Prosecutor's claim for seniority allowance cap and DNA-specific wage coefficient rejected under Law 153/2017 salary ceilings

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, a solicitat instanţei de judecată următoarele:

- anularea Ordinului de salarizare nr. 51/12.01.2021 împreună cu Nota nr. x/2020 respectiv răspunsul la contestaţie nr. 326/C/291/2021 din data de 23.02.2021, obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiei de încadrare începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţie de conducere din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T respectiv a valorii de referinţă sectoriale de 605,22 RON prevăzută în Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 şi în consecinţă emiterea unui nou Ordin de salarizare în acest sens

În subsidiar, în cazul în care se va aprecia că se impune acordarea unui coeficient de multiplicare mai redus de 23,00 solicită a se avea în vedere Sentinţa definitivă şi irevocabilă nr. 66/2008 prin care s-a stabilit că, este îndreptăţit cel puţin la un coeficient multiplicare de 19.00 specific procurorilor cu funcţii de execuţie (avea funcţie de execuţie la acea vreme).

- obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferenţa salarială dintre indemnizaţia efectiv acordată începând cu 01.01.2021 şi cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare începând cu data naşterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca această din urmă indemnizaţie să fie acordată şi pe viitor,

- obligarea celorlalţi pârâţi, în calitate de ordonatori de credite, la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă şi concretă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii, solicitând:

- obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la repararea prejudiciului material cauzat constând în diferenţa salarială dintre indemnizaţia efectiv acordată începând cu 01.01.2021 si cea care se impunea a fi acordată conform petitului nr. 1 între perioada 01.01.2021 până în prezent, actualizat cu indicele de inflaţie si dobânda legală penalizatoare începând cu data naşterii dreptului material până la plata efectivă, urmând ca aceşti pârâţi să fie obligaţi la achitarea acesteia din urmă indemnizaţii si pe viitor.

- obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea fondurilor necesare în vederea achitării drepturilor salariale astfel stabilite, astfel încât să se poată asigura punerea în executare efectivă si concretă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 467 din 11 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata diferenţe drepturi salariale; a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenţe drepturi salariale formulat în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, ca neîntemeiată; a respins excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în privinţa Notei x/2020, invocată de pârâtul Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect alocare fonduri bugetare; a respins capătul de cerere având ca obiect alocare fonduri bugetare formulat în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamatul A., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL PUBLIC- PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BIHOR; a anulat în parte Ordinul nr. 51/12.01.2021, nota nr. x/2020 şi adresa nr. x/2021 emise de pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016); a obligat pârâtul Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită reclamantului ordin de stabilire a drepturilor salariale individuale producător de efecte juridice începând cu data de 01.01.2021, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON(valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul I, lit. B) şi Capitolul VIII, în raport de gradul profesional, vechimea în funcţie şi gradaţia, proprii reclamantului; a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor să plătească reclamantului diferenţele salariale rezultate începând cu data de 01.01.2021 până la emiterea unui nou ordin de salarizare în sensul indicat, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective; a respins în rest cererea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată; a obligat pârâţii Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, onorariu avocat cenzurat conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

3.1. Prin recursul formulat, recurentul – reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticând soluţia instanţei de fond sub două aspecte: a) respingerea solicitării acordării coeficientului de multiplicare de 23 specific procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul DNA şi DIICOT şi b) obligarea PICCJ să emită recurentului ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale însă în mod greşit în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) si Capitolul VIII. în raport de gradul profesional, vechimea în funcţie şi gradaţia, proprii reclamantului.

În ceea ce priveşte acordarea coeficientului de multiplicare de 23 specific procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul DNA şi DIICOT, recurentul – reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susţinut că soluţia prezentată de către prima instanţă care a apreciat că refuzul PIICJ de soluţionare favorabilă a contestaţiei recurentului este justificat deoarece acesta nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţie de conducere din cadrul DNA şi DIICOT sau alte hotărâri din care să rezultă că sunt magistraţi care beneficiază deja de aceste drepturi (astfel încât nu a putut reţine discriminarea în ceea ce îl priveşte pe reclamant) este fundamental greşită.

Ceea ce a solicitat instanţei de judecată a fost să constate faptul că este discriminat; de altfel, chiar şi prima instanţă a reţinut în considerente o poziţie de inegalitate faţă de alţi salariaţi în ceea ce-1 priveşte pe recurent decurgând din sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a admis cererea reclamantului din prezenta cauză şi s-a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata unei despăgubiri egale, cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.CO.T. şi drepturile salariale încasate, începând cu 01.04.2006 şi pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Instanţa sesizată cu lămurirea dispozitivului sentinţei nr. 66/2008 a stabilit în sensul că diferenţele de drepturi salariale acordate au devenit parte integrantă a indemnizaţiei reclamanţilor şi nu pot avea o altă semnificaţie decât că au intrat şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare lunară, interpretare care este de acord şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 (prin care prevederile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, ce exclud la nivelul anului 2016 luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti, de natura sentinţei nr. 66/2008, sunt neconstituţionale), cu Decizia ICCJ nr. 23/2015 (care a stabilit că drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive privind creşterile salariate prevăzute de O.G. nr. 10/2007, cum este şi în cazul intimatului, se includ în sintagma de indemnizaţie avută şi vor fi luate în calcul la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor), precum şi cu deciziile ICCJ 36/2018 şi 7/2019.

