Judges' salary challenge inadmissible for failing to contest administrative complaint decisions; appeal upheld as unfounded.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021, precum şi a Ordinului nr. 704/C din 07.02.2022.

Prin sentinţa nr. 133 din 5 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2022, în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, la data de 15.11.2022, sub nr. x/2022.

2. Hotărârea primei instanţe şi încheierea atacată

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, s-a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei la data de 25 ianuarie 2023.

Prin sentinţa nr. 110 din 25 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii şi a sentinţei de fond menţionate la pct. 2 al acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare au susţinut că sentinţa de fond a fost pronunţată cu nerespectarea, inclusiv la termenul din 10.01.2023, a dispoziţiilor art. 153, art. 174-179 şi art. 78 alin. (1) C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2002, acest din urmă text de lege fiind, în opinia recurenţilor, de imediată aplicare, în baza art. 24 C. proc. civ., coroborat cu art. 142 alin. (8) din Legea nr. 304/2002.

Astfel, prin încheierea din 10.01.2023, prima instanţă a procedat la reţinerea cauzei în pronunţare pe excepţia inadmisibilităţii, fără a dispune introducerea în cauză, în calitate de intervenient forţat, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele acesteia, precum şi citarea obligatorie a instituţiei, comunicarea acţiunii şi a înscrisurilor. Prin urmare, încheierea şi hotărârea de fond au fost pronunţate cu încălcarea prevederilor arătate, ceea ce atrage nulitatea necondiţionată şi absolută a procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe. Aceasta, deoarece textele de lege sunt exprese şi obligatorii pentru instanţă, fiind fără relevanţă poziţia procesuală a părţilor atât timp cât ipoteza de introducere în cauză este expres prevăzută de lege, operând subrogarea legală, de drept, inclusiv de natură procesuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, deşi prin încheierea din 10.01.2023 a reţinut că Ministerul Justiţiei a formulat cerere de introducere în cauză a Înaltei Curţi, în temeiul art. 78 din C. proc. civ. şi al dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 304/2022, conform cărora ÎCCJ a preluat bugetul de personal al instanţelor de judecată, instanţa de fond nu a procedat la introducerea în cauză a instanţei supreme, deşi era obligatoriu să procedeze în acest mod, consecinţa fiind pronunţarea unei hotărâri în lipsa cadrului procesual legal stabilit.

Pentru aceste considerente au solicitat admiterea recursului pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Din perspectiva incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au susţinut că înţeleg să formuleze calea de atac împotriva tuturor considerentelor reţinute de instanţa de fond în încheierea din 10.01.2023 şi a sentinţei pronunţate la 25.01.2023, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare.

În dezvoltarea acestei critici au arătat că din înscrisurile depuse la dosar reiese că demersul lor judiciar a vizat îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce ţin de procedura prealabilă, solicitând a se constata că au contestat atât Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 6245/C din 30.12.2021, cât şi Ordinul nr. 404/C din 07.02.2022, formulând contestaţie împotriva ambelor acte vătămătoare, prin care au fost stabilite drepturile salariale.

Au considerat că este excesiv de rigidă şi formală interpretarea curţii de apel în sensul că actul supus controlului instanţei ar fi trebuit să fie reprezentat de hotărârile Ministerului Justiţiei de respingere a contestaţiilor, fiind inadmisibil a se contesta în mod direct ordinele menţionate. O atare interpretare formalistă nu corespunde, în opinia recurenţilor, scopului urmărit de reglementarea cuprinsă la art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că Ordinele Ministerului Justiţiei împotriva cărora s-a formulat contestaţia nu ar trebui să fie desfiinţate de instanţele judecătoreşti, chiar dacă s-ar admite acţiunea şi s-ar desfiinţa hotărârea emisă în soluţionarea contestaţiei.

În continuare, recurenţii au expus argumentele în susţinerea admisibilităţii acţiunii formulate, arătând că au formulat contestaţii administrative împotriva ambelor ordine de salarizare emise de Ministerul Justiţiei, astfel încât hotărârile de soluţionare a acestora au fost emise în timpul judecării cauzei de către instanţa de fond, situaţie în care se impune şi anularea acestora. De altfel, actele vătămătoare sunt reprezentate de aceste ordine de salarizare, iar hotărârile Ministerului Justiţiei emise şi necomunicate personal, ci doar depuse la dosar, nu pot constitui o comunicare în sensul legii.

