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, dată la care s-a născut dreptul la acţiune, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, toate elementele necesare pentru a solicita, pe lângă anularea actului administrativ vătămător şi repararea prejudiciului suferit, constituit din creanţa de asigurare pretinsă şi echivalentul lipsei de folosinţă a acestei sume.

Înalta Curte reţine că data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (13.10.2021) nu poate fi reţinută drept momentul naşterii dreptului la despăgubiri, câtă vreme reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ încă de la momentul la care a aflat soluţia dispusă prin acesta, privind respingerea cererii de plată, fiind evident că, urmare a unei atare respingeri, va fi lipsită de folosinţa sumei solicitate.

În lipsa unor date suficiente din care să reiasă momentul la care reclamanta a aflat soluţia dispusă prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte reţine că societatea a cunoscut, în mod neîndoielnic, existenţa şi conţinutul deciziei cel mai târziu la data de 05.06.2018, dată la care a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti acţiunea în anularea acestui act administrativ. În cauză, cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor moratorii a fost formulată la data de 31.08.2021, aşadar mult peste termenul de prescripţie de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, Înalta Curte reţine că, în egală măsură, reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la aceeaşi dată la care a cunoscut însăşi paguba, câtă vreme a cuantificat-o sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale, calculate prin raportare la suma ce face obiectul cererii de plată adresată Fondului în anul 2016. De altfel, la data de 31.08.2021, când a fost depusă în dosarul de faţă cererea modificatoare a acţiunii introductive, plata sumei solicitată prin cererea de plată nr. x/16.03.2016 nu fusese încă efectuată de pârâtul FGA (suma fiind achitată abia la data de 29.10.2021), aspect care nu a împiedicat reclamanta ca, anterior acestei plăţi, să formuleze cererea modificatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului constând în lipsa de folosinţă.

Se observă că, prin cererea modificatoare, reclamanta A. a evocat criteriile de determinare a întinderii prejudiciului, iar nu un prejudiciu determinat. Pentru indicarea momentului final al întinderii prejudiciului reclamanta a utilizat sintagma "până la data plăţii efective", iar modul de calcul evocat a vizat fie aplicarea unui procent 0,1 %/zi de întârziere, conform Ordinului CSA nr. 14/2011, fie aplicarea prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, referitoare la dobânda legală penalizatoare. Conform acestui din urmă text normativ, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale, motiv pentru care şi acest mod de calcul se bazează pe criterii de determinare a întinderii prejudiciului.

Referitor la împrejurarea că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, iar nu să achite sumele solicitate prin acestea (neexistând o certitudine a recunoaşterii creanţei până la reluarea analizei de către FGA a cererii de plată), Înalta Curte reţine că o nerecunoaştere de către FGA a creanţei principale pretinse prin cererea de plată ar face să nu existe prejudiciul constând în lipsa de folosinţa sumei, însă aceasta este o chestiune de fond în analiza cererii de chemare în judecată întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Data resoluţionării cererii de plată nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile acestui text de lege, fiind diferită de data la care reclamanta a cunoscut întinderea prejudiciului sau data la care aceasta trebuia să o cunoască.

Faţă de considerentele expuse, din care rezultă că termenul de prescripţie de un an a început să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 sau, cel mai târziu, de la data de 05.06.2018, când reclamanta a înregistrat pe rolul instanţei de contencios administrativ contestaţia formulată împotriva acestei decizii, Înalta Curte constată că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel că se impune reformarea parţială a hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei invocate de pârâtă şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă.

Considerentele şi soluţia pronunţată asupra recursului incident declarat de pârâtul FGA impun respingerea recursului principal declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, întrucât intervenţia prescripţiei dreptului material la acţiune lipseşte de suport criticile prin intermediul cărora reclamanta susţine nelegalitatea soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra fondului cauzei. Câtă vreme instanţa de control judiciar a constatat că dreptul material la acţiune este prescris, neîndeplinirea condiţiilor de exerciţiu a acţiunii civile prevalează faţă de argumentele reclamantei referitoare la temeinicia acţiunii în despăgubire, care, astfel, vor fi respinse ca nefondate, fără a mai fi necesară şi nici utilă analiza acestora în calea de atac.

În consecinţă, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca prescrisă.

Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate, referitoare la soluţia de respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 de RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 747/2022 din 8 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca fiind prescris dreptul material la actiune.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă recurenta – reclamantă A. S.A. să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.