FSA sanction for lack of independence and governance due to participation in unauthorized supervisory board meeting without legal quorum

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 06.10.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară:

- în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 810/08.07.2020 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea sancţiunii dispuse ca fiind nelegală şi netemeinică;

- anularea în tot a Deciziei nr. 1052/04.09.2020, prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară i-a soluţionat plângerea prealabilă;

- în subsidiar, înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii în cuantum de 15.000 RON dispuse prin Decizia nr. 810/08.07.2020 cu sancţiunea contravenţională a avertismentului; precum şi restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei atacate.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 796 din 20 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară pe capătul de cerere privind obligarea la restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei contestate şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins în rest acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 796 din 20 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând următoarele:

În mod greşit a considerat prima instanţă că decizia emisă de ASF ar fi motivată corespunzător întrucât, în realitate, aceasta a fost dezvoltată doar sub aspectul situaţiei de fapt şi a textelor legale incidente, fără a fi indicate elemente concrete în baza cărora faptele reţinute în sarcina sa trebuiau sancţionate contravenţional cu o sumă atât de mare. Ca atare, au fost încălcate art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care ASF a reţinut ca unic argument faptul că reclamantul nu şi-a exercitat mandatul cu prudenţă şi diligenţă, prin raportare exclusiv la participarea şi semnarea hotărârilor adoptate în cadrul şedinţei Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020, în calitate de membru.

Opinează că, reprezentând principala chestiune de drept ce făcea obiectul cauzei, Autoritatea de Supraveghere Financiară avea obligaţia de a motiva temeinic această susţinere, simpla indicare a încălcării art. 12 din Legea nr. 74/2015 nefiind suficientă pentru satisfacerea condiţiei motivării actului administrativ.

Un al doilea aspect reţinut în mod nelegal de către prima instanţă este faptul că reclamantul ar fi acţionat fără independenţă de spirit, aspect ce ar reieşi din participarea sa la şedinţa convocată de B. şi C., deşi aceştia n-ar mai fi îndeplinit funcţiile de preşedinte, respectiv vicepreşedinte C.S., precum şi din numeroasele litigii pe care le-a promovat reclamantul împreună cu aceştia.

Faptele reţinute în sarcina reclamantului nu pot fi încadrate ca reprezentând o încălcare a cerinţelor art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, coroborat cu art. 4, art. 5 alin. (1) lit. b) şi c), respectiv art. 14 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, instanţa de fond aplicând în mod nelegal aceste dispoziţii. Totodată, prin reţinerea acestui argument, instanţa a încălcat art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015, întrucât nu puteau fi reţinute pentru simpla participare a reclamantului la şedinţa Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020.

Concret, reclamantul a fost amendat pentru simpla participare la o şedinţă a Consiliului de Supraveghere, în pofida faptului că acesta nu a organizat respectiva şedinţă; nu a convocat membrii Consiliului pentru şedinţă, întrucât nu intra în atribuţiile sale, şi nici nu a prezidat şedinţa, întrucât nu era preşedintele acestui organ de conducere. Aşadar, simpla participare la şedinţa convocată şi prezidată de către o altă persoană nu poate justifica amendarea participantului pentru "lipsa gîndirii independente" sau "lipsa guvernantei", fiind obligaţia reclamantului să se prezinte la convocările preşedintelui C.S., indiferent de persoana care pretindea că îndeplineşte această funcţie.

De asemenea, conduita reclamantului a fost în conformitate cu prevederile legale şi, în egală măsură, conformă sentinţei nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Braşov, câtă vreme prin această hotărâre numitul B. a fost repus în funcţie, astfel că putea convoca şi prezida şedinţele Consiliului de Supraveghere.

Prin urmare, argumentul invocat de ASF privind pretinsa participare nelegală la şedinţa C.S. nu poate fi reţinut, având în vedere că, atât la data convocării şedinţei din 23.04.2020, cât şi la data prezidării acesteia, B. îşi exercita în mod legal calitatea de preşedinte al C.S. al Societăţii de Investiţii Financiare Transilvania S.A., ţinând cont de efectele sentinţei pronunţate de Tribunalul Braşov.

Rezultă, fără echivoc, faptul că decizia reclamantului de a nu recunoaşte calitatea de membru C.S. a lui D., respectiv de a convoca, participa şi vota în cadrul şedinţei C.S. S.I.F.T. din 23.04.2020, au fost legale şi nu pot fi subsumate încălcării cerinţelor privind "lipsa gândirii independente" sau "lipsa guvernantei", prevăzute de art. 5 din Regulamentul ASF nr. 1/2019.

Mai susţine, contrar celor reţinute de prima instanţă, că hotărârea din 23.04.2020 nu a produs efecte, fiind irelevant faptul că aceasta nu a fost anulată în instanţă, întrucât se află într-o relaţie de interdependenţă cu hotărârea din 19.03.2020, ale cărei efecte au fost suspendate prin sentinţa nr. 307/08.04.2020. Astfel, atât timp cât efectele hotărârii din 19.03.2020 au fost suspendate prin sentinţa nr. 307/08.04.2020, rezultă că, la momentul şedinţei din 23.04.2020, B. şi C. aveau calitatea de preşedinte, respectiv vicepreşedinte ai C.S. S.I.F.T.

De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu poate fi vorba de o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 307/08.04.2020 întrucât, prin convocarea şi susţinerea şedinţei C.S. din 23.04.2020, E., F., D. şi G. au ignorat efectele acestei hotărâri, respectiv menţinerea calităţii de preşedinte şi vicepreşedinte ai C.S. S.I.F.T. în persoana lui B. respectiv C.. În concluzie, este evident că suspendarea unor înscrisuri, pe calea ordonanţei preşedinţiale, presupune imposibilitatea emiterii de noi înscrisuri cu un conţinut identic, altfel ar fi eludată autoritatea de lucru judecat provizorie a unei hotărâri judecătoreşti executorii.

