Legality of suspending tax complaint for criminal investigation where offense does not target tax evidence and delays exceed reasonable time limits

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor-ANAF, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 134/12.06.2020 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.R.L., ca fiind nelegală din perspectiva:

- soluţiei de constatare ca rămasă fără obiect a contestaţiei reclamantei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare emise în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x 11.02.2020 şi împotriva Deciziei privind modificarea bazei de impunere ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11.02.2020 şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea Deciziei de impunere iniţiale şi a RIF iniţial, ca operaţiune administrativă ce stă la baza emiterii Deciziei de impunere iniţiale şi anularea Deciziei de modificare a bazei de impozitare;

- soluţiei de suspendare a soluţionării fondului contestaţiei administrativ-fiscale formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare emise în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/11.03.2020 până la soluţionarea cauzei penale iniţiate ca urmare a sesizării organelor de cercetare penală de către organele inspecţiei fiscale, potrivit Sesizării penale nr. 254/13.02.2020 - soluţie dispusă potrivit pct. 2 al dispozitivului Deciziei de soluţionare şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtei DGSC la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrativ-fiscale formulate,

- soluţiei dispuse de organul de soluţionare a contestaţiei asupra motivului procedural de nelegalitate privind depăşirea duratei legale a inspecţiei fiscale, respectiv, înlăturarea acestui argument procedural, potrivit considerentelor de la pct. 3 din Decizia de soluţionare a contestaţiei şi, analizând acest motiv procedural de nelegalitate, să îl aprecieze ca fiind întemeiat, cu consecinţa anulării Deciziei de impunere atacate şi a RIF, ca operaţiune administrativă ce stă la baza emiterii Deciziei de impunere, în raport de aceste motive;

- soluţiei dispuse cu privire la delegarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Suceava pentru efectuarea inspecţiei fiscale, respectiv înlăturarea acestui argument procedural, potrivit motivării ce se regăseşte la pct. 2 al considerentelor Deciziei de soluţionare a contestaţiei şi, analizând acest motiv procedural de nelegalitate, să îl aprecieze ca fiind întemeiat, cu consecinţa anulării Deciziei de impunere atacate şi a RIF, ca operaţiune administrativă ce stă la baza emiterii Deciziei de impunere, în raport de aceste motive, cu cheltuieli de judecată.

La termenul 15.03.2021 reclamanta a depus cerere precizatoare şi completatoare prin care a explicat soluţiile pentru fiecare capăt de cerere şi a completat capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 134/12.06.2020 de soluţionare a contestaţiei, din perspectiva soluţiei de suspendare a soluţionării fondului contestaţiei cu solicitarea în principal de anulare a deciziei de soluţionare, a deciziilor de impunere iniţială şi corectată, a deciziei de modificare a bazei de impunere, iar în subsidiar de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi de obligare a pârâtei DGSC la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2053 din 8 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea, astfel cum a fost completată şi precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE IAŞI, ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE SUCEAVA şi DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR-ANAFR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, drept urmare, casarea în principal cu reţinere, şi în subsidiar cu trimitere, a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecaţii astfel cum a fost formulată, în sensul anulării în tot a Deciziei nr. 134/12.06.2020 privind soluţionarea contestaţiei.

3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

Recurenta – reclamantă a invocat contradictorialitatea motivelor reţinute de instanţa de fond cu privire la competenţa organului fiscal de a dispune reluarea inspecţiei fiscale.

Astfel, a susţinut că hotărârea cuprinde motive contradictorii având în vedere că, pe de o parte instanţa susţine că, din interpretarea dispoziţiilor legale, respectiv a art. 127 alin. (2) Codul de procedură fiscală, data reluării inspecţiei fiscale este stabilită de organul fiscal, iar pe de altă parte afirmă că reclamanta era cea care avea posibilitatea să solicite reluarea inspecţiei, fără a preciza care este temeiul în baza căruia societatea putea solicita acest fapt.

De asemenea, un motiv de nelegalitate al hotărârii recurate este acela că instanţa nu a motivat în drept susţinerile conform cărora organul de inspecţie fiscală a procedat la respingerea contestaţiei ca rămasă fără obiect în privinţa Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020.