Au mai susţinut că prima instanţă ar fi trebuit, anterior punerii în discuţie a inadmisibilităţii acţiunii, să le atragă atenţia dacă înţeleg sau nu să-şi completeze acţiunea în justiţie prin solicitarea anulării şi a hotărârilor de soluţionare a contestaţiei, raportat la art. 7 alin. (2) din Cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi numai în situaţia în care nu ar fi modificat acţiunea în sensul anulării şi a hotărârilor de soluţionare a contestaţiei, instanţa putea pune în discuţie inadmisibilitatea acţiunii.

În consecinţă, prima instanţă nu putea să constate că nu înţeleg să-şi modifice acţiunea, fără să le pună în vedere necesitatea precizării acţiunii în sensul arătat, mai ales că hotărârile de respingere a contestaţiilor au fost emise în cursul judecăţii şi au fost depuse la dosar de către Ministerul Justiţiei, fără a le fi comunicate personal.

În final au solicitat a se reţine că nu sunt de acord cu niciuna dintre hotărârile Ministerului Justiţiei emise în urma contestaţiilor formulate, contestând conţinutul acestora. Totodată, pe fondul excepţiei inadmisibilităţii au solicitat a se reţine că precizează acţiunea în sensul contestării tuturor hotărârilor emise de Ministerul Justiţiei ca urmare a contestaţiilor formulate. De asemenea, au solicitat a se observa că inadmisibilitatea este o sancţiune ce vizează neîndeplinirea procedurii prealabile, însă reclamanţii au formulat contestaţie împotriva ordinelor în discuţie, acte vătămătoare, în sensul legii, fiind îndeplinită procedura prealabilă sesizării instanţei. În plus, au învederat împrejurarea potrivit căreia răspunsurile primite de la Ministerul Justiţiei nu sunt intitulate "hotărâri", ci iau forma unor adrese-răspuns în cuprinsul cărora nu este indicată calea de atac prevăzută de lege, producându-le o vătămare a drepturilor procesuale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17.07.2023, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei de fond. În esenţă, a susţinut că în mod corect a respins prima instanţă acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, dat fiind faptul că aceştia nu au respectat dispoziţiile legale speciale prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017.

În cauză, a formulat întâmpinare şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând respingerea motivelor de casare invocate, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând încheierea din 10.01.2023 şi sentinţa recurată în raport de criticile invocate în recurs şi de apărările formulate prin întâmpinările depuse în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al recurenţilor-reclamanţi vizează verificarea legalităţii încheierii de amânare a pronunţării, precum şi a sentinţei nr. 110 din 25 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022, prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de aceştia, soluţie adoptată în considerarea faptului că au învestit instanţa exclusiv cu anularea parţială a OMJ nr. 6245/C din 30.12.2021 şi nr. 404/C din 07.02.2022, iar nu şi cu anularea hotărârilor prin care s-au soluţionat contestaţiile formulate împotriva acestor ordine de stabilire a drepturilor salariale.

Încheierea şi sentinţa de fond au fost criticate, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia: "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Subsumat acestui motivului de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a procedat la reţinerea acţiunii în pronunţare pe excepţia inadmisibilităţii, fără a dispune introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de intervenient forţat, precum şi citarea obligatorie a instituţiei. În acest context au apreciat că judecata cauzei s-a realizat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 153, art. 174-179 şi art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, pronunţându-se o hotărâre în lipsa cadrului procesual legal stabilit.

Criticile recurenţilor sunt nefondate şi vor fi respinse.

Prin încheierea din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că Ministerul Justiţiei a formulat cerere de introducere în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 78 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 304/2022, conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat bugetul de personal al instanţelor de judecată, însă a apreciat că se impune, cu prioritate, soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, întrucât reclamanţii nu au contestat decizia de soluţionare a contestaţiei.

Deşi se confirmă susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa a reţinut solicitarea pârâtului Ministerul Justiţiei de introducere în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă a pronunţat o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii în lipsa cadrului procesual legal stabilit, acest aspect nu este de natură a atrage casarea hotărârilor recurate, întrucât instanţa a procedat în mod corect la analizarea, cu prioritate, a excepţiei inadmisibilităţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora: "instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Or, faţă de contextul factual al cauzei reţinut de prima instanţă, respectiv împrejurarea că niciunul dintre reclamanţi nu a contestat hotărârile Ministerului Justiţiei de soluţionare a contestaţiilor administrative, care erau depuse la dosar, examinarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi introducerea în proces a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, precum şi aspectele ce vizau fondul pretenţiilor deduse judecăţii, au devenit inutile în soluţionarea litigiului.

