Scope of Insureds' Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties and court costs from insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 20.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 25997/30.03.2021, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat anularea în parte a deciziei, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 481,27 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 132,63 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 16796/2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014 şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1504 din 25 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR.

A fost anulată decizia nr. 25997/30.03.2021 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligat pârâtul la plata despăgubirii în sumă de 613,90 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs formulată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în consecinţă, respingerea contestaţiei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în esenţă a arătat că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabila in cauza, căci prin decizia menţionata Fondul nu a respins suma solicitata prin raportare la plafonul stabilit per creditor.

Redând cuprinsul paragrafului 124 şi 125 al deciziei anterior menţionate, a precizat recurentul că prin interpretarea oferită de ÎCCJ nu s-a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA pentru neplata la termen a despăgubirii pretinse ca urmare a subrogării în drepturile persoanei prejudiciate, în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea ca despăgubirile solicitate independent de natura lor să fie prevăzute în contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Fapta persoanei vinovate de săvârşirea accidentului, care dă naştere dreptului la executarea contractului de asigurare RCA este distinctă de fapta asigurătorului RCA în cadrul acţiunii în regres, plata penalităţilor fiind condiţionată de existenţa unei fapte culpabile a asigurătorului RCA în cadrul raporturilor juridice ce iau naştere între acesta şi asigurătorul CASCO, constând în nerespectarea termenelor de plată prevăzute prin act administrativ cu caracter normativ. Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, rezulta că suma solicitată de reclamanta cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Instanţa de fond a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 521 C. proc. civ., in condiţiile in care a făcut aplicarea Deciziei 29/2020 deşi chestiunea privind natura juridica a penalităţilor nu a făcut obiectul unei sesizări pe dezlegarea chestiunii de drept, fiind aşadar incidente prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 12 alin. (2) teza finala din Legea nr. 213/2015, instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Trebuie subliniat ca sumele plătite creditorilor de asigurare din disponibilităţile Fondului nu reprezintă datorii ale Fondului, căci nu Fondul a fost parte in contractul de asigurare, ci reprezintă datorii ale asigurătorului in faliment.

Fondul nu este un garant al asigurătorului ci reprezintă un garant sui generis, care răspunde doar pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 213/2015, act normativ care nu instituie si obligaţia ca FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR sa plătească penalităţile de întârziere datorate de asigurător ori cheltuielile de judecata. Legea speciala nu a prevăzut o garanţie legala si in ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, astfel încât instanţa de fond nu putea institui in sarcina Fondului alte obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, in contextul in care FGA nu preia toate drepturile si obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o greşita aplicare atât a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014, cat si a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015,

A mai susţinut că penalităţile de întârziere nu se circumscriu noţiunii de creanţa de asigurare.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) plăteşte din disponibilităţile sale in cazul falimentului unui asigurator doar creanţe de asigurări.

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directa la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor - sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul in Ordinul CSA 14/2011/Norma ASF nr. 23/2014 si nicidecum in contractul de asigurare.

Despăgubirea reprezintă echivalentul bănesc acordat unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibila in natura, cum este de exemplu cazul daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunului asigurat, sau cum sunt daunele morale.

A precizat că din prevederile cuprinse în art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi a art. 2214 C. civ., nu rezultă că penalităţile de întârziere ar fi incluse in noţiunea de despăgubiri.

Intimata – reclamantă pentru a beneficia de despăgubiri trebuie sa îndeplinească una dintre cele 3 condiţii prevăzute de art. 3 Legea nr. 213/2015, respectiv sa fie persoana asigurata, să fie beneficiarul asigurării şi să fie persoana păgubita in cazul asigurării de răspundere civila.

Trebuie prin urmare sa existe raport direct de cauzalitate intre producerea riscului asigurat(accident) fapta culpabila a asiguratului B. si prejudiciul produs, or, neplata despăgubirii in termen este consecinţa faptei asigurătorului si nu a asiguratului, căci fapta sa a produs doar pagube materiale iau prejudicii nepatrimoniale, ce trebuie după caz reparate.

Penalităţile de întârziere au fost gândite ca daune moratorii (art. 1535 noul C. civ.), sancţiuni aplicabile asigurătorului pentru neplata in termen a unei despăgubiri, care constituie totodată contravenţie.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B.- nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar, iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

Prin urmare, singurul scop pentru care a fost constituit FGA ca persoana juridica de drept public este pentru plata despăgubirilor in cazul falimentului unui asigurător, ceea ce înseamnă ca nu numai ca nu sunt datorate penalităţile de întârziere, dar plata acestora ar contraveni prevederilor legale incidente in materie.

Din interpretarea coroborata a dispoziţiilor art. 2223 C. civ., art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 si art. 75 din Legea nr. 85/2014, rezulta ca sumele pretinse cu titlu de penalităţi nu ar putea fi recuperate decât in cadrul procedurii insolventei.

Având in vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că instanţa de fond a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015, respectiv a prev. Art. 2214, art. 2223 C. civ., art. 75 si 80 din Legea nr. 85/2014, fiind incidente prev. Art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, a arătat că un element esenţial al calificării unei pretenţii ca reprezentând creanţă de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 îl reprezintă izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică însăşi încadrând în această categorie "despăgubirile/indemnizaţiile" şi "primele".

Totodată, a invocat intimata dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi a arătat şi faptul că FGA intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire, fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului, fiind garantul pentru totalitatea despăgubirilor civile, inclusiv a cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/11.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 613,90lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată aşa cum au fost acestea stabilite prin sentinţa civilă nr. 16976/2014 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25997/30.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată în ceea ce priveşte despăgubirea în sumă de 613,90lei, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, datorate de asigurătorul B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Cu privire la inaplicabilitatea în speţă a deciziei nr. 29/2020, Înalta Curte arată că problema de drept ce a fost dezlegată prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare.". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă şi greşit confirmat de instanţa de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că: " (...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Înalta Curte subliniază că penalităţile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală.

Totodată, nu poate fi reţinut ca întemeiat nici considerentul instanţei de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliţi, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinţei recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1504 din 25 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2023.