Toate afirmaţiile instanţei de fond din hotărârea recurată, de la pagina 18, ultimul paragraf până la pagina 19, penultimul paragraf, nu cuprind nicio referire la dispoziţii legale pe care organul fiscal le-ar fi respectat şi care ar fi condus la respingerea temeinică a contestaţiei pe motivul că aceasta a rămas fără obiect.

A mai invocat recurenta şi faptul că instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre nemotivată luând în considerare că aceasta nu a analizat susţinerile reclamantei referitoare la faptul că plângerea penală în baza căreia a fost suspendată soluţionarea pe fond a contestaţiei a fost introdusă împotriva altor persoane decât societatea.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"

3.2.1. Recurenta – reclamantă a susţinut că în mod nelegal instanţa de fond a considerat că organul fiscal a procedat corect respingând contestaţia ca rămasă fără obiect în privinţa Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020, având în vedere că a fost preluată întocmai obligaţia de plată în cuprinsul Deciziei de impunere nr. x/11.03.2020, astfel încât, de la momentul emiterii acesteia din urmă, Decizia nr. 40/11.02.2020 a încetat să producă efecte în privinţa sumei de 3.982.763 RON reprezentând TVA şi a sumei de 1.490.258 RON impozit pe profit.

Instanţa de judecată, prin soluţia adoptată, a încălcat dispoziţiile art. 279 alin. (6) Codul de procedură fiscală, care stabilesc faptul că "Prin decizie se poate constata nulitatea actului atacat", deoarece nu a luat în considerare faptul că organul fiscal de soluţionare a contestaţiei a reţinut numai în considerentele Deciziei nr. 40/11.03.2020 faptul că actele atacate fi fost anulate prin înlocuire, fără a constata nulitatea actelor menţionate şi în cuprinsul dispozitivului, în condiţiile în care dispozitivul este singurul care cuprinde soluţia pronunţată.

Atât timp cât actele nu au fost anulate prin dispozitivul deciziei consideră că acestea pot produce efecte în continuare în cazul anulării Deciziei nr. 40/11.03.2020.

De asemenea, consideră că instanţa de judecată a interpretat greşit dispoziţiile art. 51 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, având în vedere că în privinţa deciziei de impunere iniţială, nu ne aflăm în ipoteza unor simple erori materiale, ci în ipoteza unor vicii ce vizează fondul actului şi care împiedică emiterea unui alt act administrativ-fiscal. Astfel, în ipoteza în care Decizia de impunere atacată va fi anulată de organul de soluţionare a contestaţiei, respectiv, de instanţa de contencios administrativ, decizia de impunere iniţială (care a fost înlocuită prin emiterea deciziei de impunere atacată) va produce efecte, astfel că reclamanta era obligată să conteste ambele decizii de impunere.

De asemenea, în condiţiile în care Decizia privind modificarea bazei de impozitare nu a fost modificată în mod corespunzător, aceasta producându-şi efectele ca urmare a faptului că nu a fost anulată sau retractată într-o altă manieră, rezultă că în speţă ne aflăm în situaţia particulară în care baza impozabilă stabilită prin Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11.02.2020 este complet diferită faţă de baza impozabilă stabilită prin Decizia de impunere x/11.03.2020, iar dintre cele două decizii, una stabileşte obligaţii fiscale, iar o alta nu.

Aceasta întrucât urmare a corectării RIF se pune în discuţie întregul mod de calcul al sumelor prezentate în Anexa 2 la RIF privind impozitul pe profit, deşi inspecţia fiscală reţine că presupusa eroare se regăsea exclusiv în RIF, la Capitolul III - Constatări fiscale.

În fine, a mai arătat recurenta că nu se poate susţine în mod întemeiat faptul că Decizia de modificare a bazei de impozitare a fost anulată prin neemiterea unei noi decizii de modificare a bazei de impozitare, în vederea anulării fiind absolut necesară emiterea de către organul fiscal competent a unei decizii de anulare.