Prevederile legale invocate de ASF şi validate de prima instanţă nu pot fi reţinute atât timp cât conduita reclamantului nu se află în contradicţie cu decizia ASF nr. 525/22.04.2020. Contrar susţinerilor primei instanţe, prin decizia amintită ASF a respins solicitarea de autorizare a domnilor H., I. şi J., exclusiv pentru motivul că nu s-ar fi depus documentaţia completă prevăzută de art. 30 alin. (6) din Regulamentul nr. 1/2019 şi nu pentru că cei trei membri nu ar fi îndeplinit condiţiile legale pentru deţinerea calităţii de membrii ai Directoratului S.I.F.T.

În concluzie, prima instanţă a încălcat prevederile legale reţinute de ASF în sarcina reclamantului prin emiterea Deciziei nr. 810/08.07.2020, transmiterea unei solicitări de retragere a autorizaţiilor deţinute de E., D. şi F. de către Directoratul S.I.F.T. neputând constitui un motiv de sancţionare. Totodată, a reţinut în mod eronat că reclamantul trebuia să fie sancţionat pentru transmiterea unei solicitări de retragere a autorizaţiilor deţinute de persoanele anterior menţionate, întrucât adresa nr. x/26.03.2020 a fost însoţită de Hotărârea din 19.03.2020, prin care au fost aprobate evaluările întocmite de Comitetul de nominalizare într-o componenţă ce nu mai era actuală din data de 03.02.2020.

În mod nelegal a constatat prima instanţă şi faptul că nu se poate reţine starea de incompatibilitate a lui D., fiind eronat argumentul referitor la dosarele penale în care acestea era urmărit, în special cel înregistrat sub nr. x/2015, în ceea ce priveşte faptul că incompatibilitatea fusese constatată de pârâta ASF, reţinându-se în mod greşit prevederile art. 5 din Regulamentul ASF nr. 1/2019.

În plus, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (2), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. a) şi art. 34 alin. (4) lit. c) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 74/2015 şi art. 211 alin. (1) din C. civ., toate aceste dispoziţii legale statuând, contrar susţinerilor instanţei, că incompatibilitatea operează ope legis şi nu printr-un act emis de ASF.

Pe de altă parte, deşi a constatat compatibilitatea lui D. ca urmare a clasărilor din dosarele penale, prima instanţă avea obligaţia de a analiza situaţia acestuia la data desfăşurării şedinţei C.S. invocate de ASF în cuprinsul Deciziei nr. 810/08.07.2020, iar nu în prezent. Astfel, la data de 23.04.2020, D. era încă urmărit penal în dosarul nr. x/2015, soluţia de clasare fiind emisă ulterior acestei date. Or, o atare situaţie atrăgea incompatibilitatea acestuia, întrucât dosarul respectiv viza infracţiunea de evaziune fiscală, fapt ce îl făcea în mod automat incompatibil cu deţinerea calităţii de membru în C.S. al S.I.F.T., în conformitate cu prevederile legale incidente încălcate de către prima instanţă.

În plus, solicită a se observa că ASF avea obligaţia legală de a verifica situaţia de incompatibilitate în care se afla D. şi de a lua toate măsurile legale ce se impuneau în vederea restabilirii legalităţii, reclamantul neputând fi sancţionat doar pentru faptul că a participat la o şedinţă la care, în mod legal D. nu a fost convocat.

Pe de altă parte, susţine recurentul, prima instanţă a reţinut în mod nelegal faptul că lipsa oricărui prejudiciu nu conduce la anularea deciziei contestate, reţinând sub acest aspect că legea nu impune producerea unui prejudiciu în cazul contravenţiilor de pericol. Or, prin acest raţionament, consideră că instanţa de fond a încălcat art. 55 şi art. 57 din Legea nr. 74/2015, art. 5 şi art. 21 din O.G. nr. 2/2001, precum şi prevederile legale avute în vedere de ASF în contextul sancţionării reclamantului, prin validarea nelegală a acestora.

Astfel, faţă de normele legale anterior citate şi ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, recurentul apreciază că pretinsele fapte reţinute de ASF în sarcina sa nu au cauzat niciun fel de prejudiciu, aspect ce nu a fost contrazis nici de intimata-pârâtă şi nici de către prima instanţă. Mai exact, lipsa vreunui prejudiciu reiese din următoarele aspecte: faptul că a acţionat tocmai pentru salvgardarea intereselor societare, astfel încât Consiliul de Supraveghere să poată preîntâmpina desfăşurarea unor şedinţe în condiţii de nelegalitate sau adoptarea unor hotărâri lovite de nulitate, cu consecinţe nefavorabile asupra activităţii S.I.F.T; deciziile luate în cadrul şedinţei din 23.04.2020, prin care s-a decis reluarea demersurilor pentru numirea membrilor Directoratului; precum şi din faptul că hotărârea C.S. din 23.04.2020 este perfect legală şi îşi produce în continuare efectele, aceasta nefiind contestată de ceilalţi membrii ai C.S. S.I.F.T.

De asemenea, prima instanţă a stabilit în mod greşit că nu se poate reţine lipsa sa de vinovăţie, întrucât, în primul rând, fapta nu există, iar în al doilea rând nu poate fi reţinută vreo formă de vinovăţie în ceea ce-l priveşte întrucât, în conformitate cu art. 1 din O.G. nr. 2/2001, pentru ca o faptă să poată fi sancţionată şi să constituie contravenţie, aceasta trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. În fine, sancţiunea trebuie să se raporteze la gradul de pericol social al faptei.

