FGA exclusion of late-payment penalties and litigation costs from the scope of "insurance claims" under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor: anularea în parte a deciziei FGA nr. 25212 din data de 26.11.2020; obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015; precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1940 din 15 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a anulat în parte decizia nr. 25212/26.11.2020 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.917,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei de fond menţionate la pct. 2 au declarat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Cererea de recurs formulată de reclamantă este întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând aceasta admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa anulării în parte a deciziei FGA şi obligării intimatului la plata sumei de 1.428,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat arată, după prezentarea aspectelor prealabile ce conturează situaţia de fapt, că sentinţa de fond, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul menţionat, se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi astfel cum a fost interpretată prin decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Sub un prim aspect, a criticat soluţia primei instanţe din perspectiva aplicabilităţii deciziei nr. 29/2020 şi a caracterului obligatoriu al dezlegării date prin aceasta, citând în sensul arătat prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi considerentele decizorii ale deciziei nr. 29/2020, reţinute la paragrafele 123 şi 124.

În opinia recurentei, potrivit interpretării date de ÎCCJ cu forţă obligatorie după publicarea deciziei nr. 29/2020, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitare şi cu privire la care FGA a refuzat plata, decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai exact, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres.

Aşadar, atât art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/23015, cât şi decizia nr. 29/2020 se suprapun pe situaţia din speţă, iar decizia amintită, nr. 29/2020, este pe deplin aplicabilă în prezenta cauză.

Analizând prevederile textului de lege anterior precizat şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, Înalta Curte a stipulat în mod expres că în definiţia creanţei de asigurare cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA, se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor, cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în prezenta cauză. Aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul deciziei nr. 29/2020 au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, susţine recurenta, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

Cu privire la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi a Normei ASF nr. 16/2015, respectiv a principiilor generale de drept, arată că interpretarea instanţei de fond conform căreia, prin Legea nr. 213/2015 legiuitorul nu a stabilit în sarcina FGA obligaţia de a achita cheltuielile de judecată întrucât acestea sunt consecinţa atitudinii culpabile a asigurătorului falit şi că nu sunt preluate de FGA, este contrară rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2015.

Astfel, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent dacă ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţi sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, în opinia recurentei, nu se poate susţine că pretinsele cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare, în realitate, acestea neavând un izvor distinct, de sine stătător, fiind născute în strânsă legătură cu contractul de asigurare şi având, ca atare, o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. În plus, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

Atât timp cât cheltuielile de judecată au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, apreciază că nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare, ele având un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit. Or), interpretarea primei instanţe în sensul că cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii, încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale şi, totodată, impunând un regim juridic distinct cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa a încălcat principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Mai mult, dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 consacră în mod expres dreptul FGA de a se înscrie în tabelul creditorilor cu orice sume plătite ulterior termenului legal general, iar detaliind aceste sume legea stipulează în mod expres că orice sume, dobânzi sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Ca atare, opinează recurenta, este evident că legiuitorul a plecat de la premisa că FGA va achita, alături de despăgubiri, orice alte dobânzi sau cheltuieli accesorii, această idee fiind întărită şi de prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015, toate aceste texte legale reflectând în mod clar intenţia legiuitorului şi conţinutul exact al noţiunii de creanţă de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, precum şi întinderea obligaţiei de plată a FGA.

3.2. În dezvoltarea recursului său, pârâtul FGA a susţinut, după o expunere a circumstanţelor factuale ale cauzei şi a soluţiei pronunţate de prima instanţă, că hotărârea de fond a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sub un prim aspect de nelegalitate a arătat, contrar aprecierii primei instanţe, că decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speţă, întrucât FGA nu a respins suma solicitată prin raportare la plafonul stabilit per creditor, iar potrivit art. 521 alin. (1) C. proc. civ., asupra sesizării, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, deşi este adevărat că în considerentele deciziei amintite, la paragraful 124, instanţa supremă a reţinut că nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă, legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul de la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, pentru ca ulterior să indice în mod clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, aceste referiri ale ÎCCJ la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate în mod trunchiat, separate de restul considerentelor deciziei precizate şi fără a se ţine cont de obiectul sesizării. De altfel, instanţa supremă face referire expresă la faptul că aceste "creanţe de asigurări", fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

Totodată, în contextul redării considerentelor de la paragraful 125 al aceleiaşi decizii nr. 29/2020, a apreciat recurentul că este evident faptul că prin această hotărâre instanţa supremă nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul că acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate, independent de natura lor, să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizat cu privire la problematica acordării penalităţilor de întârziere, în sensul de a stabili dacă acestea constituie creanţe de asigurare, aspect ce reiese inclusiv din considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, consemnate în decizia nr. 4049/30.07.2020, din motivare reieşind că instanţa de recurs nu a reţinut că Înalta Curte ar fi statuat deja asupra chestiunii în discuţie, constatând doar în privinţa complexităţii şi caracterului de noutate că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate.