3.2.2. O altă critică adusă sentinţei recurate vizează greşita apreciere a instanţei de fond în privinţa competenţei materiale a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Suceava pentru efectuarea inspecţiei fiscale.

A susţinut recurenta că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile OPANAF nr. 767/2016 luând în considerare în mod neîntemeiat că atât Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, cât şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii erau organe fiscale competente să efectueze inspecţia fiscală a societăţii reclamante.

În opinia recurentei, singurul organ competent să desfăşoare o inspecţie fiscală era Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iaşi. Organul care a delegat competenţa a fost Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, iar nu Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Suceava, organul competent să procedeze la delegarea de competenţă.

Consideră că delegarea de competenţă a fost realizată de către un organ necompetent, fiind esenţial ca pentru delegarea de competenţă organul care dispune aceasta delegare trebuie în mod obligatoriu să fie el însuşi competent pentru realizarea activităţii de inspecţie fiscală.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că lipsa înştiinţării cu privire la delegare nu poate atrage nulitatea actului de delegare, având în vedere că legalitatea actului administrativ se analizează prin raportare la elementele existente la momentul emiterii, ori comunicarea actului delegării este o procedură ulterioară emiterii a căror viciere nu poate determina aplicarea sancţiunii delegării, interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 41 alin. (1) lit. a) din Codul de Procedură Fiscală.

Faţă de textele legale imperative menţionate, este vorba de o nulitate absolută expresă, aceasta nefiind condiţionată de producerea unei vătămări.

În orice caz, însă, recurenta a arătat că vătămarea cauzată rezultă din imposibilitatea pentru A. de a formula concluzii asupra (ne)competenţei organului de inspecţie fiscală în deplină cunoştinţă de cauză, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare, de vreme ce apărările societăţii, în lipsa actului prin care s-a dispus delegarea de competenţă, sunt incomplete.

3.2.3. Referitor la depăşirea duratei inspecţiei fiscale, instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că aceasta s-a încadrat în termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile legale şi că reclamanta avea posibilitatea să solicite reluarea inspecţiei fiscale la momentul depunerii preţurilor de transfer, respectiv la data de 14.12.2018, fapt care nu s-a realizat; astfel, instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 126,127 şi 123 Codul de procedură fiscală.

Recurenta a arătat că motivul suspendării inspecţiei fiscale a fost solicitarea prezentării dosarului preţurilor de transfer, la data de 14.12.2018, societatea transmiţându-l echipei de control, cu respectarea termenului impus de către organele de control.

Aşadar, inspecţia fiscală fi trebuit reluată în data de 14.12.2018, iar data reluării inspecţiei trebuia comunicată societăţii, potrivit art. 127 alin. (6) Codul de procedură fiscală . De asemenea, instanţa de fond a reţinut că suspendarea a durat însă până la 21.03.2019, dată la care a fost stabilită de organul fiscal discuţia finală.

Cu toate acestea, instanţa de fond nu a luat în considerare un aspect esenţial, respectiv acela că, la data de 21.01.2019, organul de inspecţie fiscala a trimis societăţii Adresa nr. x/21.01.2019, rezultând astfel că inspecţia era în desfăşurare în acea perioadă.

Prin urmare, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere la stabilirea duratei inspecţiei şi acest aspect referitor la demersurile efectuate de organul fiscal în presupusa perioadă de suspendare. Astfel, instanţa trebuia să constate că în speţă este depăşit termenul de 360 de zile prevăzut la art. 126 alin. (2) C. proc. civ. Fisc., întrucât inspecţia fiscala a durat pentru o perioadă de 1 an şi 4 luni, aceasta fiind în mod legal suspendată pentru perioada 15.10.2018 - 14.12.2018 (data încetării motivului suspendării), deci pentru o perioada de aproximativ 2 luni, rezultând astfel şi dintr-o verificare sumară faptul că activitatea de control a durat pentru o perioadă de 1 an şi 2 luni (peste 360 de zile) - cu scăderea corespunzătoare a duratei în care inspecţia fiscală a fost în mod legat suspendată.