Sentinţa de fond a mai fost criticată sub aspectul aplicării greşite a principiului proporţionalităţii sancţiunii şi al respingerii cererii de înlocuire a sancţiunii cu avertismentul, conform argumentelor reiterate în cuprinsul paginilor 14-18 ale cererii de recurs, precum şi din perspectiva greşitei admiteri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ASF privind restituirea sumelor încasate, apreciind recurentul sub acest din urmă aspect că prima instanţă a încălcat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a arătat că nici prevederile O.G. nr. 2/2001 şi nici cele cuprinse în O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF sau cele ale Legii nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiţii alternative, respectiv prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu reglementează în mod expres procedura de recuperare a sumelor plătite în temeiul unor decizii de sancţionare emise de ASF şi anulate ulterior de către instanţă.

În plus, instanţa a omis să constate că ASF are calitate procesuală pasivă necondiţionată, în sensul prevederilor C. proc. civ., având, de asemenea, calitatea de emitent al actelor de sancţionare contravenţională, motiv pentru care nu se poate disculpa şi nu poate renunţa la o eventuală calitate procesuală pasivă în legătură cu aspecte juridice ce derivă din exercitarea atribuţiilor stabilite de lege în sarcina ASF.

În final, recurentul-reclamant a susţinut că prin sentinţa atacată instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltare a arătat că prin sentinţa recurată instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris, în mod concret şi curent şi prin furnizarea unei interpretări proprii situaţiei de fapt şi raportului juridic dedus judecăţii, considerentele pentru care s-a ajuns la soluţia dată.

Astfel, în primul rând, subliniază că prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate invocat cu privire la caracterul nedovedit şi nelegal al susţinerilor ASF privitoare la "acţiunile conjugate", iar în al doilea rând menţionează că instanţa de fond s-a degrevat de analiza impusă de prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., limitându-se astfel, pe lângă indicarea unor aspecte generale privitoare la situaţia de fapt, la expunerea unor argumente preluate din cuprinsul întâmpinării formulate de ASF, fără să furnizeze o interpretare proprie a situaţiei de fapt şi raportului juridic dedus judecăţii.

În opinia recurentului, inclusiv în motivarea reţinută de instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, este de observat că aceasta conţine numeroase preluări din întâmpinarea ASF, fără ca argumentele pe care le-a invocat să fie analizate în concret, în raport de întregul probatoriu aflat la dosar. În plus, în mod greşit a conferit instanţa valoare de adevăr judiciar absolut afirmaţiilor făcute de ASF, fără a le trece prin filtrul propriei interpretări în raport de situaţia de fapt şi de drept existentă în cauză şi fără a le corobora cu materialul probatoriu aflat la dosar.

Prin urmare, a concluzionat că argumentele expuse de curtea de apel în vederea motivării respingerii cererii de chemare în judecată nu pot fi considerate suficiente prin raportare la întregul raţionament pe care l-a expus în cuprinsul acţiunii introductive, care a fost ignorat în totalitate, fiind preferată în mod nelegal o preluare directă a argumentelor expuse de către Autoritatea de Supraveghere Financiară.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la 13.12.2022, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate în cererea de recurs, pentru argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recurs, a apărărilor şi susţinerilor formulate prin întâmpinare şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar supus analizei de faţă are la bază cererea de anulare a Deciziei nr. 810 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară la data de 08.07.2020, prin care reclamantul A., în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A, a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 15.000 RON.

În esenţă, având în vedere aspectele expuse în cuprinsul actului contestat, autoritatea pârâtă a reţinut, în ceea ce-l priveşte pe reclamant, în primul rând lipsa gândirii independente sau lipsa independenţei de spirit, definită de art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, aplicabilă, conform art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. c) şi art. 14 alin. (2) lit. a) din Regulament, tuturor membrilor structurilor de conducere. În referire la această lipsă, a reţinut autoritatea pârâtă că s-a constatat în raport cu foştii membri ai Directoratului S.I.F. Transilvania S.A. faţă de situaţia creată şi hotărârile adoptate atât în cadrul şedinţei Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A. din data de 23.04.2020, cât şi faţă de comportamentul permanent, anterior acestei şedinţe, conform celor descrise în act.

În al doilea rând, s-a reţinut lipsa guvernanţei, prevăzută la art. 5 alin. (1) din Regulamentul ASF nr. 1/2019 şi incapacitatea persoanei în cauză în a-şi îndeplini atribuţiile ce-i revin, în mod independent, cu referire la prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) şi d), pct. (i) şi pct. (ii). Această din urmă lipsă a fost constatată faţă de situaţia creată şi hotărârile adoptate atât în cadrul şedinţei Consiliului de Supraveghere al S.I.F. Transilvania S.A. din data de 23.04.2020, cât şi faţă de comportamentul permanent, atât anterior, cât şi ulterior acestei şedinţe, conform celor descrise în actul atacat.

În ceea ce priveşte temeiul de drept, autoritatea pârâtă a reţinut în preambulul deciziei contestate dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, cu luarea în considerare a prevederilor art. 21 lit. c) din Regulamentul Delegat (UE) nr. 231/2013 al Comisiei din 19 decembrie 2012 de completare a Directivei 2011/61/UE al Parlamentului European şi a Consiliului în ceea ce priveşte derogările, condiţiile generale de operare, depozitarii, efectul de levier, transparenţa şi supravegherea (Regulamentul UE nr. 231/2013), dispoziţii emise în aplicarea prevederilor art. 12 din Directiva nr. 2011/61/EU, transpus în legislaţia naţională prin intermediul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015.

Totodată, au fost reţinute prevederile art. 5 alin. (2) lit. e), cele ale art. 2 alin. (2) lit. a), e), l), art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. c), art. 10 alin. (4), art. 14 alin. (1) lit. a), d) pct. (i) şi (ii) şi alin. (2) lit. a) şi ale art. 17 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. a) şi c) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, emis în aplicarea prevederilor art. 21 din Regulamentul UE nr. 231/2013.

Plângerea prealabilă formulată împotriva deciziei menţionate, înregistrată la ASF cu nr. x/11.08.2020, a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 1052/04.09.2020.

