Statute of limitations for damages and applicability of insurance-specific late payment penalties in administrative liability claims against the Insurance Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 2370.07 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 861din data de 29 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, precum şi excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de acelaşi pârât. De asemenea, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 941 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, şi a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri potrivit sentinţei, dar nu mai mult de 233,28 de RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu de avocat.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 861 din 29 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs ambele părţi.

3.1. În dezvoltarea recursului său, care vizează exclusiv soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, reclamanta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, arată, sub un prim aspect de nelegalitate, că sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ.

Consideră că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii Fondului de Garantare a Asiguraţilor în vederea reparării prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, arată că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată, care a implicat şi întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în sensul că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere.

În contextul în care a solicitat, prin cererea precizată, angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanţa a reţinut că acesta se face vinovat, apreciază că soluţia de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, întrucât era îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv această plată. Aşadar, momentul la care pârâtul trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, susţine recurenta, faptul că pârâtul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei este o soluţie nelegală şi nu poate să conducă la exonerarea pârâtului de plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanţă.

Nelegalitatea sentinţei de fond este susţinută şi din perspectiva încălcării art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, sub acest aspect recurenta arătând că, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, articolul 38 din Norma ASF nr. 23/2014, care reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA şi stabileşte inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, devine incident raportului de asigurare în funcţie de data încheierii contractului. Totodată, faţă de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea faţă de pârât a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 susţine că, deşi pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plată cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) şi nu conform alin. (3), aşa cum în mod greşit a procedat prima instanţă, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Prin urmare, câtă vreme este îndreptăţită să încaseze despăgubiri în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, aşa încât stabilirea dobânzii penalizatoare se face în baza art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi nu conform alin. (3) al aceluiaşi text de lege.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivare se arată, după o prezentare a istoricului cauzei, că sentinţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum şi a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu art. 2517 şi următoarele din C. civ. (prescripţia).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibităţii acţiunii, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificatoare, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă cu nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate.

Invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti prin care, în unele dosare, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a considerat că raţionamentul primei instanţe este bazat pe o interpretare eronată a art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a celor reţinute în Decizia nr. 22/2019 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Totodată, având în vedere soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată şi, în funcţie de această analiză, să admită la plată sau să respingă pretenţiile A.. Astfel, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă doar după ce s-a solicitat anularea actului administrativ vătămător. Drept urmare, la momentul înregistrării prezentei acţiuni, A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA, astfel încât să poată solicita despăgubiri, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la excepţia prescripţiei susţine că, în cauză, reclamanta solicită despăgubiri constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale incidente în materia asigurărilor, fără a preciza cuantumul acestora, perioada pentru care solicită acordarea lor sau dacă legislaţia în materia asigurărilor referitoare la cuantumul penalităţilor de întârziere i-ar fi aplicabil. Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/16.03.2016, aceasta nu a solicitat acordarea dobânzii legale şi, ca atare, nu putea privi obiectul actului administrativ emis de FGA şi nici nu putea face obiectul controlului de legalitate, aspect ignorat de prima instanţă.

Despăgubirile solicitate prin acţiune nu constituie creanţe de asigurări, ci constituie despăgubiri pentru comportamentul FGA, apreciat ca nelegal de reclamantă raportat la modul de soluţionare a cererii de plată, fiind întemeiate pe art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind deci sub imperiul termenelor şi procedurilor prevăzute de această lege.

De altfel, reclamanta nu a pretins că aceste sume ar fi creanţe de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare, precizând că sunt solicitate în urma comportamentului administrativ al FGA considerat nelegal şi nu că provin dintr-un contract de asigurare. Ca atare, cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii, odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de despăgubiri (11.03.2016), având cunoştinţă atât de producerea prejudiciului, cât şi de întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plată începând cu data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, respectiv 07.05.2018, de la aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative şi legale.