Prin neluarea în considerare a aspectelor menţionate anterior, instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi nu a luat în considerare un principiu esenţial referitor la faptul că organele de inspecţie fiscală au obligaţia să exercite activitatea de inspecţie fiscală în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin desfăşurarea activităţilor curente (n.n. ale contribuabilului) şi sa utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.

În concluzie, în speţă inspecţia fiscală s-a desfăşurat pentru o perioada de 435 zile, aproximativ 1 an şi două luni, deci cu depăşirea termenului de 360 de zile.

Cu privire la afectarea în mod disproporţionat a activităţii A., dincolo de durata inspecţiei fiscale, recurenta a învederat instanţei faptul că în intervalul de timp de peste un an de zile în care s-a desfăşurat activitatea de control, Societăţii i-a fost solicitată punerea la dispoziţie a tuturor documentelor contabile necesare realizării unui control exhaustiv, fiind vorba despre un volum semnificativ de documente pe care a fost nevoită a le procura de la cele 6 puncte de lucru ale A., fiind depuse eforturi importante de organizare pentru a se conforma solicitărilor organelor de control, fiind afectată desfăşurarea activităţii societăţii.

3.2.4. Cu privire la motivul privind greşita suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, instanţa de fond a considerat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a fi luată această măsură.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de fond cu privire la faptul că organele fiscale au suspendat în mod corect inspecţia fiscală ca urmare a sesizării penale, consideră că nu a fost făcută aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., nefiind analizate în mod corect condiţiile de aplicare a dispoziţiei legale menţionate.

În prezenta cauză, deşi există o sesizare penală făcută de organul care a procedat la inspecţia fiscală, condiţia privind existenţa unei înrâuriri hotărâtoare a constatării infracţiunii asupra hotărârii ce va fi dată în procedura administrativă şi condiţia ca infracţiunea în privinţa căreia organele penale au fost sesizate să privească mijloacele de probă în legătură cu stabilirea bazei de impunere nu sunt îndeplinite.

A mai susţinut recurenta că organele fiscale erau pe deplin în măsură să tragă consecinţele fiscale corespunzătoare din deficienţele constatate cu ocazia inspecţiei fiscale, ceea ce au şi făcut prin emiterea RIF şi a Deciziei de impunere, stabilind în sarcina societăţii obligaţiile fiscale suplimentare constatate, deci regimul fiscal a putut fi stabilit de organele de control.

În aceeaşi măsură, modul în care au fost trase consecinţele fiscale de echipa de inspecţie fiscală putea fi verificat de organul de soluţionare a contestaţiei, existenţa unei răspunderi penale, dincolo de răspunderea administrativă, neîmpietând în niciun mod asupra existenţei răspunderii administrative sau asupra consecinţelor (din perspectiva întinderii obligaţiilor fiscale suplimentare datorate de A.).

Aşadar, simplul fapt că legiuitorul oferă organului de soluţionare a contestaţiei o anumită marjă de apreciere nu semnifică faptul că aceasta poate fi exercitată în mod abuziv, discreţionar sau că suspendarea poate fi dispusă în temeiul unei analize formale a îndeplinirii condiţiilor necesare pentru a se dispune suspendarea.

Analizând motivarea Deciziei de soluţionare se poate observa faptul că întreaga motivare a deciziei din perspectiva soluţiei de suspendare a soluţionării fondului contestaţiei administrativ-fiscale este una generală, se rezumă la considerente teoretice şi la indicarea temeiului de drept, fără a se motiva în concret nici care sunt indiciile privind săvârşirea posibilelor infracţiuni de societate, nici faptul că respectivele infracţiuni privesc mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, nici înrâurirea hotărâtoare a soluţiei din penal asupra soluţiei din procedura administrativă şi nici că cercetările realizate de organele penale ar putea aduce informaţii care să schimbe concluziile inspecţiei fiscale.

