Salary multiplier recalculation claim quashed after prior damages ruling held not to establish salary entitlement; prosecutor appeals partially admitted.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2023

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Procuror General, Ministerul Finanţelor Publice - prin ministru, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea – prin Procuror General, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor – prin Prim-procuror, anularea Ordinului de salarizare nr. 50/12.01.2021 împreună cu Nota nr. x/2020 respectiv Răspunsul la contestaţie nr. 346/C/293/2021 din data de 24.02.2021 emisă de către Pârâtul de rând 1, comunicat reclamantului la data de 03.03.2021, şi obligarea acestuia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţie de conducere din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T respectiv a valorii de referinţă sectoriale de 605,22 RON prevăzută în Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi în consecinţă emiterea unui nou Ordin de salarizare. În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că se impune acordarea unui coeficient de multiplicare mai redus de 23,00, arată că prin Sentinţa definitivă şi irevocabilă nr. 66/2008 prin care s-a stabilit că reclamantul, care avea la vremea respectivă o funcţie de execuţie, este îndreptăţit cel puţin la un coeficient multiplicare de 19.00 specific procurorilor cu funcţii de execuţie. A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului de rând 1 la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferenţa salarială dintre indemnizaţia efectiv acordată începând cu 01.01.2021 şi cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare începând cu data naşterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca această din urmă indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor, precum şi obligarea Pârâţilor de rând 2-4, în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă şi concretă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea Notei nr. x/2020, pentru lipsa naturii juridice de act administrativ a acesteia şi excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Au depus întâmpinări şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1787 din 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, invocată de acesta şi a respins acţiunea formulată împotriva acestui pârât.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, invocată de aceşti pârâţi.

A admis excepţia inadmisibilităţii formulării capătului de cerere privind anularea notei x/05.01.2021 emisă de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în rest.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a sentinţei civile nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2008.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Procuror General, Ministerul Finanţelor Publice - prin ministru, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea – prin Procuror General şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor – prin Prim-procuror.

A anulat ordinul nr. 50/12.01.2021 şi adresa nr. x/24.02.2021 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în parte.

A obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizaţia de încadrare a reclamantului, începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare de 19,00.

A obligat pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata către reclamant a drepturilor salariale constând în diferenţa dintre indemnizaţia ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri şi cea efectiv încasată, începând cu data de 01.01.2021 până la momentul pronunţării prezentei hotărâri, urmând ca această indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material şi până la plata efectivă.

A respins cererea, în rest.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Recurentul pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea.

Prin această sentinţă, definitivă şi executorie, deci susceptibilă de a fi pusă în executare începând cu data pronunţării, au fost acordate reclamanţilor A. ş.a, diferenţe de drepturi salariale.

Creditorul nu a solicitat, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 706 alin. (1) din C. proc. civ., stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport cu drepturile acordate prin respectiva sentinţă.

După expirarea termenului anterior menţionat, reclamantul a solicitat punerea în executare a sentinţei prin emiterea unui ordin de salarizare.

În acest context, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a început să curgă de la 23.10.2008 şi s-a împlinit la 23.10.2011.

Recurentul pârât a arătat că nu pot fi reţinute argumente referitoare la suspendarea sau întreruperea prescripţiei în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât acest act normativ şi-a încetat efectele în cursul anului 2016.

Or, prezenta cerere a fost înregistrată la instanţă la 02.04.2021.

În continuare, recurentul pârât a susţinut că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei extinctive.

Având în vedere că reclamantul a solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata drepturilor aferente începând cu anul 2008, iar acţiunea a fost înregistrată la instanţă la 02.04.2021, în raport cu dispoziţiile art. 171 şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi ale art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 şi art. 2517 din C. civ., în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 02.04.2018.

Pe fond, recurentul pârât a arătat că sentinţa civilă nr. 66 din 23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

Invocând prevederile art. 4 alin. (2) şi (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002 şi dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, recurentul pârât a concluzionat că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege, iar ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.

În acest context, a considerat că în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare.

