Administrative liability for illegal refusal of insurance guarantee payment: exclusive jurisdiction under Law 554/2004 and exclusion of insurance contractual penalties

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/12.05.2017 şi, în consecinţă, să dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată nr. x/24.02.2016, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 13.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului C.S.A. nr. 14/2011-20257.73 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 329 din 22 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale şi a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale. Totodată, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii modificate, ca nefondate; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată în privinţa sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă în perioada 25.03.2016-30.08.2020 şi, în consecinţă, a respins cererea modificată în ceea ce priveşte aceste sume, ca prescrisă.

De asemenea, a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă începând cu data de 31.08.2020.

3. Recursul principal exercitat în cauză

Împotriva sentinţei de fond a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, după o succintă expunere a aspectelor prealabile, nelegalitatea sentinţei de fond din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului societăţii B.. În concret, a susţinut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată, care a implicat şi întârzierea la plata despăgubirilor, fapta imputabilă pârâtului având o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere.

A mai arătat că temeiul acţiunii A. îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă în data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor, care a persistat până la data de 29.10.2021 când FGA a procedat la plata despăgubirilor, întârzierea la plată fiind o faptă continuă, care a încetat abia la data menţionată.

Astfel, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Faptul că FGA a soluţionat cererea şi a făcut plata abia la data de 29.10.2021, nu poate să conducă la exonerarea de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a stabilit prima instanţă pentru perioada anterioară cererii modificatoare. Or, soluţionarea cu întârziere a cererii de plată este în sine o culpă imputabilă FGA, astfel că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

De asemenea, prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., instanţa nu a obligat FGA în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii de plată, iar după analizarea pe fond FGA a redus despăgubirile solicitate, în unele cazuri fiind respinse în temeiul altor argumente ce pot fi apreciate justificate. Aşadar, determinarea prejudiciului s-a putut face cu adevărat abia după analiza pe fond a cererilor de către FGA.

Existenţa unui act administrativ ilicit sau nelegal este o condiţie a acţiunii în răspunderea patrimonială a autorităţii, iar până când această condiţie nu este îndeplinită, A. nu avea dreptul la acţiune şi nu ar fi putut interveni prescripţia. Altfel spus, pentru a curge termenul de prescripţie dreptul A. trebuie să fie născut, or, din momentul depunerii cererii de plată la FGA, A. nu cunoştea soluţia asupra acestei cereri.

În primul rând, susţine recurenta, dreptul la acţiune nu s-a născut până când nu a existat un act administrativ declarat nelegal, iar în al doilea rând, pentru a cunoaşte prejudiciul, trebuia să existe o soluţionare pe fond a cererii. Potrivit Legii nr. 213/2015 doar comisia specială din cadrul FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptăţită, iar această determinare s-a efectuat abia prin plata efectuată la data de 29.10.2021. Ca atare, abia după reanalizarea cererilor a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar în acel moment s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptăţit în realitate.

A expus recurenta consideraţii cu privire la greşita respingere ca neîntemeiată a cererii sale din perspectiva condiţiilor necesare angajării răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal sau de actul asimilat nelegal, respectiv refuzul administrativ nelegal, apreciind, în ceea ce priveşte acest act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, că se constituie în modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată, act concretizat prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Prin decizia anterior menţionată, emisă după o perioadă mai mare de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A., iar acţiunea în contencios administrativ promovată împotriva acesteia a fost înregistrată în dosarul nr. x/2018. Prin decizia nr. 4644 din 13.10.2021 pronunţată în dosarul amintit, instanţa supremă a anulat decizia FGA contestată, reţinând că modalitatea în care intimatul-pârât a interpretat normele legale aplicabile la soluţionarea cererii de plată este eronată şi l-a obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată.