Atât decizia de sancţionare, cât şi decizia dată în soluţionarea contestaţiei administrative prealabile, au fost contestate de reclamantul A., care a invocat mai multe aspecte de nelegalitate, solicitând anularea lor şi exonerarea de plata amenzii aplicate, iar în subsidiar înlocuirea snacţiunii contravenţionale a amenzii dispuse în cuantum de 15.000 RON cu sancţiunea contravenţională a avertismentului, precum şi restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei de sancţionare.

Soluţionând acţiunea în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a respins-o ca neîntemeiată, apreciind că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei contestate prin prisma aspectelor evidenţiate de partea reclamantă.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de recurentul-reclamant, care a invocat în susţinerea cererii de recurs formulate, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reţine că, deşi a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în aceste dispoziţii legale, în sensul că nu a arătat în concret care sunt regulile de procedură încălcate de instanţa de fond, a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.

Prin urmare, întrucât motivul de recurs anterior menţionat a fost invocat doar în mod formal, iar dezvoltarea susţinerilor din cererea de recurs face posibilă decelarea exclusiv a unor critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Codul de procedură, instanţa de control judiciar va analiza recursul din perspectiva acestor cazuri de casare.

II.1.1. Astfel, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele necuprinderii motivelor pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- preluând tale quale mai multe susţineri din cuprinsul întâmpinării ASF, prima instanţă a emis o hotărâre nemotivată, fiind încălcate prevederile art. 425 C. proc. civ.

- în mod greşit a considerat prima instanţă că decizia ASF ar fi motivată corespunzător, întrucât, în realitate, aceasta a fost dezvoltată de ASF doar sub aspectul situaţiei de fapt şi a textelor legale incidente, fără să fi fost indicate elemente concrete pentru care faptele reclamantului să fie sancţionate contravenţional cu o sumă atât de mare. Prin urmare, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004;

- prin sentinţa recurată, instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., de a demonstra în scris, în mod concret şi coerent şi prin furnizarea unei interpretări proprii situaţiei de fapt şi raportului juridic dedus judecăţii, considerentele pentru care s-a ajuns la soluţia dată. În opinia părţi, demonstrarea raţionamentului judiciar ce stă la baza pronunţării soluţiei este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

- prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate pe care l-a invocat în referire la caracterul nedovedit şi nelegal al susţinerilor ASF privitoare la "acţiunile conjugate" şi, totodată, s-a degrevat de analiza impusă de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., limitându-se, pe lângă indicarea unor aspecte generale privitoare la situaţia de fapt, la expunerea unor argumente preluate din cuprinsul întâmpinării ASF, fără să furnizeze o interpretare proprie a situaţiei de fapt şi a raportului juridic dedus judecăţii;

- considerentele expuse de Curtea de Apel Bucureşti în vederea motivării respingerii cererii de chemare în judecată nu pot fi considerate suficiente prin raportare la întregul raţionament expus de reclamant în cuprinsul cererii introductive, care a fost ignorat în totalitate de prima instanţă, fiind preferată în mod nelegal o preluare directă a argumentelor expuse de ASF.

Aşa cum reiese din susţinerile recurentului-reclamant, acesta a invocat cazul de casare referitor la nemotivarea hotărârii din perspectiva necuprinderii motivelor pe care se întemeiază, respectiv lipsa unui raţionament propriu şi o motivare insuficientă raportat la argumentele invocate şi raţionamentul expus prin cererea de chemare în judecată.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

În speţă, Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a analizat punctual susţinerile părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, sub acest aspect constatându-se că, în realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la argumentele reţinute de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei adoptate, pretins a fi preluate integral din întâmpinarea intimatei-pârâte şi, totodată, insuficiente, nu reflectă decât dezacordul părţii în ceea ce priveşte aceste argumente, respectiv propria viziune în referire la argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei adoptate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează propriul raţionament logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar. Împrejurarea că a găsit întemeiate susţinerile autorităţii pârâte şi a preluat în acest sens în considerente din întâmpinarea formulată în cauză, nu poate conduce la demonstrarea nelegalităţii soluţiei din perspectiva unei nemotivări a sentinţei pronunţate, câtă vreme prima instanţă a expus argumentele de fapt şi de drept pentru care a considerat că sunt întemeiate apărările părţii pârâte şi, implicit, cele pentru care a apreciat că susţinerile reclamantului nu pot fi reţinute.

Faţă de susţinerea recurentului potrivit căreia în mod greşit a considerat prima instanţă că decizia ASF ar fi motivată corespunzător, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a analizat conţinutul actului contestat şi a reţinut în mod corect că este motivat corespunzător legii, atât timp cât în cuprinsul acestuia se face referire atât la faptele imputate reclamantului, respectiv la atribuţiile încălcate şi la poziţia exprimată de acesta în apărare, cât şi la temeiul de drept şi la circumstanţele situaţiei deduse judecăţii.

De altfel, motivarea actului atacat a făcut posibilă formularea criticilor şi a apărărilor reclamantului, precum şi exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de judecată.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte susţinerea privind caracterul insuficient motivat al sentinţei atacate, Înalta Curte constată că şi din această perspectivă recursul este nefondat, argumentele primei instanţe explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Demn de menţionat este şi faptul că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor şi subargumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient să fie examinate motivele esenţiale, determinante în adoptarea soluţiei sau ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textele menţionate reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor sau apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant din perspectiva neanalizării tuturor argumentelor invocate şi a caracterului insuficient al motivării sentinţei atacate, nu este fondat. Împrejurarea că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentul-reclamant pe această cale s-ar putea reţine că a invocat, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale incidente, cu referire punctuală la susţinerea privind încălcarea art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a caracterului motivat al deciziei ASF contestate, aspecte ce vor fi verificate şi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi primită.

II.1.2. Cât priveşte cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost invocat prin prisma încălcării sau aplicării greşite, de către prima instanţă, a normelor de drept material incidente speţei.

