Suspension of fiscal restitution order: cumulative conditions of justified case and imminent damage under Art. 14 Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la 21.11.2022, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, anularea Deciziei nr. 31/P din 24.06.2022 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022, precum şi suspendarea executării acestor acte administrative până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare formulate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 16 din 30 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor şi a dispus suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, dispoziţie menţinută prin Decizia nr. 31/P/24.06.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor, până la soluţionarea definitivă a cauzei pe fond.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 16 din 30 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi au exercitat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., au susţinut următoarele:

Nelegalitatea sentinţei atacate rezultă din faptul că motivarea instanţei de fond este contradictorie, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deşi s-a reţinut în mod formal că, în cadrul cererii de suspendare, instanţa este limitată la a verifica îndeplinirea condiţiilor de suspendare prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat şi paguba iminentă), precum şi faptul că instanţa nu poate cerceta legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, totuşi, Curtea de Apel Iaşi a intrat în cercetarea fondului cauzei, făcând aprecieri cu privire la legalitatea actului contestat.

Pe de altă parte, nelegalitatea sentinţei de fond rezultă, în opinia recurenţilor, din faptul că prima instanţă a motivat soluţia de suspendare a actelor contestate prin utilizarea de aprecieri ce vizează fondul raportului juridic fiscal şi care urmează a fi supus analizei de legalitate a instanţei de contencios administrativ în cadrul acţiunii principale în anulare. Astfel, analizarea de către prima instanţă a modului în care organul fiscal a interpretat şi aplicat prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, precum şi concluzionarea asupra incidenţei dispoziţiilor art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocate de intimata-reclamantă, reprezintă aspecte de fond pe care prima instanţă nu trebuia să le ia în discuţie şi a căror analiză echivalează cu o recunoaştere a solicitărilor reclamantei şi cu o antepronunţare asupra fondului situaţiei litigioase.

În speţă, stabilirea cu certitudine a modalităţii în care organul fiscal a interpretat şi aplicat dispoziţiile speciale fiscale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon reprezintă aspecte de fond ce nu pot fi soluţionate în cadrul cererii de suspendare.

De asemenea, faptul că reclamanta şi-a justificat cererea de suspendare prin invocarea interpretării greşite de către organul fiscal a dispoziţiilor referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, nu poate constitui o împrejurare de natură să conducă în mod automat la admiterea cererii de suspendare.

În opinia recurenţilor, suspendarea executării unui act administrativ fiscal reprezintă o excepţie de la regula executării din oficiu a actului administrativ şi poate fi dispusă numai în condiţiile prevăzute expres şi cumulativ de legiuitor, iar existenţa condiţiilor legale nu se prezumă, ci trebuie dovedite. Or, în prezenta cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte existenţa cumulativă a condiţiilor legale referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Raportat la temeiul de fapt şi de drept al cererii de suspendare a actelor contestate, solicită recurenţii să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile imperative prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond interpretând şi aplicând în mod greşit aceste norme legale în susţinerea opiniei contrare.

În ceea ce priveşte prima condiţie, impusă de textele de lege anterior precizate, şi anume existenţa cazului bine justificat, practica judecătorească a statuat că motivele suspendării trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice, adică să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului contestat.

Astfel, în mod nelegal a reţinut curtea de apel că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat prin prisma argumentului reclamantei referitor la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, întrucât acest aspect vizează doar măsura 6 din Dispoziţia obligatorie nr. ISR-AIF x/08.02.2022, conform argumentelor expuse la paginile 4-5 din recurs.

Prin urmare, în condiţiile în care prin dispoziţia amintită s-au stabilit în sarcina reclamantei 6 măsuri, iar instanţa de fond a dispus suspendarea executării dispoziţiei obligatorii în totalitate, doar prin prisma unui aspect verificat în cadrul unei singure măsuri, soluţia de suspendare este nelegală, întrucât au fost interpretate şi aplicate în mod greşit prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor-talon, prima instanţă reţinând în mod nelegal că este incident în speţă art. 28 din H.G. nr. 2403/2004.