În concluzie, a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 521 C. proc. civ., în condiţiile în care a făcut aplicarea deciziei nr. 29/2020, deşi chestiunea privind natura juridică a penalităţilor nu a făcut obiectul unei sesizări pe dezlegarea chestiunii de drept, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte aplicabilitatea art. 80 din Legea nr. 85/2014, conform căruia "nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii’, a susţinut că, atât timp cât creanţei îi sunt aplicabile dispoziţiile legale anterior citate, FGA este chemat să facă aplicarea aceluiaşi act normativ. Astfel în aplicarea art. 80 din Legea nr. 85/2014, nicio penalitate nu va putea fi adăugată unei creanţe născute anterior, aşa încât instanţa de fond a făcut o greşită aplicare atât a dispoziţiilor art. 80,cât şi a celor cuprinse la art. 12 din Legea nr. 213/2015.

În continuare a dezvoltat critici referitoare la reţinerea instanţei conform căreia penalităţile de întârziere nu se circumscriu noţiunii de creanţă de asigurare, făcând o expunere succintă a jurisprudenţei în materie conturată la nivelul instanţei supreme şi al instanţelor naţionale şi a concluzionat că nu este aplicabilă în speţă decizia ÎCCJ nr. 29/2020, întrucât chestiunea dezlegată nu priveşte penlităţile de întârziere.

A mai reiterat argumentele referitoare la penalităţile de întârziere şi la noţiunea de creanţe de asigurări, sub acest aspect subliniind faptul că, în urma analizei efectuate asupra noţiunii de creanţe de asigurări, care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor-sancţiuni gândite ca daune moratorii ce îşi au izvorul în Ordinul CSA nr. 14/2011, Norma ASF nr. 23/2014 şi nu în contractul de asigurare.

Citează prevederile art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care stipulează tipurile de despăgubire ce se acordă, precum şi dispoziţiile art. 2214 din C. civ., potrivit cărora, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite, concluzionând în sensul că în nicio situaţie nu sunt incluse penalităţile de întârziere în noţiunea de despăgubiri.

De asemenea, întrucât FGA plăteşte despăgubiri doar creditorilor de asigurări, reiese că petenta trebuie să îndeplinească una dintre cele trei condiţii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/2015, respectiv: să fie persoana asigurată, parte în raportul obligaţional de asigurare încheiat; să fie beneficiarul asigurării şi să fie persoana păgubită în cazul asigurării de răspundere civilă-persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asiguare de răspundere civilă.

Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011, documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispoziţiile legislaţiei privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.

Prin dispoziţiile speciale cuprinse la art. 12 din Legea nr. 213/2015 se instituie o condiţie ce presupune necesitatea existenţei unui raport de cauzalitate direct între producerea unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare şi prejudiciul produs, în speţă, prejudiciul produs de către conducătorul autovehiculului asigurat printr-un accident rutier presupune avarierea unui autovehicul sau vătămarea unor persoane, în primul caz despăgubirea reprezentând costul de aducere a autovehiculului în starea de dinaintea accidentului, iar în al doilea acordarea unor compensaţii echitabile. Însă, în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grefează pe o culpă ulterioară a societăţii de asiguarre care a refuzat să achite despăgubirea în termenul prevăzut de norma RCA.

Articolul 9 din Norma ASF nr. 16/2015 coroborat cu art. 16 din aceeaşi normă, prevăd că FGA determină întinderea despăgubirii în conformitate cu prevederile legii şi condiţiile de asigurare, în timp ce prevederile art. 2223 din C. civ. definesc obligaţia asigurătorului de plată a despăgubirii prin raportare la sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească cu titlu de dezdăunare. Prin prisma momentului la care ia naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, a apreciat recurentul că aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, depinzând întotdeauna de o acţiune sau inacţioune a societăţii de asigurare.

Astfel, nefiind o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asigurătorului atunci când nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau şi le îndeplineşte necorespunzător, sancţiunea se aplică direct asigurătorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.

În plus, ca sancţiune pentru societatea de asigurare, în cazul în care nu plăteşte în termen despăgubirea sau nu formulează un punct de vedere cu privire la cererea de despăgubire înăuntrul termenului de 3 luni, art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 prevede plata despăgubirilor de către societatea de asigurare în exact cuantumul solicitat, fără a se putea susţine însă faptul că, dacă persoana păgubită (asiguratul CASCO sau chiar asigurătorul CASCO) ar formula acţiune în răspundere delictuală împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, ar fi incident acelaşi text de lege şi pentru asiguratul RCA, instanţa fiind nevoită să cuantifice în concret daunele materiale sau morale şi nu doar să se rezume la admiterea în întregime a pretenţiilor pentru nerespectarea termenului.