Cu privire la principiul căruia penalul ţine în loc civilul, acesta nu este aplicabil oricărei situaţii astfel încât să justifice suspendarea soluţionării contestaţiei, întrucât într-o atare situaţie indiciile privind săvârşirea oricărei infracţiuni (fără distincţie) ar trebui să conducă în mod automat la suspendarea soluţionării contestaţiei. De altfel, şi practica judiciară românească reţine că principiul penalul ţine în loc civilul nu poate constitui în mod absolut un motiv pentru suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale. Mai mult decât atât, în raportul dintre fiscal şi penal, prejudiciul adus bugetului de stat trebuie să fie stabilit de organele fiscale, singurele care au competenţa de a stabili obligaţiile fiscale datorate de către contribuabil.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele – pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează a fi prezentate.

II.1. Înalta Curte constată că motivul de recurs ce se circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu are incidenţă în cauză, judecătorul de fond folosind, în redactarea sentinţei pronunţate, un raţionament logico juridic lipsit de contradicţii şi care, justifică, în final, soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat priveşte situaţiile în care instanţa de control judiciar nu poate desluşi starea de fapt reţinută de prima instanţă sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluţiei, din cauza lipsei motivării ori a motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii.

În practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constant că acest motiv de casare este incident atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Astfel, relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe cu privire la competenţa organului fiscal de a dispune reluarea inspecţiei fiscale, susţinerile recurentei nu se confirmă, aspectele invocate în susţinerea acestei ipoteze a art. 488 alin. (1) pct. 6 neinfluenţând cu nimic soluţia pronunţată.

De asemenea, hotărârea pronunţată de instanţa de fond satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei cu privire la soluţia pronunţată.

Faptul că, în speţă, recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la concluzia că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente, nici din această perspectivă, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.

De altfel, s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic ce are vocaţia a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conţinutul lor, sunt în măsură să influenţeze soluţia.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, aşadar, înţelese dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conţinutul hotărârii judecătoreşti impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel fiind, Înalta Curte observă că, în prezentul proces, nefondat susţine recurenta că hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât nu cuprinde nicio referire la dispoziţii legale pe care organul fiscal le-ar fi respectat şi care ar fi condus la respingerea temeinică a contestaţiei pe motivul că aceasta a rămas fără obiect în privinţa Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanţa de fond şi-a sprijinit soluţia, cu îndestulătoare evidenţă, duce la concluzia că aceasta a expus suficient şi adecvat, motivele care i-au fondat raţionamentul şi îi susţin soluţia.

II.2. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, Înalta Curte constată următoarele:

II.2.1. Un primă critică a recurentei-reclamante priveşte soluţia de respingere a ca rămasă fără obiect a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020 şi a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare nr. x/11.02.2020, apreciată de instanţa de fond ca fiind legală.

Critica recurentei nu poate fi primită.

Într-adevăr, urmare a inspecţiei fiscale efectuată la societatea recurentă, organele de inspecţie fiscală au emis Decizia de impunere x/11.02.2020 pentru suma de 5.473.021 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.490.258 RON şi TVA în sumă de 3.982.763 RON, precum şi a Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11.02.2020 prin care au fost stabilite diferenţe ale bazei de impozitare în sumă de () 16.624.534 RON.

Constatându-se că din eroare în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2020 s-a înscris la Capitolul III - Constatări fiscale - Obligaţia fiscală - impozit pe profit la baza impozabilă stabilită suplimentar suma de 9.314.113 RON şi impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 1.490.258 RON, a fost întocmit referatul privind îndreptarea erorilor materiale nr. x/10.03.2020 şi s-a procedat la corectarea erorii materiale de înscriere a unei sume eronate din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2020, respectiv la capitolul III, la baza impozabilă stabilită suplimentar a fost înscrisă suma corectă de 35.252.760 RON, suma privind impozitul pe profit rămânând neschimbată 1.490.258 RON.

În urma îndreptării erorilor materiale sistemul informatic a generat Decizia de impunere nr. x/11.03.2020 cu aceleaşi obligaţii fiscale de plată, respectiv TVA stabilit suplimentar de 3.982.763 RON, această nouă decizie înlocuind Decizia de impunere x/11.02.2020, iar Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11.02.2020 a fost anulată automat de sistem.