În mod nelegal a preluat instanţa de fond susţinerile reclamantei potrivit cărora termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic, care urmează anului în care a avut loc călătoria şi că societatea nu avea obligaţia de a deţine cupoanele respective, aferente intervalului 01.01.2015-31.12.2018, fără să analizeze punctul de vedere al organului fiscal şi fără a motiva considerentul pentru care au fost reţinute prevederile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 şi respinse cele ale O.M.E.F. nr. 3512/2008 respectiv ale O.M.F.P. nr. 2634/2015.

Or, reţinând argumentul privind termenul de păstrare a cupoanelor talon, prima instanţă nu a ţinut cont de relevanţa pe care o prezintă în cauză dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii economici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 107/2012.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse la art. 6 lit. d), art. 7 alin. (4), art. 8 alin. (1) lit. a), d) şi f), respectiv art. 8 alin. (2) şi art. 17 alin. (1) din actul normativ menţionat, organul de inspecţie economico-financiară este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stării de fapt şi să adopte soluţia prevăzută de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. De aceea, are îndatorirea să examineze în mod obiectiv starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare (inclusiv cupoanele-talon) pentru determinarea corectă a situaţiei operatorului economic controlat, având în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz în parte.

Prima instanţă nu a ţinut cont, conform aprecierii recurenţilor, nici de prevederile legale speciale referitoare la ţinerea evidenţei contabile a agenţilor economici, prevederi despre care organul de inspecţie economico-financiară a constatat că nu au fost respectate de către societatea intimată-reclamantă.

Astfel, în contextul citării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, a normelor cuprinse la pct. 50, pct. 51 şi pct. 56 din Anexa nr. 1 la O.M.E.F. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, respectiv la art. 6, pct. 36, pct. 38 şi pct. 42 secţiunea C din Anexa nr. 1 la O.M.F. nr. 2634/2015, au concluzionat recurenţii în sensul că din interpretarea acestora rezultă că reclamanta avea obligaţia de a păstra cupoanele talon şi de a le prezenta organului de inspecţie economico-financiară ca acte justificative care să ateste realitatea serviciilor de transport prestate.

Referitor la cea de-a doua condiţie cumulativă prevăzută de art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cea privind iminenţa producerii unei pagube prin executarea actului contestat, susţin recurenţii că simpla motivare a instanţei conform căreia prin începerea executării silite s-ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat, nu este suficientă, prin ea însăşi, a îndritui instanţa să dispună admiterea cererii de suspendare.

Astfel, în lumina art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, soluţionarea prezentei cereri nu poate reprezenta o prejudecare a fondului cauzei, ci o cercetare sumară a aparenţei dreptului solicitat. Or, aspectele invocate de reclamantă privesc exclusiv fondul cauzei, instanţa fiind în imposibilitatea legală de a se exprima pe calea suspendării asupra acestor chestiuni ce nu înfrâng principiul executării din oficiu.

Aşadar, în speţă nu se face dovada că actul contestat conţine dispoziţii a căror îndeplinire produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării definitive a aestuia, simplele susţineri ale reclamantei că nu ar datora suma stabilită prin actul contestat şi că prin executarea silită a unei sume atât de mari s-ar destabiliza situaţia sa financiară, nu satisfac cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În egală măsură, în ceea ce priveşte cuantumul mare al sumei de plată, consideră că o atare împrejurare nu este de natură a demonstra că există şi o pagubă iminentă care să justifice suspendarea executării actului administrativ contestat.

În concluzie, din probatoriul administrat în cauză nu reiese că ar fi vorba despre un caz bine justificat, aşa cum prevede art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi, totodată, nu s-a demonstrat producerea unei pagube iminente în eventualitatea începerii executării silite a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF x/08.02.2022.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că în mod corect a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile admiterii cererii de suspendare, în contextul în care a reţinut că pârâţii au emis deciziile contestate cu încălcarea normelor legale, aşa cum a rezultat din analiza sumară realizată de instanţă.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recurs şi a apărărilor şi susţinerilor din întâmpinare, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâţilor este nefondat şi urmează să-l respingă pentru motivele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. vizează suspendarea executării Deciziei nr. 31/P/24.06.2022 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. x din 08.02.2022, emise de pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare formulate împotriva acestor acte administrative.