Aceasta, deoarece instanţa a determinat ordinea de soluţionare a excepţiilor în funcţie de efectele produse de acestea, în acord cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol 248 din C. proc. civ., admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii făcând de prisos analizarea altor chestiuni.

Prin urmare, nu se poate susţine că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 153, art. 174-179 şi art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind vorba în prezenta cauză despre vreo neregularitate de ordin procedural care să fie sancţionată cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., cum pretind recurenţii-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi validat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia instanţei de fond fiind la adăpost de orice critică formulată din această perspectivă.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a interpretat în mod rigid şi formalist dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 privind parcurgerea procedurii prealabile, precum şi normele legale ce prevăd conţinutul şi elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Aşa cum s-a precizat, prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 08.03.2023, reclamanţii au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, anularea parţială a Ordinelor nr. 6245/C din 30.12.2021 şi nr. 404/C din 07.02.2022 emise de Ministerul justiţiei, prin care le-au fost stabilite drepturile salariale. Aşadar, prezenta pricină se poartă între reclamanţi, în calitate de actuali şi foşti judecători, şi Ministerul Justiţiei, care avea atribuţii în stabilirea drepturilor lor salariale, fiind incidente în speţă dispoziţiile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit textului de lege sus-indicat, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, prima instanţă a reţinut în mod corect că reclamanţii A., D., E., B., F., G. şi C. au formulat contestaţie administrativă împotriva Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, contestaţia fiind soluţionată de autoritatea pârâtă conform răspunsului comunicat cu adresa depusă la filele x şi următoarele din dosarul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi.

Totodată, reclamanţii A., B. şi F. au formulat contestaţie administrativă împotriva Ordinului nr. 404/C din 07.02.2022 ulterior înregistrării acţiunii în contencios administrativ pe rolul Curţii de Apel Iaşi. Şi această contestaţie administrativă a fost soluţionată de Ministerul Justiţiei, conform răspunsului comunicat cu adresa depusă la filele x şi următoarele din dosarul Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, este corectă constatarea instanţei de fond în sensul că reclamantele D. şi E. nu au formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 404/2002, iar niciunul dintre reclamanţi nu a contestat hotărârile Ministerului Justiţiei de respingere a contestaţiilor formulate.

Cât priveşte procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, deşi aceasta a fost urmată de reclamanţii menţionaţi, respectiv au formulat contestaţie împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale la Ministerul Justiţiei, s-au adresat instanţei cu o acţiune în anulare ce vizează exclusiv actele de stabilire a drepturilor salariale, şi anume Ordinele MJ nr. 6245/C din 30.12.2021 şi nr. 404/C din 07.02.2022, contrar normei imperative cuprinse la alin. (2) al art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, iar neîndeplinirea acesteia atrage sancţiunea inadmisibilităţii acţiunii.

Împrejurarea că ambele hotărâri de soluţionare a contestaţiilor administrative au fost emise în timpul judecării cauzei de către instanţa de fond, fiind şi depuse la dosar de către Ministerul Justiţiei, nu are relevanţă din perspectiva soluţiei atacate, câtă vreme reclamanţii nu au precizat că înţeleg să conteste şi să solicite anularea şi a actelor prin care au fost soluţionate contestaţiile formulate împotriva ordinelor de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor reglementat la art. 9 din C. proc. civ., conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, reclamanţii puteau preciza acţiunea formulată, cu atât mai mult cu cât aveau nu doar posibilitatea, ci şi obligaţia de a urmări desfăşurarea procesului.

Ca atare, reproşul adus instanţei de fond de către recurenţii-reclamanţi, în sensul că nu le-a pus în vedere necesitatea precizării acţiunii, nu este susţinut de vreun temei legal care să prevadă o atare obligaţie în sarcina instanţei, normele cuprinse la art. 193 alin. (1) din C. proc. civ. fiind în sensul că "Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată."

