Suspension of enforcement of administrative sanction requires demonstrable serious doubt on legality and proven imminent material loss beyond risk of execution.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 17.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând anularea deciziei nr. 1286/23.10.2019 şi a deciziei nr. 1525/04.12.2019, ambele emise de pârâtă, prin care a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 30.000 RON, în temeiul art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2018 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, a solicitat suspendarea deciziei nr. 1286/23.10.2019, prin care i-a fost aplicată sancţiunea contravenţională, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.

2. Soluţia primei instanţe. Decizia de casare

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. privind suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Împotriva încheierii menţionate a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 3835/23.06.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 11 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; a fost casată încheierea recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.12.2021, sub nr. x/2020*.

3. Hotărârea de fond pronunţată în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 422 din 8 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la rămânerea definitivă a sentinţei cu privire la anularea actului administrativ pe fond.

4. Recursul exercitat în cauză în al doilea ciclu procesual

Împotriva sentinţei nr. 422 din 8 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a exercitat recurs pârâta.

În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut următoarele:

Instanţa de fond a procedat la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 131 şi art. 133 din Legea nr. 24/2017 în raport de care a apreciat incidenţa art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 (cazul bine justificat şi paguba iminentă), în acest caz situaţia de fapt fiind greşit calificată de instanţa de fond comparativ cu exigenţele normei de drept.

Sub aspectul condiţiei privind existenţa unui caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, arată că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit art. 131 din Legea nr. 24/2017 referitor la aplicarea criteriilor de individualizare a sancţiunii, coroborat cu art. 133 alin. (3) din aceeaşi lege referitor la conţinutul minim al unei decizii emise de ASF. Astfel, consideră că este eronat raţionamentul instanţei de fond conform căruia toate constatările conduc la concluzia că "este pusă sub semnul incertitudinii competenţa organului emitent de a emite dispoziţia a cărei suspendare se solicită, în sensul că nu este dovedit că are la bază o analiză a organului de specialitate." Aceasta, deoarece argumentele de fapt şi de drept invocate demonstrează că instanţa nu a analizat în mod corect actele şi probele dosarului.

În acest sens a făcut trimitere la încheierea de şedinţă din data de 04.11.2020, prin care instanţa a înlăturat din probatoriu înscrisurile constând în notele direcţiilor de specialitate, apreciind că nu sunt utile. Prin urmare, nu au fost respectate rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât sentinţa reţine argumente ce demonstrează că judecătorul fondului nu a analizat cererea de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, neavând în vedere încheierea interlocutorie menţionată.

Pentru a argumenta incidenţa în speţă a art. 133 alin. (1) coroborat cu art. 133 alin. (8) din Legea nr. 24/2017, instanţa de fond a invocat în mod greşit inexistenţa la dosar a unei analize a direcţiei de specialitate datată anterior emiterii actului administrativ sancţionator, în condiţiile în care a respins cererea de probe prin încheierea de şedinţă din 04.11.2020.

În opinia recurentei, prevederile art. 133 alin. (8) din Legea nr. 24/2017 stabilesc că dispoziţiile capitolului se completează cu cele ale O.G. nr. 2/2001, însă această completare se realizează "în mod corespunzător" şi numai în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel." Or, ASF a ţinut cont, la momentul individualizării sancţiunii aplicate, de prevederile art. 131 din Legea nr. 24/2017, norme ce privesc criteriile de individualizare a sancţiunii aplicate, dovadă în acest sens fiind chiar conţinutul actului administrativ sancţionator.

Textul cuprins în art. 131 din Legea nr. 24/2017 prevede că ASF stabileşte tipul şi nivelul sancţiunilor sau măsurilor administrative aplicate în conformitate cu art. 126-129, cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor relevante, însă norma nu prevede că aceste chestiuni trebuie menţionate în cuprinsul actului sancţionator, ci exclusiv faptul că trebuie să ţină cont de ele.