Consideră recurentul că nu putea fi primită susţinerea reclamantei conform căreia a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018, având în vedere că a depus acţiunea înainte de această dată. De asemenea, nu este reală susţinerea că prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului menţionat, de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri sau de pronunţarea deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, deoarece, pe de o parte, prezenta acţiune a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, iar, pe de altă parte, în decizia RIL nr. 22/2019 s-a reţinut că pronunţarea unei hotărâri având ca obeict anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

Reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta fiind termenul la care susţine că FGA avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată, iar cuantumul penalităţilor/dobânzilor era stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere. În egală măsură, a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată, la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/16.03.2016, respectiv 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal, precum şi cuantumul fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se consideră îndreptăţită. Ca atare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare dintre cele două situaţii a început să curgă conform celor arătate şi s-a împlinit un an mai târziu, la data de 19.05.2019.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau că nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raţionamentul expus, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripţie. Or, reclamanta a depus acţiunea mult după împlinirea acestor termene, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii, ţinând cont că reclamantei i-a fost soluţionată cererea de plată încă de la data de 28.10.2021.

În concluzie, recurentul-pârât opinează că nu se poate pune problema unei lipse de folosinţă pe o durată de timp în care nu fusese instituită în sarcina FGA obligaţia de plată, respectiv 11.03.2016 (data depunerii cererii de plată) - data soluţionării pe fond a cererii.

Cât priveşte excepţia tardivităţii, susţine că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum şi principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată, cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la 3 ani de la acel moment, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Intimata a contestat abia în anul 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită aplicarea de penalităţi sau de dobânzi, deşi nu exista niciun motiv să nu solicite aceste daune odată cu debitul principal, considerând că este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În final, reiterează argumentele invocate prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, în combaterea fondului pretenţiilor, conform susţinerilor prezentate pe larg în paginile 9-16 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul reclamantei prin care, în esenţă, a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei de fond sub aspectele criticate, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

Recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise, însoţite de înscrisuri, prin care a reiterat argumentele invocate în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond şi a solicitat obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată conform înscrisurilor anexate.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză.

Analizând sentinţa de fond prin prisma motivelor invocate de recurenţi, a apărărilor formulate prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în cauză, precum şi a normelor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate şi le va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, respectiv suma de 2370.07 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective, iar în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, obligând pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 941 RON, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la 29.10.2021. A respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată, obligând pârâtul la cheltuieli de judecată conform dispozitivului sentinţei.

1.1. Înalta Curte, analizând cu prioritate recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reţine că acesta a criticat, în primul rând, soluţia pronunţată pe excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţii invocate prin întâmpinarea formulată faţă de cererea modificatoare, clamând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, deşi partea şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea argumentelor expuse în cuprinsul acesteia rezultă că nu a arătat, în concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le cuprinde sentinţa primei instanţe, neindicând, prin urmare, care dintre ipotezele motivului de casare invocat ce vizează nemotivarea hotărârii, este incidentă în cauză.

În contextul în care a fost invocat exclusiv formal acest caz de casare, neformulându-se argumente de ordin critic încadrabile în normele legale invocate, instanţa de control judiciar nu poate efectua un control de legalitate a sentinţei atacate din această perspectivă, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia primei instanţe şi simpla indicare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. În acest context, se reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată neputând fi reţinută atât timp cât nu a fost susţinută şi dovedită.

Cât priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituţii.

Se reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul legal invocat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

A susţinut recurentul că raţionamentul primei instanţe asupra inadmisibilităţii acţiunii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi a considerentelor reţinute de instanţa supremă prin decizia nr. 22/2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii, considerând, dimpotrivă, că acţiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele arătate la pct. I.3.2. al acestei decizii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoaşterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la 13.10.2021, în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi al anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată şi nu acordarea de daune moratorii prin acţiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pe motiv că cererea de plată a fost deja soluţionată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea judecătorească de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat şi care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existenţa unui fine de neprimire, în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, a căror încălcare a fost susţinută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanţa pentru (. . . . . . . . . .) repararea pagubei cauzate", confirmând, astfel, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acţiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept şi nu o obligaţie a părţii vătămate.

Şi soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii formulării acţiunii este legală, criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestaţiei împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Este adevărat că potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a FGA, termenul de formulare a cererii de plată curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal. Însă, în prezenta cauză se solicită penalităţi şi dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadenţă curge un termen de prescripţie diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, astfel că sancţiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acţiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanţa de fond excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele ce succed, Înalta Curte nu poate reţine nici faptul că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune, soluţia primei instanţe de respingere a acestei excepţii fiind, ca atare, legală.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).(...)"