În schimb, legislaţia specifică FGA, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, prevede la art. 29 că, în cazul FGA, "titlul executoriu care constată creanţe de asigurări nevalorificat în acdrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege se transmite Fondului, în vederea verificării lui şi, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condiţiile prezentei norme şi ale prevederilor legale incidente." Prin urmare, FGA trebuie să preia şi să plătească doar prejudiciul pentru care asiguratul şi nu asigurătorul răspunde faţă de terţele persoane păgubite.

În opinia recurentului, penalităţile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii, conform art. 1535 C. civ., sancţiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata în termen a unei despăgubiri, care constituie, totodată, contravenţie, conform art. 63 din Legea nr. 136/1995, iar sancţiunea se aplică contravenientului, răspunderea fiind personală. Totodată, legea de organizare a FGA nu prevede preluarea tuturor datoriilor societăţii de asigurare şi nu prevede posibilitatea plăţii penalităţilor de întârziere de către FGA. În plus, FGA nu reprezintă continuatorul B. şi nu are nici calitatea de reprezentant şi nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credală şi nu de la FGA, a cărui unică sarcină este să plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a falimentului.

Faţă de apărările expuse pe larg din perspectiva reliefată, invocate pe fondul cauzei, a susţinut că prima instanţă nu a făcut nicio referire la acestea în motivarea sa, apreciind că sentinţa pronunţată este nemotivată.

Astfel, în contextul prezentării unor considerente de ordin teoretic referitoare la obligaţia instanţei de a motiva hotărârile pronunţate, a arătat că instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a reglementat posibilitatea FGA de a înscrie oricând la masa credală, invocând în acest sens dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă, prevederile invocate nu se referă strict la sumele achitate creditorilor de asigurare, ci şi la cheltuielile ocazionate de FGA pentru instrumentarea dosarelor de daună, de la cheltuieli cu personalul şi până la cheltuieli ocazionate de constatarea daunelor.

În susţinerea celor arătate a citat prevederile art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 şi a afirmat că legiuitorul, nu numai că a prevăzut situaţia în care toţi creditorii asigurătorului în faliment s-ar adresa FGA, dar a reglementat în mod expres verificarea titlurilor de către FGA şi preluarea în plată strict a sumelor reprezentând creanţe de asigurări, fără a fi asumate şi sumele datorate de asigurător pentru neplata în termen sau pentru sancţiunile aplicate acestuia. Totodată, raţiunea inserării în cuprinsul Normei ASF nr. 16/2015 a art. 29, este întemeiată pe dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014.

În final, a menţionat că din interpretarea coroborată a art. 2223 din C. civ. cu art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezultă că sumele pretinse cu titlu de penalităţi nu ar putea fi recuperate decât în cadrul procedurii insolvenţei, motive pentru care se impune admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare faţă de recursul A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei de fond pe aspectele criticate de reclamantă, pentru motivele arătate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse în cauză, constată că este fondat recursul declarat de pârât, în sensul că soluţia de admitere în parte a acţiunii a fost dată cu interpretarea greşită a normelor legale ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să-l admită şi să reformeze în consecinţă sentinţa de fond. Totodată, constată că recursul reclamantei este nefondat, în considerarea motivelor ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei vizează anularea deciziei nr. 25212/26.11.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În fapt, se reţine că prin Decizia nr. 25212/26.11.2020 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată cu privire la debitul principal şi a respins-o cu privire la penalităţile şi la cheltuielile de judecată, considerând că aceste sume nu izvorăsc dintr-un contract de asigurare şi, ca atare, că nu reprezintă creanţe de asigurări şi nu pot fi achitate din disponibilităţile Fondului.

Apreciind că raţionamentul Fondului de Garantare a Asiguraţilor nu este corect şi că decizia de respingere a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată este nelegală, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva actului, solicitând anularea acestuia în parte şi obligarea pârâtului la plata sumei de 8345,87 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamantei şi a anulat în parte decizia atacată, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de plată a penalităţilor de întârziere, cu consecinţa obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 6.917,12 RON reprezentând penalităţi de întârziere, respingând în rest acţiunea cu privire la cheltuielile de judecată efectuate în dosarul menţionat.