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte reţinerea de către prima instanţă a caracterului motivat al deciziei ASF contestate, Înalta Curte reţine că această critică nu poate fi primită.

În esenţă, sancţiunea cu amendă a fost aplicată reclamantului pentru o pretinsă lipsă de prudenţă şi diligenţă în desfăşurarea activităţii în cadrul Consiliului de Supraveghere, în cuprinsul deciziei contestate reţinându-se că mandatul său ar fi fost exercitat în lipsa gândirii independente, a independenţei de spirit şi a guvernanţei, fiind grefate pe împrejurările expuse.

Principiul motivării actelor administrative, statuat cu valoare de principiu, se referă la necesitatea motivării în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă şi de natură a permite exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată. Aceasta, întrucât, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Totodată, absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte abuzive şi lipseşte, deopotrivă, de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

În egală măsură, motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului şi în raţionamentul instanţei, urmărind astfel o dublă finalitate.

Pe de o parte, îndeplineşte o funcţie de transparenţă în profitul beneficiarilor actului, care vor putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, iar, pe de altă parte, permite instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, permiţând deci reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia. Totodată, motivarea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului şi să fie realizată de autorul său.

Demn de menţionat este şi faptul că motivarea unui act administrativ are două laturi esenţiale, respectiv: indicarea textelor legale aplicabile situaţiei deduse judecăţii, precum şi indicarea împrejurărilor de fapt pe baza cărora s-a reţinut aplicabilitatea acelor texte legale şi din această perspectivă.

În speţă, din motivarea actului contestat reies atât faptele reţinute în sarcina recurentului-reclamant şi împrejurările de fapt, cât şi temeiurile de drept care au condus la aplicarea sancţiunii amenzii, aspecte reţinute în mod corect şi de către judecătorul fondului.

De asemenea, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că ASF nu a reţinut ca unic argument faptul că acesta nu şi-a exercitat mandatul cu prudenţă şi diligenţă, prin raportare exclusivă la participarea şi semnarea, în calitate de membru, a hotărârilor adoptate în cadrul şedinţei Consiliului de Supraveghere din 23.04.2020, cât şi prin prisma comportamentului permanent, atât anterior, cât şi ulterior acestei şedinţe, conform celor descrise în actul atacat.

Aşa cum s-a precizat, lipsa gândirii independente, a independenţei de spirit, prevăzută la art. 2 alin. (1) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, precum şi lipsa guvernanţei prevăzute de art. 5 alin. (1) din acelaşi Regulament, au fost constatate în raport cu foştii membri ai Directoratului S.I.F.T. faţă de împrejurările descrise în cuprinsul deciziei ca temei al faptei imputate, care au demonstrat, în opinia emitentului actului, incapacitatea reclamantului de a gândi independent. Totodată, s-a constatat că prin această conduită au fost nerespectate prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, faptă ce constituie contravenţie conform art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015.

Or, chestiunea conform căreia împrejurările de fapt şi de drept evidenţiate în cuprinsul actului contestat nu ar susţine lipsa gândirii independente, a independenţei de spirit sau a guvernanţei şi că nu ar avea legătură cu recurentul-reclamant şi nu ar justifica aplicarea amenzii într-un cuantum atât de mare, nu constituie un aspect apt să demonstreze nelegalitatea deciziei de sancţionare din perspectiva unei nemotivări adecvate.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant formulate pe această linie de argumentaţie vor fi respinse ca nefondate.

Susţinerile recurentului potrivit cărora faptele reţinute în sarcina sa nu pot fi încadrate ca reprezentând o încălcare a cerinţelor art. 2 alin. (2) lit. l) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, coroborat cu art. 4, art. 5 alin. (1) lit. b) şi c), respectiv art. 14 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 1/2019, instanţa de fond aplicând în mod nelegal aceste dispoziţii şi încălcând art. 12 alin. (1) din Legea nr. 74/2015, nu pot fi, de asemenea, validate de către instanţa de control judiciar, în considerarea următoarelor argumente.

Conform art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015 "(2)constituie contravenţii următoarele fapte săvârşite de către AFIA, FIA autoadministrate, depozitarii FIA şi/sau de către membrii consiliului de administraţie ori ai consiliului de supraveghere ai AFIA ori FIA autoadministrat, directorii sau membrii directoratului AFIA ori FIA autoadministrat şi reprezentanţii compartimentului de control intern ai unui AFIA ori FIA autoadministrat, precum şi de către persoanele fizice care exercită funcţii de conducere ori exercită cu titlu profesional activităţi reglementate de prezenta lege, în funcţie de obligaţiile aflate în sarcina lor, conform prezentei legi: b) nerespectarea regulilor prudenţiale prevăzute la art. 12".

Potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, AFIA stabiliţi în România trebuie să respecte în orice moment, pe parcursul desfăşurării activităţii lor, următoarele reguli prudenţiale: a) să acţioneze cu onestitate, competenţă, prudenţă, diligenţă şi echitate în desfăşurarea activităţilor lor.

În conformitate cu definiţiile prevăzute la art. 2 lit. l) şi r) din Regulamentul ASF nr. 1/2019: l) gândirea independentă sau independenţa de spirit-reprezintă capacitatea membrilor structurii de conducere de a exprima opinii proprii, de a emite judecăţi obiective şi de a adopta decizii în mod independent în timpul dezbaterilor; iar, r) principiul independenţei - se referă la situaţia în care un membru al consiliului nu are nicio relaţie personală sau profesională ori legătură prezentă sau încheiată cu entitatea reglementată sau cu conducerea acesteia, în ultimii 3 sau, după caz, 5 ani, conform art. 1382 din Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care ar putea influenţa judecata obiectivă şi echilibrată, respectiv competenţa de a decide în mod independent.