Din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de către recurentul-pârât a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, şi anume 07.05.2018, respectiv data comunicării către reclamantă a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, apreciind că doar începând cu aceste două date au fost certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul recurentului-pârât, aşa cum de altfel a apreciat în mod corect şi prima instanţă, întrucât acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

În speţă, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal pârâtul îi datorează penalităţi de întârziere şi dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existenţa unor prestaţii succesive.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi cauza juridică a acţiunii astfel cum a fost precizată de reclamantă, Înalta Curte reţine că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la 13.10.2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susţine că la data introducerii cererii reclamantei ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an, astfel că soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei prescripţiei este legală şi, în consecinţă, va fi menţinută.

Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Distinct însă de acest aspect, instanţa de control judiciar va analiza susţinerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinţei atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluţionării cererii sale de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, şi anume decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce priveşte prima perspectivă invocată de reclamantă, instanţa de control judiciar aminteşte faptul că soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluţionarea acesteia în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.

În speţă, reclamanta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat constând în nesoluţionarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în recurs în interesul legii.

În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaşte dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât şi data iniţială a soluţionării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reţine că actul administrativ tipic a fost anulat de instanţe în mod definitiv, ca urmare a nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei. Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând debitul principal cu ordinul de plată nr. x/29.10.2021.

În aceste condiţii, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 941 RON, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii la care reclamanta era îndreptăţită, drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii, respectiv 03.05.2018, şi data plăţii efectuate la 29.10.2021. Aşadar, lipsa de folosinţă a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cât priveşte cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că este incident art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia: "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Faţă de considerentele arătate, reţine că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 941 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea justă a dispoziţiilor legale incidente.

1.2. În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că acesta vizează soluţia primei instanţe de respingere a penalităţilor de întârziere prevăzute de normele legale speciale aplicabile în materia asigurărilor, mai exact soluţia privind cuantumul acestor penalităţi pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă au fost circumscrise motivului de casare referitor la pronunţarea soluţiei cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă partea a susţinut, în primul rând, încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ., considerând că soluţia primei instanţe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor şi cel în care a făcut efectiv această plată. A opinat sub acest aspect că momentul în care FGA trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, text de lege ce instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea cererii adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligaţii băneşti, iar art. 1535 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea modificatoare pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluţionarea în termen sau refuzul nejustificat de soluţionare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o atare hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu şi anterior acestui moment, perioadă pentru care nu sunt administrate dovezi în ceea ce priveşte conduita culpabilă a pârâtului.

Deşi este reală susţinerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, şi anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situaţia dedusă judecăţii, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşadar, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate, şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma menţionată.

Nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost consemnate la pct. I.3.1. din prezenta decizie, nu pot fi primite.

Pornind de la definiţia creanţei de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terţe persoane prin intermediul vehiculului, şi nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în prezenta cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite. Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 37 din aceeaşi Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalităţi de întârziere aflate în strictă legătură cu modul de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului. Aşadar, creanţele de asigurări în sensul Legii speciale nr. 213/2015 nu conţin sume cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

De altfel, în speţă, recurenta-reclamantă reproşează pârâtului întârzierea la plată a sumei de 941 RON şi nu invocă o atare întârziere în privinţa asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuţie, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile reclamantei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Cât priveşte cea de-a treia critică a recurentei-reclamante aduse sentinţei de fond, ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) şi nu cele de la alin. (3) al textului menţionat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situaţiei deduse judecăţii.

Susţine recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate, exclusiv la calitatea sa de asigurător.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raţionamentul primei instanţe sub acest aspect fiind, ca atare, corect.

Referitor la cererile recurenţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în speţă, ambele părţi au formulat cereri de recurs împotriva sentinţei de fond, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar soluţia instanţei de control judiciar este aceea de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de recurenţi.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse supra, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă şi de pârât împotriva sentinţei de fond, pe care o va menţine ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 861 din 29 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.