Astfel, sentinţa nr. 66/2008, a stabilit că reclamanţilor li se aplică dispoziţiile O.U.G. nr. 10/2007 cu privire la majorările salariale în procentele stabilite ca atare în cuprinsul actului normativ, iar problema care s-a impus a fi lămurită în anul 2020 a fost aceea a momentului până când au obţinut magistraţii drepturile acordate prin sentinţa iniţială din 2008 şi anume: "dacă diferenţele salariale dintre indemnizaţiile lunare ale reclamanţilor şi cele ale procurorilor de la DNA şi DIICOT au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 330/2009".

Ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat prin această hotărâre judecătorească, astfel cum a fost lămurită, este că şi în prezent subzistă, în ceea ce-1 priveşte pe Recurent, o stare de discriminare rezultând dintr-o salarizare inegală faţă de procurorii DNA şi DIICOT şi faptul că diferenţele de drepturi salariale câştigate se vor include în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru 330/2009, indiferent că vorbim de funcţiile de execuţie sau conducere pe care le-a deţinut/le deţine Recurentul, sentinţa nr. 66/2008 fiind relevantă din această perspectivă în prezentul litigiu.

Prima instanţă a omis un aspect important şi anume faptul că în litigiile de faţă sarcina probei a căzut în sarcina intimaţilor, în sensul că, potrivit art. 27 alin. (4) din O.U.G. nr. 137/2000, aceştia trebuiau să dovedească că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, în sensul că nu există alţi magistraţi care beneficiază de calcularea indemnizaţiei cu luarea în considerare a coeficientului de 23.00. Ori, intimaţii nu au contestat susţinerile reclamantului în sensul existenţei altor magistraţi care beneficiază de acest mod de calcul în cadrul familiei ocupaţionale Justiţiei.

De asemenea, din perspectiva recurentului, considerentul primei instanţe referitor la faptul că "includerea în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute, a diferenţelor salariale incluse în indemnizaţiile procurorilor care funcţionează în cadrul DNA şi DIICOT este nejustificată, în condiţiile în care din înscrisurile existente la dosar nu a rezultat că există magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti şi care au deja în plată majorarea indemnizaţie de încadrare, după apariţia Legii 330/2009" este greşit raportat la considerentele Deciziei ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018, pronunţată în cadrul dosarului cu nr. x/2018

În opinia recurentului, nu este necesar ca reclamantul să facă dovada punerii în plată a drepturilor câştigate de alţi magistraţi/sau de către el însuşi prin emiterea ordinelor de salarizare în mod corespunzător; orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea dreptului la salariu egal şi muncă egală, precum şi la nesocotirea considerentelor obligatorii ale Deciziei mai sus menţionate, precum şi ale celor cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale şi ICCJ care au fost găsite relevante în contextul analizei sesizării (Decizia nr. 23/2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 54/2017, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016).

Recurentul a considerat ca fiind incident în mod suplimentar şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prima instanţă a încălcat ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat în Sentinţa 66/2008, astfel cum a fost lămurită şi anume că inclusiv şi în prezent subzistă în ceea ce-l priveşte pe recurent o stare de discriminare rezultând dintr-o salarizare inegală faţă de procurorii DNA şi DIICOT şi faptul că diferenţele de drepturi salariale câştigate se vor include în indemnizaţia brută de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru 330/2009. La emiterea noului Ordin de salarizare, trebuia să se ţină cont de drepturile câştigate prin sentinţa nr. 66/2008 rămasă definitivă şi irevocabilă şi de legislaţia în vigoare, precum şi de conţinutul Deciziei CCR nr. 794/2016.

În ceea ce priveşte cererea de recalculare a indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON

Din încălcarea considerentelor Deciziei ÎCCJ nr. 7/2019, a Deciziei CCR 794/2016 şi a art. 6 din CEDO precum şi raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7, 8 C. proc. civ. rezultă şi ultimul motiv de recurs în sensul că prima instanţă a obligat PICCJ să emită Recurentului ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale, însă în mod greşit în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) şi Capitolul VIII. în raport de gradul profesional, vechimea în funcţie şi gradaţie, proprii reclamantului.