La baza emiterii actelor contestate s-a aflat Raportul nr. x/08.02.2022 întocmit în urma efectuării la societatea intimată-reclamantă a unei inspecţii economico-financiare în perioada 21.09.2020-27.01.2022, având ca temă "verificarea respectării prevederilor legale, precum şi a realităţii şi exactităţii informaţiilor cuprinse în documentaţia aferentă fundamentării sumelor solicitate şi acordate de la bugetul general consolidat şi în documentele justificative prevăzute pentru acordarea acestora", inspecţie ce a vizat perioada 01.01.2015-31.12.2019.

Prin Dispoziţia obligatorie nr. x/08.02.2022 societatea reclamantă a fost obligată la restituirea sumei de 5.078.922 RON, din care 3.397.581 RON reprezintă debit principal (contravaloarea biletelor speciale de călătorie decontate de reclamantă), iar suma de 1.681.341 RON reprezintă dobânzi şi penalităţi.

În susţinerea cererii de suspendare a executării, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite cele două condiţii impuse de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, circumstanţiind acestora critici referitoare la încălcarea competenţei materiale a organului de inspecţie economico-financiară şi nerespectarea dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon (cazul bine justificat), precum şi la cuantumul ridicat al sumelor solicitate a fi restituite, de natură a conduce la intrarea sa în incapacitate de plată şi chiar la încetarea existenţei sale juridice (paguba iminentă).

Soluţionând cererea prin sentinţa nr. 16 din 30.01.2023, Curtea de Apel Iaşi a admis-o şi a dispus suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. x/08.02.2022 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, dispoziţie menţinută prin Decizia nr. 31/P/24.06.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor, până la soluţionarea definitivă a cauzei pe fond.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens că reclamanta a avansat suficiente argumente apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii celor două acte administrative contestate.

Astfel, în aprecierea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat a reţinut că prevederile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 şi respectiv cele cuprinse în OMEF nr. 3512/2008 (până la 31.12.2015) şi în OMFP nr. 2634/2015 (în vigoare de la 01.01.2016) referitoare la arhivarea şi termenul de păstrare a cupoanelor talon, prevederi legale ce reprezintă obiect al disputei judiciare dintre părţi, ridică o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate, întrucât par a nu putea fi înlăturate prin distincţiile operate de pârâţi între noţiunea de "păstrare" şi cea de "arhivare".

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie privind paguba iminentă a reţinut că, raportat la valoarea debitului total stabilit în sarcina reclamantei, anume în cuantum de 5.078.922 RON, punerea în executare a dispoziţiei obligatorii atacate, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de contencios administrativ, ar putea perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de fond este corect, acesta relevând o justă aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin legea anterior menţionată legiuitorul a instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 şi art. 15, atât în faza procedurii prealabile stipulate la art. 7 din aceeaşi lege, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se arată că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond", iar potrivit art. 15 din lege, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene. Totodată, din prevederile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Reţine Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate recurenţii-pârâţi au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că motivarea instanţei de fond este contradictorie.

În acest sens au arătat că, deşi a reţinut în mod formal că în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat şi paguba iminentă) şi că nu poate cerceta legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, totuşi, Curtea de Apel Iaşi a intrat în cercetarea fondului cauzei, făcând aprecieri cu privire la legalitatea actului.

Totodată, au apreciat că instanţa de fond a motivat soluţia de suspendare a actelor contestate prin aprecieri ce vizează fondul raportului juridic fiscal şi care este supus analizei de legalitate a instanţei învestite cu acţiunea principală în anularea actului administrativ.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în ipoteza existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate din perspectiva evidenţiată, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de fond nu este contradictoriu, acest motiv de casare nefiind incident în cauză.