Înalta Curte reţinând că potrivit art. 1 pct. 1 şi 37 din Codul de procedură fiscală "În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. actul administrativ fiscal - actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;

37. titlu de creanţă fiscală - actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală;"

Conform art. 93 alin. (2) din Codul de procedură fiscală,

"Creanţele fiscale se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri."

Potrivit art. 98 din Codul de procedură fiscală "Sunt asimilate deciziilor de impunere şi următoarele acte administrative fiscale:

a) deciziile privind soluţionarea cererilor de rambursare de taxă pe valoarea adăugată şi deciziile privind soluţionarea cererilor de restituiri de creanţe fiscale;

b) deciziile referitoare la bazele de impozitare;

c) deciziile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii;

d) deciziile privind nemodificarea bazei de impozitare."

Din cele reţinute anterior, rezultă că Decizia nr. F-SV x/11.03.2020 este unicul act administrativ fiscal prin care se stabilesc obligaţiile fiscale suplimentare în sarcina reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că în mod corect organul fiscal a procedat la respingerea contestaţiei ca rămasă fără obiect în privinţa Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020, având în vedere că obligaţia de plată a acestei sume a fost preluată întocmai în cuprinsul Deciziei de impunere nr. x/11.03.2020, aceasta încetând să mai producă efecte.

Totodată, de la momentul corectării menţiunilor din Raportul de inspecţie fiscală privind baza impozabilă stabilită suplimentar pentru impozitul pe profit, Decizia privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11/02.2020 a încetat să mai producă efecte. În egală măsură, corectarea menţiunilor din Raportul de inspecţie fiscală privind baza impozabilă stabilită suplimentar pentru impozitul pe profit nu a mai determinat necesitatea emiterii unei noi decizii de modificare a bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale.

De asemenea, este corectă şi observaţia instanţei de fond că eventuala anulare a Deciziei de impunere nr. x/11.03.2020 nu ar putea conduce la reactivarea Deciziei de impunere nr. x/11.02.2020 şi a Deciziei privind modificarea bazei de impozitare ca urmare a inspecţiei fiscale nr. x/11.02.2020, ci ar antrena obligaţia organelor fiscale de a emite un nou act administrativ fiscal.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la viciile actelor administrativ-fiscale emise iniţial în sensul că nu ar fi erori materiale în sensul art. 53 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ci ar privi fondul actelor administrative.

Instanţa de control judiciar susţine argumentaţia primei instanţe, în sensul că, întrucât anularea referatului de îndreptare a erorilor materiale nu a făcut obiectul contestaţiei administrative, susţinerile reclamantei nu pot analizate direct de instanţa de judecată, faţă de dispoziţiile art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

II.2.2. Înalta Curte reţine şi netemeinicia criticilor recurentei referitoare la necompetenţa materială a AJFP Suceava de a efectua inspecţia fiscală.

Astfel cum a reieşit din documentele aflate la dosar, avizul de inspecţie fiscală a fost emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava organ competent la data începerii inspecţiei fiscale pe baza delegării de competenţă emisă în conformitate cu prevederile art. 2 din OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală.

Astfel, în cauză a fost emisă Delegarea de competenţă nr. ISR-AIF x/27.06.2018 prin care DGRFP Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii a acordat delegarea de competenţă pentru efectuarea inspecţiei fiscale la societatea recurentă către DGRFP Iaşi-AJFP Suceava.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond ca nu este incident motivul de nulitate prevăzut de art. 49 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Este adevărat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din OPANAF nr. 767/2016 privind condiţiile de delegare a competenţei altui organ de inspecţie fiscală pentru efectuarea unei acţiuni de inspecţie fiscală, organul de inspecţie fiscală care a primit delegarea de competenţă înştiinţează contribuabilul asupra acestui fapt.

Cu toate acestea lipsa înştiinţării contribuabilului nu poate fi sancţionată cu nulitatea absolută, având în vedere că, aceasta nu se încadrează printre elementele prevăzute, în mod explicit şi limitativ în Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, a căror lipsă conduce la nulitatea actului administrativ fiscal.