Articolul 4 din Regulament, care reglementează principiul proporţionalităţii, prevede la alin. (2) că "Persoanele evaluate trebuie să probeze îndeplinirea cerinţelor de bună reputaţie, onestitate şi integritate, precum şi gândire independentă, indiferent de natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţilor entităţii reglementate", conform criteriilor stipulate la alin. (1) din text.

De asemenea, conform art. 5 alin. (1) "În scopul asigurării unui management prudent şi corect al entităţilor reglementate, persoanele evaluate îndeplinesc şi menţin, pe toată durata de desfăşurare a activităţii, cerinţele cuprinse în prezentul regulament referitoare la: a) cunoştinţe, competenţe şi experienţă profesională; b) reputaţie, onestitate şi integritate; c) guvernanţă", iar art. 14 alin. (2) stabileşte că (2) "În scopul evaluării independenţei membrilor structurii de conducere se iau în considerare cel puţin: a) gândirea independentă - conduită care este aplicabilă tuturor membrilor structurii de conducere; b) principiul independenţei - impus unora dintre membrii consiliului."

Circumstanţiind aceste prevederi legale situaţiei deduse judecăţii în prezenta cauză, astfel cum reiese din probatoriul administrat, se constată că, într-adevăr, intimata-pârâtă a procedat în mod corect la sancţionarea contravenţională a reclamantului.

Conform legislaţiei incidente în domeniu, precum şi faţă de statutul reglementat, Consiliul de Supraveghere avea atribuţia de a asigura continuitatea activităţilor operaţionale în cadrul Societăţii de Investiţii Financiare, iar rapoartele ce se impuneau a fi adoptate în şedinţa din 23.04.2020 aveau rolul de a informa investitorii cu privire la realizarea actului de administrare al S.I.F. Or, faţă de acest deziderat, faptele reţinute în sarcina contravenientului sunt de natură a încălca cerinţele de onestitate, echitate, independenţă de spirit, specifice guvernanţei, în accepţiunea normelor legale incidente, care sunt impuse unui AFIA în îndeplinirea atribuţiilor, raportat la împrejurările că recurentul-reclamant a contestat în mod repetat deciziile ASF cu privire la calitatea de membru C.S. a lui D. şi s-a asociat şi a susţinut gruparea K. prin participarea la şedinţa din 23.04.2020, convocată de aceştia în condiţiile în care fuseseră revocaţi din funcţiile de preşedinte al Consiliului de Supraveghere şi, respectiv, de vicepreşedinte al aceluiaşi C.S.

Nesusţinute sunt şi alegaţiile recurentului potrivit cărora decizia sa de a participa la şedinţa C.S. din 23.04.2020, în lipsa lui D., a fost justificată în condiţiile în care acesta era incompatibil.

Din probele administrate rezultă că prin sentinţa nr. 13/30.01.2020, Curtea de Apel Constanţa a anulat decizia ASF nr. 1095/13.09.2019 cu privire la retragerea aprobării calităţii de membru în Consiliul de Supraveghere al S.I.F.T. acordată lui D., iar prin sentinţa nr. 301/01.04.2020, rămasă definitivă, a Tribunalului Braşov, a fost respinsă cererea prin care S.I.F.T. a solicitat suspendarea lui D. de a participa şi vota în cadrul şedinţelor Consiliului de Supraveghere. Aşadar, este evident că D. avea dreptul de a participa la şedinţele Consiliului de Supraveghere, deşi recurentul-reclamant neagă acest aspect.

Prin urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului potrivit cărora participarea sa la şedinţa din 23.04.2020 era justificată pe motiv că, atât la data convocării şedinţei, cât şi la data prezidării acesteia, B. îşi exercita în mod legal calitatea de preşedinte al C.S. al Societăţii de Investiţii Financiare Transilvania S.A., ţinând cont de efectele sentinţei pronunţate de Tribunalul Braşov în ceea ce-l priveşte pe D., probele administrate în cauză demonstrând contrariul.

Cât priveşte criticile recurentului referitoare la nereţinerea eronată, de către instanţa de fond, a starii de incompatibilitate a lui D., relativ la dosarele penale în care a fost cercetat şi urmărit penal, respectiv faptul că incompatibilitatea a fost constatată de intimata-pârâtă, deşi incompatibilitatea operează ope legis şi nu printr-un act emis de ASF, Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt de natură a atrage nelegalitatea soluţiei atacate.

În primul rând, este de observat că dosarele penale în care a fost urmărit D. au fost soluţionate la momente diferite. Astfel, în dosarele nr. x şi nr. 1703/P/2019 s-a dispus clasarea la 03.09.2019 şi 23.03.2020, deci anterior datei de 23.04.2020, iar în ceea ce priveşte dosarul penal nr. x/2015, la care face referire recurentul, deşi în acesta s-a dispus clasarea lui D. ulterior şedinţei din 23.04.2020, urmărirea penală existentă la data menţionată nu reprezintă un caz de incompatibilitate ce operează ope legis, câtă vreme nu fusese constatat de autoritatea pârâtă, cum pretinte recurentul-reclamant.

În acord cu opinia primei instanţe, al cărei raţionament îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că reclamantul nu era îndreptăţit, aşa cum susţine acesta, să participe la şedinţele pretins convocate în mod legal, să adopte hotărâri fără cvorum legal, să recunoască calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, de membrii ai C.S. unor persoane care nu le mai deţineau încă din data de 13.04.2020, când au fost revocate din funcţiile respective, pentru simplul motiv că pârâta ASF nu a emis un act prin care să răspundă cererilor de retragere a aprobării calităţii de membru în C.S. al S.I.F.T. acordată lui D..

Această "tăcere" a administraţiei putea fi dedusă controlului de legalitate efectuat de instanţa de contencios administrativ, însă argumentul conform căruia D. s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate nu poate justifica conduita recurentului-reclamant în îndeplinirea atribuţiilor sale, astfel cum a fost evidenţiată prin actul atacat.