Din analiza considerentelor sentinţei recurate rezultă că motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, în limitele permise de procedura sumară specifică suspendării efectelor actelor administrative contestate şi nu prin cercetarea fondului litigiului, cum pretind recurenţii, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Astfel, prima instanţă a decelat existenţa unei îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor contestate, în urma unei analize efectuate exclusiv la nivel de aparenţă, prin reliefarea disputei judiciare a părţilor în ceea ce priveşte incidenţa unor prevederi legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon, chestiune de drept ce ridică semne de îndoială asupra legalităţii măsurilor dispuse prin actele contestate. Or, faptul că a subliniat existenţa acestei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al actelor atacate, nu are semnificaţia unei stabiliri cu certitudine a modalităţii în care organul fiscal a interpretat şi aplicat normele legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor talon şi, implicit, nu constituie o dezlegare a fondului raportului juridic fiscal, cum susţin părţile recurente.

Ca atare, învestită fiind cu acţiunea formulată de reclamantă, instanţa de contencios administrativ a verificat legalitatea actelor emise de pârâţi cu luarea în considerare a limitelor învestirii pe care o presupune o atare analiză, neexistând sub acest aspect niciun argument valid, de natură a conduce la concluzia susţinută de recurenţii-pârâţi, în sensul că instanţa de fond a depăşit analiza formală impusă de procedura specifică suspendării

În concluzie, contrar afirmaţiei recurenţilor, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă şi în acord cu prevederile legale aplicabile speţei, împrejurarea că opinia acestora nu este în acord cu raţionamentul expus de judecătorul fondului neputând echivala cu o motivare contradictorie, întrucât controlul hotărârii judecătoreşti în căile de atac este posibil datorită judecăţilor de valoare, formulărilor concrete, specifice, în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că nemotivarea hotărârii în ipoteza existenţei unor considerente contradictorii nu poate fi reţinută în speţă, criticile recurenţilor-pârâţi formulate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

Sub un al doilea aspect de nelegalitate recurenţii-pârâţi au invocat interpretarea greşită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici atât din perspectiva nelegalei soluţii pronunţate în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii condiţiei existenţei cazului bine justificat, cât şi a condiţiei pagubei iminente.

Astfel, au susţinut recurenţii, Curtea de Apel Iaşi a reţinut în mod greşit că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat prin prisma argumentului reclamantei referitor la termenul de păstrare a cupoanelor talon, în condiţiile în care acest aspect vizează doar măsura nr. 6 din Dispoziţia obligatorie nr. x/08.02.2022, nu şi celelalte măsuri dispuse prin acest act administrativ în privinţa căruia s-a dispus în totalitate suspendarea executării.

Ca atare, au apreciat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale referitoare la termenul de păstrare a cupoanelor talon, reţinând în mod nelegal că ar fi incidente dispoziţiile art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocate de intimata-reclamantă în susţinerea opiniei conform căreia termenul legal pentru păstrarea cupoanelor talon este de 1 an calendaristic, care urmează anului în care a avut loc călătoria şi că societatea nu avea obligaţia de a deţine cupoanele aferente intervalului 01.01.2015-31.12.2018.

Instanţa de control judiciar reţine că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenţei dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincţie între motivele de nelegalitate substanţială, de drept material, şi cele de nelegalitate procedurală, esenţial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă la nivelul aparenţelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

Criticile recurenţilor-pârâţi circumscrise primei condiţii reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt nefondate şi vor fi respinse.

În acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament îl împărtăşeşte, Înalta Curte constată că în cauză a fost demonstrată condiţia existenţei cazului bine justificat, în accepţiunea legii, aspect ce rezultă neîndoielnic din contestarea serioasă a legalităţii şi a temeiniciei actelor a căror suspendare a executării se solicită, probatoriul administrat în cauză evidenţiind, într-adevăr, că aspectul de drept invocat de reclamantă în referire la termenul de păstrare a cupoanelor talon ridică o îndoială serioasă în privinţa legalităţii măsurilor dispuse prin actele contestate.

Nu pot fi primite alegaţiile recurenţilor-pârâţi potrivit cărora instanţa de fond ar fi reţinut greşita interpretare a art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, de către organul fiscal, şi, implicit, că ar fi incidente în speţă aceste norme invocate de intimata-reclamantă.