1.1. Pârâtul a criticat sentinţa de fond, invocând în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Circumscris acestui motiv de nelegalitate recurentul a susţinut că, deşi a invocat apărări în ceea ce priveşte obligaţia FGA de a plăti despăgubirile în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, care îi reglementează atribuţiile, şi nu a tuturor sumelor datorate de asigurătorul în faliment, fiind evident că sumele plătite creditorilor de asigurări ai societăţilor aflate în faliment sunt suportate de către ceilalţi asigurători din piaţă, prima instanţă nu a făcut nicio referire la aceste apărări în motivarea sentinţei pronunţate, aşa încât aceasta este nemotivată.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că legiuitorul a reglementat posibilitatea FGA de a înscrie oricând la masa credală, invocând în acest sens dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă, în opinia recurentului-pârât, prevederile legale invocate nu se referă strict la sumele achitate creditorilor de asigurare, ci inclusiv la cheltuielile ocazionate de FGA pentru instrumentarea dosarelor de daună, de la cheltuieli cu personalul şi până la cheltuieli ocazionate cu constatarea daunelor.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susţinerile părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând motivele care au fundamentat soluţia adoptată inclusiv din perspectiva aspectelor reliefate de către recurentul-pârât, astfel cum reiese din considerentele reţinute în paginile 5-6 ale sentinţei atacate.

Întrucât alegaţiile recurentului-pârât nu reflectă decât dezacordul acestuia în ceea ce priveşte argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-pârât pe această cale se invocă, în esenţă, eventual o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Relativ la cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, prima instanţă pronunţând o soluţie cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a interpretat şi a aplicat în mod greşit cadrul normativ incident în materie, întrucât penalităţile de întârziere nu se circumscriu noţiunii de creanţă de asigurare. Criticile părţii sunt fondate şi urmează a fi admise.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului, respectiv "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Aşadar, din textele de lege anterior menţionate rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a putea fi recuperate sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este obligatoriu ca acestea să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât este vorba despre un drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a Legii nr. 213/2015 şi a Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract sau poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În speţă, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Ca atare, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

1.2. Reclamanta a criticat sentinţa de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015, invocând greşita aplicare şi încălcare a normelor de drept material prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, precum şi incidenţa în speţă a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează, aşa cum s-a precizat, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, precum şi cheltuielile de judecată, şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, atât penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări, cât şi cheltuielile de judecată generate de litigiul invocat, reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că nici penalităţile de întârziere şi nici cheltuielile de judecată generate de litigiul soluţionat cu sentinţa civilă evocată nu îşi au sursa într-un contract de asigurare, aşa încât nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile FGA. Totodată, a considerat că aceste despăgubiri au fost gândite ca daune moratorii, iar dispoziţiile legale ce reglementează plata acestora se aplică doar societăţilor de asigurare, nu şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Prin urmare, obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu se naşte în sarcina asiguratului deoarece nu este o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale sau legale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, fiind prevăzută în sarcina asigurătorului atunci când nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiile sau nu le îndeplineşte în mod corespunzător.

Faţă de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reţine că nici cheltuielile de judecată stabilite în cadrul dosarului nr. x/2015 nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de aceste texte de lege, deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de FGA doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea normelor ce reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod clar că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la cheltuielilor de judecată generate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015

Nici susţinerile recurentei potrivit cărora cheltuielile de judecată ar avea caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit şi că ar fi preluate de către FGA în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, nu pot fi primite.

Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul aflat în faliment produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Altfel spus, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile normele care se aplicau societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma menţionată neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata unor astfel de despăgubiri în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Aşa cum s-a precizat, FGA plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică cu prioritate.

Totodată, Înalta Curte reţine că procedura derulată de FGA în temeiul Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfăşurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele falimentului asigurătorului şi de garantare a plăţii despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanţele de asigurări în condiţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma ASF nr. 16/2015.

Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului are natură judiciară şi se desfăşoară conform procedurii reglementate prin Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele ce excedează plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum şi al creditorilor ale căror creanţe, deşi derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanţelor de asigurări.

În concluzie, evaluarea creanţei de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin prisma condiţiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanţă de asigurare şi cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar.

Cât priveşte invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine că aceasta nu este aplicabilă în cauză, întrucât nu s-a reţinut că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului şi nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată generate de litigiul invocat reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015.

Instanţa supremă doar a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, iar, ulterior, a indicat în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a precizat, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În plus, se reţine că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, cheltuielile de judecată solicitate nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 25212/26.11.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect, numai în ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată generate de litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, că nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora şi, totodată, că nu rezultă din contractul de asigurare.

În consecinţă, sentinţa de fond va fi menţinută sub aspectul soluţiei pronunţate asupra sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată, urmarea respingerii recursului reclamantei, şi va fi reformată sub cel al soluţiei pronunţate asupra sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, conform argumentelor reţinute în precedent în analiza recursului exercitat de pârât.

Referitor la cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului exercitat de pârât, de casare a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, de respingere în tot a acţiunii formulate de reclamantă, în temeiul art. 451 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligată recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârât, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Totodată, va obliga recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

De asemenea, pentru motivele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluţia asupra despăgubirilor pretinse de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1940 din 15 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor suma de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.