Conform reglementărilor în domeniu, citate în precedent, reclamantul avea obligaţia, în calitatea pe care o deţinea, să aibă o atitudine în acord cu regulile prudenţiale impuse de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, adică să acţioneze cu onestitate, competenţă, prudenţă, diligenţă şi echitate, reguli ce trebuiau respectate în orice moment al desfăşurării activităţii sale, aspect luat în considerare în fundamentarea sancţiunii aplicate de către autoritatea pârâtă, care nu s-a raportat în mod exclusiv la participarea reclamantului la şedinţa din 23.04.2020, cum în mod greşit susţine acesta.

Instanţa de control judiciar constată că este nefondată şi susţinerea recurentului potrivit căreia prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu poate fi vorba de o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Braşov, conform argumentelor prezentate în sprijinul acestei critici la paginile 6-8 din cererea de recurs.

Faţă de condiţiile privitoare la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ce se impun a fi îndeplinite pentru a putea fi reţinută autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, este evident că nu poate fi vorba în speţă despre o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 307/08.04.2020 a Tribunalului Braşov, câtă vreme aceasta vizează Hotărârea adoptată în Consiliul de Supraveghere din 19.03.2020 (prin care s-a dispus, printre altele, revocarea lui B. din funcţia de preşedinte al C.S.), suspendată pe calea ordonanţei preşedinţiale şi nu ca urmare a procedurii de suspendare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cele două instituţii fiind diferite.

Ulterior pronunţării sentinţei nr. 307/08.04.2020, mai exact la data de 13.04.2020, prin Hotărârea C.S. al S.I.F.T. s-a decis: a) revocarea lui B. din funcţia de preşedinte al C.S. cu efect imediat începând cu data de 13.04.2020; b) numirea lui F. în funcţia de preşedinte al C.S. cu efect imediat ăncepând cu aceeaşi dată, 13.04.2020; c) revocarea lui C. din funcţia de vicepreşedinte al C.S. cu efect imediat începând cu 13.04.2020.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că şedinţa convocată la data de 23.04.2020 de către B. a fost făcută de o persoană care nu mai deţinea calitatea de preşedinte al Consiliului de Supraveghere, nerespectarea atribuţiilor de către reclamant din această perspectivă fiind evidentă, iar măsura sancţionării acestuia a fost dispusă în mod legal.

De asemenea, contrar alegaţiilor recurentului, Înalta Curte constată că din cuprinsul deciziei ASF nr. 525/22.04.2020 reiese că respingerea solicitării de autorizare nu era o măsură provizorie, dispusă până la completarea documentaţiei, atât timp cât fusese precedată de acordarea unor termene pentru acest motiv, fără ca titularul solicitării să se conformeze. Aşadar, s-a apreciat în mod corect că deşi numiţii H., I. şi J. nu fuseseră autorizaţi, reclamantul nu a recunoscut încetarea mandatelor acestora, participând la şedinţa din 23.04.2020 în care s-a hotărât prelungirea mandatelor.

Rezultă astfel fără echivoc faptul că, prin conduita sa, recurentul-reclamant a nesocotit decizia ASF nr. 525/22.04.2020, prin care s-a respins solicitarea S.I.F.T. de autorizare a persoanelor nominalizate supra în funcţiile de membrii ai Directoratului pe motivul caracterului incomplet al documentaţiei depuse.

În aceste condiţii, având în vedere situaţia de fapt corect stabilită de prima instanţă, apare ca fiind legală sancţiunea amenzii aplicate reclamantului de către autoritatea pârâtă pentru participarea la şedinţa convocată la data de 23.04.2020 şi prezidată de B., întrucât şedinţa în discuţie a fost convocată de o persoană care nu mai deţinea calitatea de preşedinte al C.S., iar măsurile au fost adoptate în acea şedinţă de doar 3 membri din cei 7, adică fără cvorumul legal ce impunea minim 4.

O altă critică a recurentului se referă la faptul că prima instanţă a reţinut în mod greşit că legea nu impune producerea unui prejudiciu în cazul contravenţiilor de pericol. Consideră sub acest aspect că prima instanţă a încălcat art. 55 şi art. 57 din Legea nr. 74/2015, art. 5 şi art. 21 din O.G. nr. 2/2001, precum şi prevederile legale avute în vedere de ASF în contextul sancţionării reclamantului, prin validarea nelegală a acestora.

Aşa cum rezultă din interpretarea normelor legale invocate de recurent, contravenţiile reţinute în sarcina sa sunt de pericol, rezultând din materialitatea faptelor constatate, fără a fi condiţionate de producerea unui prejudiciu. Totodată, în stabilirea sancţiunilor aplicate urmează a se ţine cont de gradul de pericol social al faptei săvârşite, astfel cum prevede legiuitorul la art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001, norme legale la care fac trimitere prevederile art. 55 şi art. 57 din Legea nr. 74/2015.

Prin urmare, întrucât au existat faptele constând în participarea reclamantului la şedinţe nelegal convocate, participarea la adoptarea unor hotărâri fără cvorumul prevăzut de regulament, contestarea calităţii unora dintre membrii Consiliului de Supraveghere, ce sunt contrare regulilor de prudenţialitate prevăzute de lege în ceea ce priveşte conduita organelor de conducere ale AFIA, este evident că pericolul rezultă din materialitatea acestor fapte, în raport de gradul de pericol fiind stabilită, de altfel, sancţiunea amenzii aplicate.

Neîndeplinirea cerinţelor de adecvare obligatorii pe care membrii organului de conducere în cadrul unei entităţi reglementate trebuie să le îndeplinească, în scopul asigurării unui management prudent şi corect, este sancţionată atât de normele europene, prin Regulamentul UE nr. 231/2013, Directiva 2011/61/EU, cât şi de cele naţionale, prin legislaţia naţională transpusă ce reglementează entitatea aflată în litigiu în prezenta cauză.