Recurentul pârât a mai susţinut că argumentul invocat de prima instanţă, în sensul că salarizarea procurorilor din cadrul celor două Direcţii are la bază doar criteriul apartenenţei la un domeniu restrâns în realizarea justiţiei, respectiv specificul infracţiunilor, este nefondat.

Asimilarea salarizării procurorilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut în urma obţinerii de către primii a unei trepte ierarhice superioare şi a unui grad profesional superior, prin interviul susţinut în vederea numirii în structurile respective.

Procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată în cauzele instrumentate de DIICOT şi DNA, nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

Recurentul pârât a apreciat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03.07.2008 ale Curţii Constituţionale, publicate în M. Of. nr. 537 din 16.07.2008.

Dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi. Cu atât mai mult, respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu cele ale art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit. Calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectoriale şi la coeficienţi de multiplicare a fost realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi valoarea de referinţă sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenţa drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022. În caz contrar, se acordă drepturile salariale prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, fără existenţa unui calcul care să aibă la bază cele două elemente.

În speţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut.

Întrucât reclamantul nu deţine gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod greşit instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantului prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Recurentul pârât a subliniat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

În final, recurentul pârât a invocat jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 289 din 07.06.2005 şi Decizia nr. 693 din 17.10.2006) şi practica CEDO (Hot pron. în cauza Kechko c. Ucrainei şi Hot. pron. în cauza Wieczorek c Poloniei), susţinând că statuările Curţii Constituţionale şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.

Recurenţii pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat cereri de recurs identice, solicitând admiterea recursului pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii pârâţi au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, apreciind că ordinele emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea salariilor procurorilor pot fi asimilate unor acte administrative, acte emise de regim de putere publică.

În opinia recurenţilor pârâţi, raporturile stabilite între reclamanţi şi unităţile de parchet sunt raporturi de serviciu şi nu raporturi administrative.

S-a susţinut că instanţa de contencios, care a soluţionat prezenta cauză, se substituie instanţei de executare, obligând pârâţii la punerea în executare a unei hotărâri pronunţate de o instanţă civilă, în complet constituit pentru soluţionarea conflictelor de muncă.

Prin admiterea acţiunii, cel puţin în ceea ce priveşte obligarea ordonatorilor secundari şi terţiari de credite la plata unor sume, instanţa de fond a nesocotit atât prevederile art. 622 din C. proc. civ. "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la mdeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.", cât şi dispoziţiile art. 623 din C. proc. civ. "Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel."

În final, recurenţii pârâţi au susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Reclamantul este procuror, iar în cererea introductivă de instanţă a precizat perioadele de activitatea în cadrul fiecărui pârât în parte, motiv pentru care recurenţii pârâţi au considerat că aceasta a chemat în judecată ordonatorii secundari şi terţiari de credite în cadrul cărora şi-au desfăşurat activitatea doar pentru pretenţiile aferente perioadelor în care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul acestora.

Ordinele de salarizare ale procurorilor sunt emise însă de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care este întemeiată invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamat A. a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu privire la recursul formulat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind de altfel dezvoltate de către recurenţii pârâţi nici măcar formal argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

În mod corect a respins judecătorul fondului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Contrar suţinerilor recurenţilor pârâţi potrivit cărora nu poate forma obiectul unei acţiuni în contencios administrativ modalitatea de executare a unei hotărâri judecătoreşti, instanţa de recurs constată că acţiunea reclamantului a vizat anularea anularea Ordinului de salarizare nr. 50/12.01.2021 în condiţiile prevăzute de art. 7 din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, care stabilesc competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor prin care s-au soluţionat contestaţiile făcute de personalul nemulţumit de modalitatea de stabilire a drepturilor salariale.

Nefondate sunt şi criticile privind soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Corelativ cu anularea ordinului de salarizare contestat, reclamantul a solicitat şi obligarea pârâţilor în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale pe care se consideră îndreptăţit să le primească. Prin urmare, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor are legitimitate procesuală pasivă, având în vedere calitatea de ordonator de credite cu atribuţii privind salarizarea reclamantului.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 02.04.2021, însă prin cererea de chemare în judecată nu se solicită instanţei simpla obligarea a pârâţilor la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. invocate în susţinerea excepţiei de recurentul pârât.