Aşadar, apreciază că motivarea unui act administrativ nu trebuie să se transforme într-o analiză exhaustivă care să reia toate elementele analizate în faza premergătoare emiterii acestuia, impunându-se să cuprindă acele elemente care să permită destinatarului să-şi exercite dreptul la apărare, cerinţă îndeplinită în prezenta cauză.

Având în vedere unitatea obiectului de reglementare şi succesiunea logică a normelor juridice instituite prin alin. (1)-(3) ale art. 133 din Legea nr. 24/2017, se poate constata că deciziilor de sancţionare emise de ASF nu le sunt incidente prevederile legii generale în materie contravenţională referitoare la elementele obligatorii ale procesului-verbal de sancţionare, suplimentare faţă de cele prevăzute de legea specială. Ca atare, ASF a respectat obligaţia de a indica elementele de drept şi de fapt ce au stat la baza soluţiei adoptate.

Un alt aspect de nelegalitate evidenţiat de recurentă vizează interpretarea şi aplicarea greşită a art. 133 alin. (1) şi alin. (8) din Legea nr. 24/2017 prin raportare la argumentele instanţei de fond prezentate la fila x, paragraful 2 din sentinţa recurată, în ceea ce priveşte faptul că nu au fost consemnate eventuale obiecţiuni formulate de reclamant.

În legătură cu aspectul menţionat susţine, în contextul citării prevederilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017, că printre elementele pe care trebuie să le cuprindă decizia de sancţionare nu se regăsesc şi obiecţiunile persoanelor sancţionate, astfel că ASF nu avea obligaţia de a le menţiona în cuprinsul acesteia şi, implicit, nu există nicio sancţiune corelativă pentru lipsa acestor obiecţiuni din decizie. Faptul că textul arătat nu este introdus prin sintagma "prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr. 2/2001" nu infirmă caracterul distinct al normelor instituite de legea specială în raport cu cadrul legal general în materie contravenţională.

În concluzie, art. 133 alin. (3) din Legea nr. 24/2017 trebuie să fie interpretat în sensul că legislaţia specială în materia pieţei de capital prevede un regim sancţionator distinct faţă de Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001 în ceea ce priveşte obligativitatea menţionării obiecţiunilor contravenientului în cuprinsul actului de constatare şi sancţionare.

Şi din perspectiva reţinerii nerespectării dreptului reclamantului la apărare instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit art. 131 şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017.

Astfel, certitudinea respectării dreptului la apărare în procedura administrativă de care a beneficiat intimatul-reclamant reiese din cadrul legal aplicabil în materia contenciosului administrativ, care permite petenţilor să-şi exercite dreptul la apărare împotriva măsurilor dispuse de ASF prin actul contestat, atât prin intermediul plângerii prealabile, cât şi pe calea unei acţiuni în justiţie, analizată şi soluţionată în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

În condiţiile în care intimatului-reclamant i-au fost comunicate constatările ASF şi acesta a avut posibilitatea de a exprima un punct de vedere cu privire la constatările făcute de autoritate, exercitându-şi dreptul de a formula obiecţiuni, aspect necontestat, consideră recurenta că susţinerile instanţei de fond potrivit cărora "se pune sub semnul incertitudinii respectarea dreptului la apărare în procedura administrativă" sunt greşite şi nu pot conduce la concluzia că reclamantui i-a fost încălcat dreptul la apărare, astfel încât să impună suspendarea executării actului administrativ de sancţionare.

Mai susţine că instanţa de fond a analizat greşit pretinsa nerespectare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 coroborate cu prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 24/2017, conform argumentelor expuse la paginile 12-13 din recurs, concluzionând că nu există nicio dispoziţie legală care să prevadă obligativitatea indicării obiecţiunilor în cuprinsul deciziei de sancţionare şi, de asemenea, că nu există nicio sancţiune corelativă pentru lipsa acestora din cuprinsul deciziei de sancţionare emise de ASF.

De asemenea, pentru a constata dacă într-o cerere de suspendare este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, instanţa trebuie să-şi limiteze verificarea actului doar la acele împrejurări vădite de fapt şi de drept care au posibilitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, obligaţie nerespectată de instanţa de fond, faţă de motivele reţinute la fila x, parag. 10 şi 11 din sentinţa atacată.