Pe de altă parte, aşa cum corect a reţinut şi Curtea de apel, vătămarea ce i-a fost produsă reclamantei din perspectiva dreptului la apărare, a fost înlăturată, în condiţiile în care aceasta a avut posibilitatea de a invoca pe calea contestaţiei administrative şi în prezentul cadru procesual, toate viciile pe care le-a apreciat incidente în privinţa delegării de competenţă.

II.2.3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la interpretarea dată de prima instanţă normelor de procedură fiscală care reglementează durata inspecţiei fiscale şi efectelor depăşirii acestei durate maximale stabilite de lege, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 126 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale: "(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de: a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime;"

De asemenea, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale:

"(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)".

Având în vedere aceste prevederi normative, instanţa reţine că, deşi inspecţia fiscală trebuie efectuată în termenul prevăzut la art. 126 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sancţiunea nulităţii actelor fiscale întocmite cu nerespectarea duratei inspecţiei fiscale intervine doar în ipoteza reglementată de art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, respectiv în ipoteza întocmirii unor acte administrativ-fiscale ca urmare a unei inspecţii fiscale nefinalizată într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1) (180 zile).

Potrivit art. 130 alin. (4) Codul de procedură fiscală "Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul/plătitorul sau data notificării de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest drept."

Făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale citate în precedent, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care reclamanta avea calitatea de contribuabil mijlociu la momentul începerii controlului şi sedii secundare, durata aplicabilă în privinţa inspecţiei fiscale era de 180 de zile, iar dublul perioadei până la care putea fi efectuată inspecţia era de 360 de zile.

Din analiza documentelor aflate la dosarul cauzei rezultă că inspecţia fiscală a început la data 12.09.2018 (data înregistrării în registrul unic de control) şi s-a finalizat la data de 20.01.2020 (data programată pentru discuţia finală).

Totodată, se observă că inspecţia fiscală a fost suspendată, prin Decizia nr. 41/22.10.2018, în perioada 15.10.2018-21.03.2019, pentru un număr de 157 de zile.

Potrivit art. 127 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, "Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia".

Astfel, inspecţia fiscala s-a efectuat într-un termen de 465 de zile din care se scad numărul de zile de suspendare, respectiv 157 zile, astfel încât durata efectivă a inspecţiei fiscale a fost de 308 de zile, nefiind depăşit termenul legal de 360 de zile, stabilit pentru durata maximă a inspecţiei fiscale, a cărei consecinţă ar fi fost neemiterea raportului de inspecţie fiscală.

Rezultă, aşadar, că inspecţia fiscală a fost finalizată într-o perioadă de 308 de zile, adică mai puţin decât perioada maximă prevăzută la art. 126 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare, de 360 de zile, motiv pentru care afirmaţia reclamantei, conform căreia inspecţia fiscală a depăşit perioada legală prevăzută la art. 126 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, nu putea fi reţinută ca şi motiv de nulitate a actelor fiscale contestate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei referitoare la afectarea activităţii sale, în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceasta nu a fost determinată de conduita organului fiscal, ci de dimensiunile activităţii pe care aceasta o desfăşoară în mod curent, controlul fiscal presupunând prezentarea unui număr considerabil de documente de la toate cele 6 puncte de lucru; corectă este şi observaţia primei instanţe cu privire la faptul că reclamanta nu a invocat inutilitatea documentelor solicitate spre a fi analizate în vederea realizării activităţii de control.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei – reclamante, inspecţia fiscală nu trebuia reluată de la data înaintării dosarului preţurilor de transfer, respectiv de la data de 14.12.2018, având în vedere că, din interpretarea dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură fiscală, corect reţinute de instanţa de fond, rezultă că data reluării inspecţiei fiscale este stabilită de organul fiscal, cu respectarea termenului de 6 luni calculat de la data suspendării, şi nu coincide în mod obligatoriu cu data încetării cauzei de suspendare.

II.2.4. În schimb, Înalta Curte apreciază a fi întemeiate criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă ce privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării de către instanţa de fond a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, sub aspectul neîntrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei administrative.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum şi la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent înaintând Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava Sesizarea penală nr. 254/13.02.2020.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea restului condiţiilor prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, mai precis ca infracţiunea pentru care s-a făcut sesizarea să aibă legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi constatarea infracţiunii să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă, mai precis existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare, în sensul că de astfel de fapte trebuie să depindă soluţionarea contestaţiei administrative.