Obligaţia de plată a drepturilor salariale a fost dedusă deja judecăţii în dosarul nr. x/2008, iar prin prezenta cerere de chemare în judecată se solicită anularea unui ordin de salarizare şi emiterea unui alt ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite în acest dosar.

În aceste condiţii, având în vedere şi împrejurarea că excepţia prescripţiei nu mai are o natură juridică imperativă, în mod corect prima instanţă a respins excepţia prescripţiei acţiunii.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului pârât în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită a sentinţei civile nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, pronunţate în dosarul nr. x/2008.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, punerea în executare a sentinţei evocate presupune plata de către pârâţii debitori către reclamantul creditor a unor sume de bani reprezentând drepturi salariale restante, nu emiterea unui ordin de salarizare.

Astfel, respingerea excepţiei invocate de pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impune având în vedere că în cauza dedusă judecăţii nu se analizează o contestaţie la executarea silită a sentinţei civile nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, pronunţate în dosarul nr. x/2008, ci cauza are ca obiect, aşa cum s-a subliniat anterior, anularea unui ordin de salarizare.

Pe fondul cauzei însă, argumentele recurenţilor pârâţi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt întemeiate.

Criticile au vizat soluţia prin care, admiţând în parte acţiunea în privinţa coeficientului de multiplicare 19,00, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, s-a stabilit că reclamantul are dreptul la stabilirea drepturilor salariale cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au fost obligaţi să plătească reclamantului drepturile băneşti reprezentând diferenţele salariale dintre indemnizaţiile lunare ale acestuia şi cele ale procurorilor de execuţie din cadrul DNA şi DIICOT, începând cu data de 01.04.2006 până la încetarea discriminării.

Prin încheierea din data de 29.01.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Oradea s-a pronunţat în sensul admiterii cererii de lămurire şi pe fond a dispus că drepturile salariale câştigate de reclamant sunt şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare la Legii cadru de salarizare nr. 330/2009, respectiv faptul că reclamantul are dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin aplicarea coeficientului de multiplicare 19,00, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 116/R/29.05.2020 a Curţii de Apel Oradea.

Contrar reţinerilor judecătorului fondului, instanţa de recurs constată că în cauză nu se verifică existenţa triplei identităţi (părţi, obiect şi cauză juridică) pentru a da relevanţă efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior precizate.

Astfel, între acţiunea în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunea în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, aşa cum s-a arătat anterior, şi nici de cauză juridică; în dosarul nr. x/2008, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de procurorii DIICOT, iar în prezenta cauză este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Totodată, instanţa de recurs observă că drepturile câştigate de reclamant prin sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 343/R/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, au avut caracterul unor despăgubiri.

În considerentele deciziei civile nr. 343/R/18.02.2010 s-a reţinut în mod expres că instanţa de fond a acordat "despăgubiri egale cu diferenţa dintre drepturile salariale rezultate prin aplicare la valoarea de referinţă sectorială a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. art. 6-13 de la lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006" (pagina 11 din decizie).

Prin urmare, nu se poate reţine nelegalitatea ordinului contestat prin raportare la sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008, în condiţiile în care coeficientul de multiplicare 19,00 a fost avut în vedere doar pentru cuantificare despăbubirilor.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Oradea, când în considerentele sentinţei anterior menţionate a reţinut că "pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor, instanţa va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste şi integrale despăgubiri."

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,00.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, va casa în parte hotărârea recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1787 din 25 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea în anulare a Ordinului 50/2021 şi a Adresei nr. x/2021, cererea de emitere a unui nou ordin de salarizare, precum şi cererea de obligare la plata drepturilor salariale constând în diferenţa dintre indemnizaţia ce trebuia acordată conform prezentei hotărâri şi cea efectiv încasată, începând cu data de 01.01.2021 până la momentul pronunţării prezentei hotărâri şi pe viitor, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, începând cu data naşterii dreptului material şi până la plata efectivă.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.