Pentru motivele arătate, consideră că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se cere, solicitând a se constata că,dimpotrivă, nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea actului administrativ.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta apreciază că instanţa de fond a apreciat greşit că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, necesară suspendării executării actului administrativ.

Pornind de la considerentele reţinute de prima instanţă, afirmă că acestea nu se încadrează în definiţia prevăzută de textul de lege menţionat, prejudiciul invocat de instanţă nefiind un prejudiciu material viitor (care trebuie să cuprindă pierderea suferită şi beneficiul nerealizat) şi previzibil (ce reprezintă acele consecinţe dăunătoare care au fost sau au putut fi prevăzute la momentul săvârşirii faptei ilicite).

Contrar aprecierilor instanţei de fond, opinează că intimatul-reclamant nu a făcut dovada situaţiei sale materiale în ansamblu (bunuri mobile sau imobile deţinute, active financiare etc.), astfel încât instanţa să poată concluziona că executarea obligaţiei de plată a amenzii, înainte de soluţionarea acţiunii în anulare, ar fi de natură a-i afecta în mod considerabil situaţia financiară şi l-ar expune unor prejudicii imposibil sau greu de recuperat.

În cauză, intimatul-reclamant nu a făcut dovada executării imediate a actului administrativ, respectiv a unui prejudiciu ireparabil, în sensul legii, pentru ca instanţa de fond să considere îndeplinită condiţia pagubei iminente, simpla susţinere a producerii unei pagube neputând conduce, de facto, la constatarea existenţei unei pagube iminente.

În plus, intimatul-reclamant nu justifică condiţia necesităţii prevenirii pagubei iminente, ci invocă un pretins prejudiciu printr-o serie de argumente subiective ce nu pot conduce la suspendarea executării actului administrativ, cum ar fi: afectarea patrimoniului; termenele foarte lungi care se acordă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; dificultatea recuperării sumei de 30.000 RON de la pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, fiind de notorietate faptul că instituţiile publice sunt foarte greu de executat silit; dobânda acestei sume nu va putea fi recuperată; există riscul derulării unei executări silite împotriva acestuia. De asemenea, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă ar trebui să constea într-o consecinţă a executării, iar nu în chiar executarea actului administrativ contestat.

În final subliniază că existenţa condiţiilor legale privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, fiind necesar a fi dovedite de către persoana lezată, care a solicitat suspendarea executării actului administrativ şi care este datoare să propună şi să administreze dovezi concludente din care să rezulte existenţa cumulativă a celor două condiţii, ceea ce în speţă nu a fost dovedit.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că în mod legal a apreciat instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile admiterii cererii de suspendare, în contextul în care a reţinut că pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis decizia contestată cu încălcarea dispoziţiile legale.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recurs şi a apărărilor şi susţinerilor din întâmpinare, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, urmând să-l admită şi să reformeze în consecinţă soluţia primei instanţe.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, instanţa de contencios administrativ a fost învestită, pe calea prevăzută de art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 1286/23.10.2019 şi a deciziei nr. 1525/04.12.2019, ambele emise de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 30.000 RON, în temeiul art. 133 alin. (7) din Legea nr. 24/2018 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004. Totodată, a solicitat suspendarea deciziei nr. 1286/23.10.2019, prin care i-a fost aplicată sancţiunea contravenţională, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

Prin decizia nr. 1286 din data de 23.10.2019 reclamantul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de 30.000 RON, Autoritatea de Supraveghere Financiară stabilind că nerespectarea deciziei nr. 937/18.07.2019 constituie o faptă de natură contravenţională. Prin această din urmă decizie s-a instituit în sarcina Consiliului de administraţie al S.I.F. Oltenia S.A., obligaţia de a convoca, în termen de 45 de zile, adunarea generală a acţionarilor cu ordinea de zi propusă de acţionarii S.I.F. Banat Crişana S.A. şi S.I.F. Oltenia S.A. prin cererea nr. x/11.06.2019.