Raportat la Deciziile menţionate mai sus şi jurisprudenţa CEDO evocată apreciem ca aceste drepturi salariate se impun a fi acordate cu depăşirea limitelor prevăzute de Legea 153/2017. Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022,

Din interpretarea dispoziţiei legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere majorările salariale reglementate de lege sau stabilite prin ordinele de salarizare (acte administrative) ale ordonatorilor principali de credite nu şi a celor care au fost câştigate prin hotărâri judecătoreşti, în caz contrar o hotărâre judecătorească ar rămâne fără efect, creditorul ar fi lipsit de posibilitatea de a pune o hotărâre judecătorească definitivă în executare, fiind încălcat art. 6 din CEDO.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat două aspecte:

- din considerentele hotărârii atacate nu se poate identifica unul prin care să se indice care este motivul pentru care s-a impus reţinerea limitării drepturilor salariale decurgând din Legea 153/2017 iar, totodată,

- această soluţie de limitare a drepturilor salariate câştigate raportat la Legea 153/2017 este în contradicţie cu propriile considerente ale primei instanţe referitoare la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016.

3.2. Prin recursul formulat, recurenţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei rămânerii fără obiect şi respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect; în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reţinute, refuzul exprimat prin adresa din 23.02.2021 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este justificat.

Totodată, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 36 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, art. 24 alin. (1) din cap. VIII al Anexei VI a Legii nr. 284/2010, art. 4 alin. (12) teza a II-a din O.U.G. nr. 74/2013, art. 47 alin. (2) din Codul muncii, art. 1 alin. (5)1 şi art. 31 din O.U.G. nr. 83/2014, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1- 14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 23 din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 38 din acelaşi act normativ şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2016, nr. 23/2016, nr. 36/2018 şi nr. 56/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 2016 din 24.11.2020, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020.

Cu privire la această sentinţă, a arătat că, prin decizia civilă nr. 367 din 17.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelurile pârâţilor şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A.; în consecinţă, a înlăturat din dispozitivul sentinţei "obligaţia stabilită în sarcina pârâţilor de plată a diferenţelor salariale către intervenientul A. calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON".

În ceea ce priveşte excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, recurentul – pârât a arătat că, în conformitate cu art. 1 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu 01.08.2016, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, în condiţiile prezentului ordin.

De asemenea, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

A mai susţinut recurentul că în mod greşit ordonatorul principal de credite a fost obligat la emiterea ordinului de salarizare, în condiţiile în care din prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002, art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3) şi art. 47 alin. (6) din acelaşi act normativ, art. 1 din O.G. nr. 22/2002, rezultă că: redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul principal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege; ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate.

În fine, a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi dreptul acordat de prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză

În cauză, s-au depus întâmpinări de către recurentul-reclamant A., recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. În ceea ce priveşte recursul recurenţilor-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, se constată că, în faţa instanţei de recurs, aceştia au depus Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit, la art. 1, că "Începând cu data de 1 august 2016, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, precum şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON".

În raport de actul emis, capătul de cerere privind acordarea V.R.S. în cuantum de 605,225 RON cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, de la data de 01.01.2021, a rămas fără obiect, în condiţiile în care a intervenit o împrejurare nouă, neadusă la cunoştinţa instanţei de fond, constând în recunoaşterea parţială de către pârâţi, pe cale administrativă, a pretenţiilor reclamantului.

Faţă de această împrejurare, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante dispoziţiile art. 29 şi art. 32 din C. proc. civ., potrivit cărora, unul dintre elementele acţiunii civile este, alături de părţi şi cauză, obiectul cererii, respectiv pretenţia concretă a reclamantului, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În consecinţă, dată fiind emiterea de către pârâtul Ministerul Public – Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a Ordinului nr. 2295/2021, Înalta Curte reţine că, în prezent, acest capăt de cerere din acţiunea reclamantului a rămas fără obiect.

În plus, se reţine că reclamantul a invocat eronat puterea de lucru judecat dedusă din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Alba – secţia I civilă, cât timp prin decizia civilă nr. 376 din 17.02.2022, pronunţată în dosarul anterior menţionat, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă a admis apelurile pârâţilor şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A., înlăturând, pe cale de consecinţă, din dispozitivul sentinţei "obligaţia stabilită în sarcina pârâţilor de plată a diferenţelor salariale către intervenientul A. calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON".

II.2. În ceea ce priveşte recursul recurentului – reclamant A., soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Referitor la emiterea ordinului de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul DNA şi DIICOT, prima instanţă a avut în vedere sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia civilă mixtă, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă, pronunţată în dosarul nr. x/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 66/23.10.2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, s-a admis cererea reclamantului din prezenta cauză şi s-a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor la plata unei despăgubiri egale, cu diferenţele de drepturi salariate dintre indemnizaţiile procurorilor de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi drepturile salariale încasate, începând cu 1.04.2006 şi pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Pârâtul şi-a exprimat explicit refuzul de soluţionare favorabilă a cererii reclamantului, invocând în esenţă că la data intrării în vigoare a Legii 330/2009 drepturile băneşti acordate reclamantului prin hotărârile judecătoreşti menţionate nu erau incluse în indemnizaţia sa de încadrare şi că principiile instituite prin Legea 330/2009 au fost menţinute şi în Legea 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011.

Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de soluţionare favorabilă a cererii reclamantului nu are caracter nejustificat, acesta interpretând în mod corect noţiunea de nivel maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Astfel, includerea în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute, a diferenţelor salariale incluse în indemnizaţiile procurorilor care funcţionează în cadrul DNA şi DIICOT este nejustificată, în condiţiile în care din înscrisurile existente la dosar nu a rezultat că există magistraţii care beneficiază de aceste hotărâri judecătoreşti şi care au deja în plată majorarea indemnizaţiei de încadrare, după apariţia Legii 330/2009.

În plus, sentinţa civilă invocată priveşte drepturile salariale ale procurorilor cu funcţie de execuţie în timp ce reclamantul ocupă în prezent o funcţie de conducere-prim procuror adjunct. Cele două funcţii nefiind similare din perspectiva legislaţiei aplicabile în materia salarizării (Legea nr. 153/2017), în mod corect s-a reţinut că eventualele hotărâri judecătoreşti obţinute cu privire la drepturile salariale cuvenite persoanelor cu funcţii de execuţie nu pot fi avute în vedere prin analogie, la stabilirea drepturilor salariale ale unei persoane care ocupă o funcţie de conducere, iar reclamantul nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţie de conducere din cadrul DNA şi DIICOT.

În aceste condiţii, se constată că, în cauză, reclamantul nu a invocat o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască direct coeficientul de multiplicare 23,00 specific procurorilor cu funcţie de conducere din cadrul DNA şi DIICOT, astfel încât refuzul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie de soluţionarea favorabilă a acestei solicitări, apare ca justificat şi din această perspectivă.

Contrar susţinerilor recurentului – reclamant, considerentele primei instanţe sub acest aspect nu încalcă ceea ce s-a statuat în hotărârea judecătorească mai sus menţionată, neputând fi reţinută puterea lucrului judecat cu privire la coeficientul de multiplicare 23,00, cât timp reclamantul nu este beneficiarul unei hotărâri judecătoreşti care să conţină acest coeficient ca atare menţionat în dispozitiv.

Nici din dispozitivul sentinţei civile nr. 66/23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2008,definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 343/18.02.2010 a Curţii de Apel Oradea, dispozitiv al cărui înţeles, întindere şi aplicare a fost lămurit prin încheierea din Camera de consiliu din data de 29.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2008, nu rezultă că reclamantului i s-a recunoscut dreptul la acordarea coeficientului de multiplicare 23,00.

Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la greşita soluţie a instanţei de fond de obligare a pârâtului să emită ordin de salarizare corespunzător acestor drepturi salariale, în limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, Anexa V. Capitolul I. lit. B) şi Capitolul VIII, în raport de gradul profesional, vechimea în funcţie şi gradaţie, proprii reclamantului.

Alineatul (6) al art. 38 din Legea nr. 153/2017 prevede că: "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Dispoziţiile art. 25 din acelaşi act normativ prevăd că: "suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Faţă de conţinutul acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este dublu limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, pe de altă parte, se impune ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Prin urmare, Norma de plafonare prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 are caracter special, limita prevăzută neputând fi depăşită.

Recurentul - reclamant a mai invocat ca motiv de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, precum şi că aceasta conţine motive contradictorii.

Din perspectiva acestor critici, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

În privinţa lipsei motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, hotărârea primei instanţe fiind amplu motivată, răspunzând chestiunilor de fapt şi de drept care au fost supuse judecăţii în faţa sa.

Totodată, nu există nicio contradicţie în considerentele hotărârii recurate, dimpotrivă Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor şi apărărilor formulate de părţi, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerinţele impuse de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, şi făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Împrejurarea că în contextul analizării temeiniciei solicitării reclamantului de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.01.2021, a reţinut ca fiind aplicabilă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, nu constituie o motivare contradictorie, considerentele instanţei de control constituţional la care a făcut referire judecătorul fondului nefiind în contradicţie cu soluţia de limitare a drepturilor salariale câştigate raportat la Legea nr. 153/2017.

În practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Aşadar, instanţa de fond a redat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeaşi soluţie, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care şi motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge capetele de cerere vizând pretenţiile referitoare la VRS 605,225 RON, ca rămase fără obiect şi va înlătura obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, urmând a menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate. Totodată, va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinţei civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge capetele de cerere vizând pretenţiile referitoare la VRS 605,225 RON, ca rămase fără obiect.

Înlătură obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 467 din 11 martie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 septembrie 2023.