Din lecturarea sentinţei atacate nu reiese că prima instanţă ar fi reţinut incidenţa în cauză a acestor prevederi legale. Dimpotrivă, a evidenţiat opinia ambelor părţi în ceea ce priveşte incidenţa normelor legale ce reglementează termenul de păstrare a cupoanelor talon (art. 28 din H.G. nr. 2403/2004, invocat de reclamantă în susţinerea termenului special de 1 an, precum şi dispoziţiile OMEF nr. 3512/2008 (până la 31.12.2015) şi OMFP nr. 2634/2015 (în vigoare de la 01.01.2016) invocate de pârâţi în susţinerea termenului de drept comun în materia documentelor contabile justificative de 10 ani, iar raportat la opiniile contrare exprimate de părţi prin prisma normelor legale invocate şi a actelor administrative contestate, a constatat îndeplinită cerinţa cazului bine justificat din perspectiva argumentului de nelegalitate invocat de reclamantă, asupra căruia a efectuat o analiză sumară a legalităţii, la nivel de aparenţă a dreptului, astfel cum impune textul de lege incident în speţă.

Altfel spus, îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate reiese din faptul că prevederea legală invocată de intimata-reclamantă în susţinerea propriei opinii pare a nu putea fi înlăturată prin distincţiile operate de pârâţi între noţiunea de "păstrare" şi cea de "arhivare" a cupoanelor talon, rezultând o dispută serioasă cu privire la corectitudinea fundamentului legal al actelor contestate, de natură a contura îndeplinirea cerinţei privind existenţa cazului bine justificat pentru dispunerea unei măsuri de suspendare a executării.

Prin urmare, în mod corect a constatat prima instanţă că prin aspectul evidenţiat în susţinerea cererii de suspendare în referire la termenul de păstrare a cupoanelor talon, intimata-reclamantă a dovedit împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparenţă, în privinţa legalităţii actelor contestate din perspectiva îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, fiind o critică ce vizează aspecte extrinseci actelor în discuţie, care poate fi examinată în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a constatat în mod corect şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, cea a pagubei iminente, criticile formulate de recurenţii-pârâţi cu privire la raţionamentul judecătorului fondului sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Susţin recurenţii că nu s-a făcut dovada faptului că actul contestat conţine dispoziţii a căror îndeplinire produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării definitive a actului. Totodată, arată că simplele afirmaţii ale reclamantei că nu ar datora suma stabilită prin actele contestate şi că prin executarea silită a unei sume atât de mari s-ar destabiliza situaţia sa financiară, nu satisfac cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Conform normelor legale incidente, pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, iar din această pespectivă Înalta Curte reţine că prejudiciul nu trebuie să fie unul concret, dovedit cu certitudine absolută, fiind suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare.

În speţă, este de necontestat că, raportat la punerea în executare a dispoziţiei obligatorii în ceea ce priveşte măsura restituirii sumei de 5.078.922 RON, este îndeplinită condiţia unei pagube iminente în ambele forme prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, respectiv de prejudiciu material viitor şi previzibil la care este expusă reclamanta prin executarea silită a sumei imputate în cuantum foarte mare şi de perturbare previzibilă şi gravă a funcţionării unui serviciu public, în contextul în care asigură efectuarea transportului pe trasee de transport public, în baza unor licenţe de transport rutier de persoane, iar o eventuală imposibilitate de efectuare a curselor ar echivala cu retragerea dreptului de a mai efectua activităţi de transport şi, implicit, cu încetarea activităţii sale, cu consecinţe grave asupra situaţiei salariaţilor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât simpla existenţă a unor datorii către bugetul de stat reprezintă un impediment în obţinerea prelungirii licenţelor de traseu deţinute de societatea intimată-reclamantă.

Pe cale de consecinţă, în raport de aspectele reţinute, care demonstrează iminenţa prejudiciului greu sau imposibil de reparat, Înalta Curte constată, în acord cu opinia primei instanţe, că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative atacate şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube în accepţiunea legii aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce infirmă ipotezele avansate de recurenţi în ceea ce priveşte întrunirea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., sentinţa de fond fiind motivată cu respectarea rigorilor legii şi dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, reţinând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 16 din 30 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.