Soluţionând, în rejudecare, cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, prin sentinţa nr. 422 din 08.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti a admis-o şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1286/23.10.2019 până la rămânerea definitivă a sentinţei cu privire la anularea actului administrativ pe fond.

Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, apreciind în acest sens ca fiind întemeiate argumentele aduse de reclamant, pe care le-a analizat prin raportare la dispoziţiile art. 131 şi art. 133 din Legea nr. 24/2017, forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate.

Astfel, în ceea ce priveşte necesitatea constatării existenţei unei direcţii de specialitate din cadrul ASF, anterioară emiterii deciziei contestate, a reţinut că nu se regăseşte la dosar, deşi a fost solicitată pârâtei, documentaţia ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 1286/2019, fiind pusă sub semnul incertitudinii competenţa organului emitent de a emite decizia a cărei suspendare se solicită, în sensul că nu este dovedit că are la bază o analiză a organului de specialitate. Totodată, în contextul în care nu a regăsit în conţinutul deciziei vreo referire la consemnarea unor eventuale obiecţiuni formulate de reclamant şi nici oferirea unei astfel de posibilităţi, a reţinut că nu se poate aprecia cu certitudine dacă reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare în procedura administrativă, întrucât nu există dovezi în acest sens. Faţă de aspectele apreciate a fi întemeiate, a concluzionat că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului a cărui suspendare se solicită, constatând că este îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat pentru a dispune suspendarea actului administrativ.

Şi cu privire la condiţia pagubei iminente a reţinut instanţa de fond că este îndeplinită, în contextul în care prin dispoziţia contestată s-a stabilit în sarcina reclamantului o amendă de 30.000 RON ce urmează a fi achitată în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând a fi luate măsuri în vederea executării silite. În opinia instanţei, executarea silită are toate motivele prevăzute de lege să înceapă deja în condiţiile în care reclamantul nu a putut achita amenda aplicată, prejudiciul cauzat acestuia fiind considerat cert şi dificil de reparat în cazul în care sancţiunea ar fi anulată.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul instanţei de fond, deoarece acesta reflectă aplicarea greşită a art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, aspect de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă şi, implicit, reformarea sentinţei atacate.

Prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ legiuitorul a instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 şi art. 15, atât în faza procedurii prealabile stipulate la art. 7 din aceeaşi lege, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a actului administrativ contestat.

Astfel, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se arată că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond", iar potrivit art. 15 din lege, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene. Totodată, din prevederile generale ale Legii contenciosului administrativ rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

În acest context, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Constată Înalta Curte că în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-pârâtă a invocat interpretarea şi aplicarea eronată, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 131 şi art. 133 din Legea nr. 24/2017 în raport de care a apreciat incidenţa în speţă a prevederilor art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, formulând critici sub aspectul nelegalităţii soluţiei pronunţate atât în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei existenţei cazului bine justificat, cât şi a pagubei iminente.

Referitor la criticile ce vizează condiţia cazului bine justificat, instanţa de control judiciar reţine că pentru conturarea acestuia, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, verificarea limitându-se numai la acele împrejurări vădite de fapt şi de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ. Cu alte cuvinte, analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenţei dreptului, deoarece în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Sub acest aspect legea nu face distincţie între motivele de nelegalitate substanţială, de drept material, şi cele de nelegalitate procedurală, esenţial fiind însă ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă la nivelul aparenţelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

În acord cu susţinerile recurentei-pârâte şi în dezacord cu instanţa de fond, al cărei raţionament logico-juridic nu îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că, raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei, nu s-au conturat elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa prezumţiei legalităţii actului administrativ în condiţiile în care, la o analiză sumară, acesta pare a fi fost emis cu respectarea cerinţelor legale.