Prin urmare, opinează recurenta, nu se poate susţine că nu ar fi îndeplinită condiţia existenţei unei fapte ilicite, mai precis că ar lipsi un act administrativ declarat nelegal, câtă vreme acest act există şi este reprezentat de decizia nr. 14452/03.05.2018, iar acţiunea ce face obiectul lititiului de faţă este o acţiune în repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal. Or, respingându-i cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit. Ulterior anulării deciziei, FGA a procedat la plata despăgubirilor, însă a rămas neacoperit prejudiciul cauzat de plata cu întârziere a acestora, cauzat prin aceeaşi decizie.

De asemenea, este greşit raţionamentul primei instanţe prin care a conchis că solicitarea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, ar fi condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ asimilat, întrucât aceeaşi instanţă a reţinut că şi refuzul administrativ explicit se încadrează în sfera ilicitului civil.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, arată că prejudiciul pe care îl afirmă este evident, şi anume lipsa de folosinţă asupra sumei de bani ce a făcut obiectul cererii de plată respinse prin decizia nr. 14452/03.05.2018. Or, faţă de prevederile art. 1535 din C. civ., citate în cerere, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Mai mult decât atât, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGa confirmă indubitabil dreptul A. la plata accesoriilor, care există şi are un caracter cert.

În continuare a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pentru argumentele arătate, precum şi faptul că este îndeplinită condiţia privitoare la existenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a actului administrativ asimilat nelegal şi prejudiciu, acesta din urmă constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, cauzat de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018.

Ca atare, este evident că în situaţia în care FGA ar fi soluţionat de la început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat. În concluzie, legătura între fapta ilicită constând în neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018 şi prejudiciul suferit de acesta, respectiv lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un raport incontestabil de cauzalitate ce se deduce din simpla materialitate a faptei culpabile.

În final a expus consideraţii cu privire la existenţa şi a condiţiei referitoare la culpă şi a concluzionat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA, impunându-se obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate într-un termen rezonabil, întrucât susţinerile primei instanţe în sensul neîndeplinirii acestor condiţii sunt lipsite de bază legală.

Pentru motivele arătate a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a excepţiei prescripţiei şi cu privire la respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei, cu consecinţa rejudecării cauzei în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării pârâtului la plata despăgubirilor conform ipotezelor precizate.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând nelegalitatea sentinţei de fond în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate, pentru argumentele expuse pe larg în cererea de recurs formulată.

4.2. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 28.09.2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate astfel cum a fost formulată, cu consecinţa admiterii acţiunii precizate şi obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a ataşat înscrisuri.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recursul principal şi a apărărilor reiterate prin concluziile scrise, raportat la normele legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia pronunţată asupra pretenţiilor deduse judecăţii a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, sens în care îl va admite şi va reforma în consecinţă sentinţa de fond, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 31.08.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/24.02.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 20257.73 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea sa la soluţionarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la 31.08.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca rămase fără obiect excepţia lipsei de obiect/lipsei de interes a acţiunii iniţiale, precum şi cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale.

Totodată, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată în privinţa sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă în perioada 25.03.2016-30.08.2020 şi a respins în consecinţă cererea, ca prescrisă, respingând ca întemeiată cererea în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă începând cu 31.08.2020.

1.1. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. este întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recursul principal, soluţia primei instanţe reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituţional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituţia României, precum şi cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) şi (3) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Din analiza textelor de lege anterior menţionate rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerinţă ce rezultă din interpretarea aceleiaşi norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, din întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei anulate, nr. 14452/03.05.2018.

Astfel, potrivit art. 1349 din C. civ., având denumirea marginală "Răspunderea delictuală": "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Totodată, potrivit art. 1357 din acelaşi act normativ, ce reglementează "Condiţiile răspunderii": "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Deci, condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În plus, prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În speţă, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată în discuţie, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse. Prin urmare, se verifică în speţă susţinerea recurentei potrivit căreia motivul pentru care A. nu a încasat suma cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Reiese, indubitabil, că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată nr. x/24.02.2016, astfel că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei solicitate din cauza actului nelegal emis de FGA. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei solicitate. De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal prin care FGA a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanţă de asigurări.