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 554/2004, citate de partea intimată-pârâtă, care prevăd, de asemenea, obligativitatea reclamantului de a anexa cererii de chemare în judecată copia actului administrativ contestat sau răspunsul autorităţii publice, respectiv copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Aşa cum reiese din normele legale citate supra, reclamanţii aveau obligaţia de a depune, odată cu cererea de chemare în judecată, dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în speţă rezultă, indubitabil, intenţia legiuitorului în ceea ce priveşte procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiţiei, iar hotărârea Ministerului Justiţiei reprezintă actul administrativ emis de acesta, conform alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 153/2017, în cadrul procedurii prealabile obligatorii prevăzute de art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Anexa V, Capitolul VIII privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi în aplicarea acestui text de lege.

Cum, în prezenta cauză, recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu verificarea legalităţii hotărârilor prin care au fost soluţionate contestaţiile administrative, ci au solicitat exclusiv anularea ordinelor Ministrului Justiţiei de stabilire a drepturilor salariale, nu se poate susţine cu suficient temei că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu interpretarea şi aplicarea greşită a cadrului legislativ incident, alegaţiile părţilor nefiind apte să sprijine motivul de nelegalitate invocat.

Nu se poate reţine nici faptul că prima instanţă ar fi încălcat normele de drept ce reglementează conţinutul şi elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă hotărârea emisă în soluţionarea plângerii prealabile formulate împotriva ordinului de salarizare contestat. Mai exact, recurenţii au arătat că răspunsurile primite de la Ministerul Justiţiei nu sunt intitulate "hotărâri", ci au forma unor adrese-răspuns, iar în cuprinsul acestora nu sunt indicate toate elementele obligatorii prevăzute de lege, inclusiv calea de atac.

Înalta Curte constată că răspunsurile comunicate de Ministerul Justiţiei cu adresele depuse la dosarul cauzei, îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate acte administrative supuse controlului de legalitate în faţa instanţei de contencios administrativ, câtă vreme în analizarea naturii acestora esenţiale sunt efectele juridice pe care le produc în privinţa destinatarilor, iar nu forma sau denumirea.

Art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V, privind reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei din Legea-cadru nr. 153/2017, reglementează, aşa cum s-a precizat, o procedură administrativă specială obligatorie în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

Procedura menţionată se finalizează prin actul emis în temeiul art. 7 alin. (1) Secţiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ce poate fi contestat "în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice".

Hotărârile emise în soluţionarea contestaţiilor administrative pot fi atacate, astfel cum se prevede la alin. (2) al art. 7, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Acest cadru normativ special derogă de la regimul de drept comun în materia procedurii prealabile administrative, reglementat prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi, ca atare, regularitatea demersurilor procesuale efectuate de recurenţii-reclamanţi nu poate fi apreciată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul negativ la solicitarea de anulare a ordinului de stabilire a drepturilor salariale, chiar şi în ipoteza în care acesta ar fi unul inform, nu echivalează cu lipsa emiterii hotărârii în soluţionarea contestaţiei administrative, acesta reprezentând chiar soluţia dată plângerii prealabile de către emitentul actului administrativ contestat. Astfel, în exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Justiţiei avea posibilitatea, din punct de vedere procedural, să admită contestaţiile formulate de reclamanţi sau să le respingă, cum, de altfel, a şi procedat în prezenta cauză, reţinând că solicitarea acestora nu poate fi soluţionată favorabil.

De asemenea, nu se poate susţine că inexistenţa din cuprinsul actului a menţiunii privind calea de atac, ar fi produs părţilor reclamante o vătămare a drepturilor procesuale, câtă vreme acestea au formulat contestaţii împotriva ordinelor de salarizare, iar în discuţie nu este această chestiune sau nerespectarea termenului de exercitare a contestaţiei, ci nerespectarea normelor speciale prevăzute de art. 7 alin. (1) şi alin. (2), Cap. VIII din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, în sensul necontestării hotărârilor Ministerului Justiţiei emise în soluţionarea contestaţiilor administrative.

Prin urmare, adresele-răspuns emise de Ministerul Justiţiei în aplicarea procedurii administrative speciale îndeplinesc cerinţele legii pentru a fi considerate hotărâri emise în procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale şi, pentru respectarea procedurii legale, reclamanţii aveau obligaţia de a formula plângere împotriva acestora, în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel, în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, nu exclusiv împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurenţilor-reclamanţi şi va constata că soluţia instanţei de fond nu este susceptibilă de reformare din perspectiva criticilor ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză, demersul părţilor recurente fiind, prin urmare, nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., care să determine reformarea soluţiei primei instanţe, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi va menţine încheierea şi sentinţa de fond atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2023 şi a sentinţei nr. 110 din 25 ianuarie 2023 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.