Într-adevăr, prin prisma aspectelor evidenţiate în susţinerea cererii de suspendare nu s-au dovedit împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă, la nivel de aparenţă, în privinţa legalităţii actului administrativ din perspectiva îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, câtă vreme pare a fi emis de autoritatea competentă, iar din conţinutul acestuia reiese că au fost consemnate aspectele de fapt şi de drept ce au stat la baza emiterii sale şi s-a ţinut cont, sub aspectele evidenţiate, de prevederile art. 131 şi art. 133 din Legea nr. 24/2017, lege specială incidentă în speţă. Celelalte argumente ce vizează competenţa organului emitent al actului atacat şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate, precum şi alte aspecte referitoare la modalitatea şi criteriile de individualizare a sancţiunii aplicate reprezintă veritabile critici de nelegalitate a actului administrativ aduse pe fondul acestuia, deci pe aspecte intrinseci actului contestat, care nu pot fi examinate în cadrul procedurii sumare instituite prin art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, fără a antama fondul litigiului.

Aşadar, motivele invocate de intimatul-reclamant în susţinerea cazului bine justificat depăşesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aceste aspecte neputând fi decelate printr-o simplă verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare de fond şi administrarea unui probatoriu adecvat, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte şi prevederi legale invocate de părţi, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că prin sentinţa nr. 1768 din 18 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziilor ASF nr. 1286/23.10.2019 şi nr. 1525/04.12.2019.

Aşadar, nici pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiţia "cazului bine justificat" nici din această perspectivă. Aceasta, întrucât hotărârea menţionată, chiar dacă nu este definitivă şi are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate ţinând cont de faptul că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În concluzie, decizia ASF nr. 1286/23.10.2019, a cărei suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar, a trecut prin filtrul de judecată al primei instanţe, care, administrând probatoriul pe fondul cauzei deduse judecăţii, a apreciat că sunt legale actele administrative contestate şi, prin urmare, că nu se impune anularea acestora.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, Înalta Curte reţine, totuşi, că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. Or, în prezenta cauză, deşi a invocat prejudiciul material previzibil ce i se poate produce prin executarea de îndată a actului administrativ sancţionator, dat fiind cuantumul amenzii de 30.000 RON, intimatul-reclamant nu a administrat dovezi care să ateste această pagubă iminentă în sensul prevederilor legale incidente, prin prisma pretinsei puneri în executare.

Deşi este de necontestat că punerea în executare a unui act administrativ prin care a fost stabilită obligaţia plăţii unei amenzi de tipul celei stabilite în speţă, poate conduce la consecinţe de natură să-i creeze persoanei sancţionate o pagubă însemnată, de natură a afecta patrimoniul persoanei vizate de această măsură, demonstrând astfel iminenţa prejudiciului greu sau imposibil de reparat, simplele afirmaţii ale părţii în ceea ce priveşte riscul executării silite, ca urmare a executării actului a cărui suspendare o solicită, nu sunt suficiente pentru a demonstra existenţa celei de-a doua condiţii.

În acord cu susţinerea recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că eventuala producere a pagubei trebuie să fie o consecinţă a executării, iar nu însăşi punerea în executare a actului administrativ atacat, pe care, de altfel, intimatul-reclamant nu a probat-o.

În concluzie, raportat la criticile recurentei-pârâte pe care le găseşte întemeiate, Înalta Curte constată, contrar opiniei instanţei de fond, că în speţă nu sunt indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ în discuţie şi nu fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube în accepţiunea normelor legale aplicabile, dificil de reparat în cazul particular supus evaluării, aspecte ce confirmă întrunirea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de natură a atrage reformarea sentinţei de fond, întrucât a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Referitor la solicitarea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar, Înalta Curte reţine că, deşi partea a depus dovezi ale efectuării acestora, a indicat cuantumul şi a precizat în ce constau, în conformitate cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluţionare a recursului exercitat de recurenta-pârâtă, care va fi admis, casată sentinţa atacată şi, în rejudecare, respinsă cererea de suspendare formulată de reclamant, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, intimatul-reclamant fiind partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, reţinând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condiţiile în care relevă o greşită interpretare si aplicare a normelor de drept incidente în speţă, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge cererea de suspendare formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei nr. 422 din 8 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.