Or, de esenţa acţiunii în contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în prezenta cauză o dimensiune a respectivului prejudiciu constând în creanţa de asigurări, respectiv în suma de 2544.07 RON, care a fost însă reparat prin achitarea benevolă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta că întârzierea generată de pârât în achitarea sumei menţionate a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei în discuţie, care reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se regăseşte în decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

În consecinţă, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În dezacord cu instanţa de fond, a cărei opinie nu o împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamantă pârâtului ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Prin urmare, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Aşa cum s-a precizat, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON, reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate, şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma menţionată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive, partea reclamantă, întemeindu-se pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o atare hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita FGA între data înregistrării cererii de plată, respectiv de la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data cererii de plată (25.03.2016) şi data emiterii deciziei anulate.

Admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 2544.07 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, şi nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, cum pretinde partea.

Astfel, pornind de la scopul constituirii FGA, anume de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă o natură juridică penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea FGA vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esenţială a acordării sumei de 2544.07 RON cu titlul de creanţă de asigurări nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2544.07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Şi raportul de cauzalitate este unul neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantumul amintit pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei).

De asemenea, nici vinovăţia pârâtului nu poate fi ignorată, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a Fondului în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări.

În schimb, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părţii reclamante de acordare a penalităţilor de întârziere prevăzute de Norma invocată, susţinerile acesteia referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 neputând fi primite.

Întrucât nu este parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile recurentei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract. Penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, ca atare, în strânsă şi strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de faţă.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate, iar în cazul plăţii penalităţilor de întârziere pretinse legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grefează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituţie. Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal pentru acordarea lor în caz de întârziere a Fondului de Garantare a Asiguraţilor în plata creanţei de asigurări, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmând a fi admisă în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544.07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. Analiza recursului incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor se va realiza, de către instanţa de control judiciar, din perspectiva excepţiei tardivităţii formulării acestuia, excepţie invocată din oficiu la termenul de dezbateri din 28.09.2023.

Potrivit art. 474 alin. (1) C. proc. civ., "Apelul incident şi apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 4711 alin. (4)", iar dispoziţiile art. 491 din acelaşi act normativ stipulează că "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile.(2) Prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea coroborată a acestor texte de lege reiese că cererea de recurs incident se depune, de către titularul acesteia, împreună cu întâmpinarea la recursul principal, mai precis în termen de 30 de zile de la primirea comunicării efectuate de instanţă în procedura de regularizare a căii de atac.

Analizând înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv dovada de comunicare a adresei la care a fost ataşată cererea de recurs principal - dosar, reiese că FGA a primit o copie a recursului reclamantei la data de 16.09.2022. Aceeaşi parte a depus în cauză, la data de 18.10.2022 (dată plic serviciul de curierat - dosar), întâmpinare faţă de recursul principal al reclamantei, la care a ataşat cererea de recurs incident, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) cu referire la art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., pentru depunerea întâmpinării la recursul principal.

Aşadar, faţă de data comunicării cererii de recurs principal efectuate de instanţă către intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de data depunerii cererii de recurs incident, Înalta Curte constată că excepţia de tardivitate a recursului incident este întemeiată şi se impune a fi admisă, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor de nelegalitate invocate de parte prin cererea formulată, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 499 teza a II-a din C. proc. civ.

1.3. În ceea ce priveşte cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului principal exercitat de reclamantă, de casare în parte a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acţiunii formulate de reclamantă şi de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 731,11 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor seria x_2008 nr. x din 11.05.2021 şi seria x_2008 nr. x din 13.09.2022 emise de C., urmând ca, în privinţa onorariului de avocat să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-l proporţional cu obiectul cauzei, complexitatea acesteia şi cu activitatea depusă în apărare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. şi II.1.3 din prezenta decizie, constatând întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544,07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 731,11 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că recursul incident a fost depus cu depăşirea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 raportat la art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., îl va respinge ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 329 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2544,07 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 731,11 RON reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.