Procedând la analiza acestor cerinţe, prima instanţă a reţinut că pârâta a aplicat în mod corect dispoziţii art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, iar măsura de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale nu a fost dată cu exces de putere, ci în mod justificat, proporţional şi în limitele dreptului la o bună administrare.

Considerentele şi soluţia instanţei de fond în privinţa solicitării reclamantei de anulare a Deciziei nr. 134/12.06.2020 în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ-fiscale şi de obligare a pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte reţine că, în actuala conformaţie a prevederilor normative ce reglementează instituţia suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiilor pe cale administrativă ce au fost invocate de pârâtă prin decizia nr. 134/12.06.2020 (art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală), nu este suficientă, pentru dispunerea acestei măsuri, aprecierea conduitei generale a societăţii debitoare drept indicativ al potenţialei săvârşiri a unei infracţiuni, ci este necesară evidenţierea unor fapte care să vizeze mijloacele de probă în sine, cum ar fi, spre exemplu, întocmirea acestora sau obţinerea lor pe calea sau urmare unor demersuri ce ar putea constitui fapte penale.

Or, din această perspectivă, analizând Decizia nr. 134/12.06.2020 emisă de ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Înalta Curte constată că faptele descrise au vizat încălcarea prevederilor legale referitoare la impozitul pe profit şi TVA, organul fiscal apreciind că acestea sunt susceptibile de a întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2015 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, fără ca prin decizia de suspendare să fie evidenţiate fapte apreciate de organul fiscal ca fiind susceptibile de a întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni care să vizeze, în mod concret, mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare (astfel cum sunt acestea definite de art. 55 Codul de procedură fiscală). În concluzie, în mod greşit prima instanţă a apreciat că măsura suspendării a fost dispusă în mod legal, câtă vreme, în cauză, nu este îndeplinită condiţia legăturii infracţiunii pentru care s-a făcut sesizarea cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

Totodată, Înalta Curte constată că organul fiscal nu se află într-o imposibilitate absolută de a soluţiona contestaţia reclamantei.

Fără a face aprecieri asupra forţei probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal şi în cauza pendinte în vederea stabilirii caracterului real al operaţiunilor efectuate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea tranzacţiilor derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă fiscală, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Astfel, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a reţinut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

Raportând aceste garanţii la susţinerile recurentei-reclamante şi la apărările formulate de intimatele - pârâte privind necesitatea existenţei unei soluţii pronunţate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reţine că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative are drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiţie al reclamantei.

Or, această împrejurare este de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal de a soluţiona pe fond contestaţia administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-582/20 - C. S.R.L.:

"Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care permite autorităţilor fiscale naţionale să suspende soluţionarea unei contestaţii administrative îndreptate împotriva unei decizii de impunere prin care unei persoane impozabile i se refuză beneficiul dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată plătite în amonte ca urmare a implicării acestei persoane impozabile într-o fraudă fiscală, în vederea obţinerii unor elemente obiective suplimentare referitoare la această implicare, cu condiţia, în primul rând, ca o astfel de suspendare să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil, (...)". Potrivit considerentului 47 din această hotărâre:

"(...) este de asemenea necesar, pentru ca dreptul Uniunii să nu se opună unei suspendări a soluţionării unei contestaţii administrative precum cea în discuţie în litigiul principal, ca o astfel de suspendare să nu aducă atingere dreptului la bună administrare şi în special să nu aibă ca efect întârzierea soluţionării acestei proceduri de contestaţie administrativă dincolo de un termen rezonabil."

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B., va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., va anula pct. 2 din Decizia nr. 134/12.06.2020 şi va obliga intimata-pârâtă ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.03.2020. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 2053 din 8 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B..

Anulează pct. 2 din Decizia nr. 134/12.06.2020.

Obligă intimata-pârâtă ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să soluţioneze contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/11.03.2020.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 septembrie 2023.