În speţă, lipsa atributelor constatate în persoana recurentului-reclamant, respectiv lipsa de gândire independentă, lipsa independenţei de spirit şi lipsa de guvernanţă, astfel cum sunt detaliate la art. 14 şi art. 17 din Regulamentul ASF nr. 1/2019, a fost circumstanţiată unui comportament permanent al acestuia, atât anterior, cât şi ulterior şedinţei CS din 23.04.2020, conform celor descrise în actul atacat, şi nu prin raportare exclusivă la şedinţa menţionată.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege sau alte acte normative, legiuitorul instituind astfel o prezumţie a săvârşirii faptelor contravenţionale cu vinovăţie, cum este ipoteza contravenţiei aflate în discuţie, prevăzută de art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 74/2015. Această prezumţie de vinovăţie nu a fost însă răsturnată de către recurentul-reclamant, care nu a probat existenţa unor cauze legale de natură a determina înlăturarea vinovăţiei sau caracterul contravenţional al faptelor reţinute în privinţa sa.

În egală măsură, este de observat că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres faptul că o contravenţie prevăzută în lege se sancţionează prin raportare la vreuna dintre formele de vinovăţie, cum este situaţia infracţiunii, ceea ce înseamnă, contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, că se sancţionează indiferent de forma vinovăţiei.

Ca atare, vor fi înlăturate şi criticile recurentului formulate din perspectiva neprovocării unui prejudiciu în activitatea autorităţii pârâte prin conduita sa, respectiv a unei pretinse lipse de vinovăţie sau de pericol social al faptei, deoarece raţionamentul primei instanţe sub aceste aspecte este în concordanţă cu prevederile legale incidente în materie.

Nici criticile formulate sub aspectul aplicării greşite a principiului proporţionalităţii sancţiunii şi al respingerii cererii de înlocuire a sancţiunii cu avertismentul, nu sunt fondate şi urmează a fi respinse.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că stabilirea cuantumului amenzii de 15.000 RON s-a făcut cu aplicarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 74/2015, conform cărora, la individualizarea sancţiunii se au în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (5) (sancţiunea trebuie stabilită proporţional cu gradul de pericol social al faptei săvârşite) şi art. 5 alin. (6), potrivit cărora sancţionile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei, precum şi normele cuprinse la art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 (sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal).

Or, amenda aplicată recurentului-reclamant respectă atât criteriile anterior evocate, cât şi limitele prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, fiind stabilită cu luarea în considerare a gradului de pericol social al faptei săvârşite şi de împrejurările în care a fost săvârşită, de scopul urmărit, de urmarea produsă şi de circumstanţele personale ale recurentului, orientarea către maximul special al amenzii fiind în mod corect făcută în funcţie de toate elementele ce trebuiau luate în considerare la momentul sancţionării, precum şi a faptului că acesta a mai fost anterior sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 10.000 RON, printr-o decizie din anul 2017, fiind evident gradul sporit de pericol social al contravenţiei raportat la complexul de împrejurări reale şi personale şi la calitatea deţinută de contravenient.

Ca atare, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu se impune reducerea amenzii sau înlocuirea acesteia cu avertisment, raţionamentul acesteia fiind la adăpost de orice critică formulată din această perspectivă.

În fine, recurentul a criticat sentinţa de fond din perspectiva greşitei admiteri a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ASF privind restituirea sumelor încasate, apreciind că a fost încălcat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Este adevărat că Autoritatea de Supraveghere Financiară este emitentul actului de sancţionare contravenţională, însă calitatea procesuală ce îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces, în ipoteza de faţă calitatea procesuală pasivă, presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată şi persoana care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

În speţă, deşi ASF are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte petitul ce vizează solicitarea de anulare a deciziei contestate şi de înlăturare a amenzii aplicate, în acord cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurent, pe capătul de cerere privind obligarea ASF la restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei atacate, nr. 810/08.07.2020, nu se poate susţine că autoritatea chemată în judecată ar avea calitate procesuală pasivă, câtă vreme amenda stabilită în sarcina contravenientului nu se face venit în bugetul acestei autorităţi.

Astfel cum a susţinut în mod corect intimata-pârâtă şi cum a reţinut şi prima instanţă, legiuitorul a stabilit la art. 8 din O.G. nr. 2/2001 că "(3) Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetul de stat, cu excepţia celor aplicate, potrivit legii, de autorităţile administraţiei publice locale şi amenzilor privind circulaţia pe drumurile publice, care se fac venit integral la bugetele locale ale unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul sau sediul, după caz", iar "(4) Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale ale unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul."

Aşadar, în raport de prevederile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001, Autoritatea de Supraveghere Financiară nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere referitor la restituirea oricăror sume încasate în temeiul deciziei contestate în cauză, soluţia primei instanţe sub acest aspect fiind legală. Faptul că în actele normative invocate de către recurent, respectiv O.G. nr. 2/2001, O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF, Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiţii alternative şi Legea nr. 554/2004, nu se reglementează în mod expres procedura de recuperare a sumelor plătite în temeiul unor decizii de sancţionare emise de ASF şi anulate ulterior de către instanţă, nu are semnificaţia potrivit căreia ASF ar avea calitate procesuală pasivă necondiţionată, în sensul prevederilor C. proc. civ., cum pretinde recurentul-reclamant în ceea ce priveşte petitul referitor la restituirea sumelor încasate din amenda aplicată.

Prin urmare, niciuna dintre criticile formulate de recurentul-reclamant nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea sentinţei de fond atacate, aceasta fiind temeinic motivată şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, astfel că Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat demersul judiciar al părţii reclamante şi să menţină hotărârea recurată sub toate aspectele criticate.

Referitor la solicitarea recurentului-reclamant privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers judiciar, Înalta Curte reţine că, deşi partea a depus dovezi ale efectuării acestora, a indicat cuantumul şi a precizat în ce constau, în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurentul-reclamant fiind partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 796 din 20 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.