Unlawfulness of VAT correction derived from annulled tax assessment via res judicata

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. Bârlad a chemat în judecată pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.), solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. TVA 37 din 21.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei nr. 4495/21.09.2015 şi a Deciziei nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, acte administrativ fiscale emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 64/2016 din 11 aprilie 2016, Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta ANAF – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând instanţei de recurs ca prin decizia pe care o va pronunţa să dispună admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii în sensul anulării Deciziei nr. TVA 37 din 21.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei nr. 4495/21.09.2015 şi a Deciziei nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, acte administrative emise de A.N.A.F.-D.G.A.M.C.

A susţinut recurenta că prima instanţă s-a pronunţat cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 43 vechiul Codul de procedură fiscală şi ale pct. 8.2 alin. (2) din Instrucţiunile de corectare a erorilor materiale din deconturile de taxă pe valoarea adăugată, prevăzute în Anexa la Ordinul M.E.F. nr. 179/2007, reglementări care impun forma scrisă şi motivarea actului administrativ fiscal, în general, şi a deciziei de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată, în special.

A susţinut recurenta că motivele de nelegalitate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în situaţia în care calificarea juridică exactă a normelor din vechiul Codul de procedură fiscală şi din acele Instrucţiuni este aceea de norme de procedură, sau dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în situaţia în care, dimpotrivă, calificarea juridică exactă a normelor indicate anterior este aceea de norme de drept material.

Sentinţa primei instanţe este netemeinică şi nelegală, împunându-se a fi casată, având în vedere prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat, ca unic motiv de nelegalitate a deciziei de corectare a decontului T.V.A., respectiv nemotivarea acestui act administrativ fiscal.

A arătat recurenta că Societatea S.C. A. S.A. Bârlad nu a invocat vreun motiv de nelegalitate care să ţină de fondul deciziei administrative, pentru simplul fapt că decizia de corectare a decontului T.V.A. nu a fost în niciun fel motivată de către autoritatea publică emitentă, în cazul în care în actul comunicat, s-ar fi prezentat elementele concrete de fapt şi argumentele juridice (practic, considerentele) care au stat la baza dispozitivului deciziei administrative (de corectare a unor cifre din decontul de T.V.A. sub pretextul unei erori materiale), reclamanta ar fi avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul de acces liber la justiţie prin solicitarea de control de legalitate a actului administrativ pe fondul său raportat la motivele invocate de administraţie expres în actul său în formă scrisă, dacă acestea ar fi existat.

În motivarea hotărârii sale, prima instanţă a făcut, în primul rând, o serie de susţineri care ar viza chiar fondul deciziei de corectare (ca şi cum ar fi fost motivată) pe care organul fiscal totuşi nu 1-a relevat societăţii noastre ca particular - în niciun fel - prin actul său administrativ în formă scrisă pe care ni l-a comunicat, ci doar prin decizia de soluţionare a contestaţiei şi prin întâmpinarea în faţa primei Instanţe. Deci, de-abia după ce reclamanta a demarat căile de atac administrativă şi judiciară.

Prin acceptarea ca valabilă a motivării unui act administrativ după comunicarea acestuia către particular, prima instanţă a girat în mod inechitabil şi nelegal acest tip de comportament al organului fiscal în contradicţie cu principiul transparenţei administraţiei publice, acel comportament prin care administraţia (cu de la sine putere, nepermis) îşi expune motivele de fapt şi de drept ale deciziei sale administrative doar după ce este atacat actul administrativ fiscal de către particular care este nevoit să se plângă tocmai de lipsa motivării din actul scris comunicat acestuia. Astfel, printr-o astfel de soluţie ca cea a primei instanţe se încurajează arbitrariul şi abuzul în manifestările administraţiei faţă de particulari, particularul vătămat fiind în situaţia de a apela la justiţie tocmai pentru că nu i se explică în prealabil de ce s-a adoptat decizia administrativă, deşi ar putea să fie de acord cu această decizie a administraţiei şi să nu o atace în vreun fel dacă i s-ar expune motivele în actul administrativ comunicat în formă scrisă.

Deşi nu era ţinută decât de analiza existenţei sau nu a motivării corespunzătoare a deciziei de corectare atacate, prima instanţă s-a lansat în a reţine elemente de fondul acestei decizii, doar pe baza susţinerilor pârâtei, dar fără a exista dovezi în acest sens.

Astfel, prima instanţă reţine în mod total greşit că "constatându-se diferenţe între soldul sumei negative din decont şi suma negativă din fişa de plătitor, pârâta a notificat reclamanta la data de 24.08.2015 privind identificarea de erori de completare a decontului de TVA aferent a lunii iulie 2015 - nepreluarea soldului TVA de plată din decontul perioadei fiscale precedente, neachitat la data depunerii decontului aferent lunii iulie 2015".

Prima instanţă face confuzie între ceea ce reprezintă dispozitivul unei decizii administrative şi considerentele acestei decizii (motivarea în fapt şi în drept).

În cazul unei decizii de corectare a decontului TVA, cifrele indicate ca şi corecţie de organul fiscal ("indicatorii aplicabili situaţiei reclamantei") dau conţinut strict dispozitivului actului administrativ, sunt expresia a ceea ce a dispus unilateral administraţia faţă de particular de natură a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.

Simpla completare a deciziei de corectare cu astfel de cifre de către organul fiscal nu asigură, totodată, şi motivarea actului administrativ, aceste cifre neavând -aşa cum greşit reţine prima instanţă- "natura unei motivări de fapt". Căci nu există nicio ipoteză logică şi legală în care dispozitivul unei decizii ar echivala/coincide cu considerentele aceleiaşi decizii.

Stabilind structurarea deciziei de corectare conform modelului de decont T.V.A. şi completarea doar a rândurilor din decont ce trebuie modificate din perspectiva organului fiscal, normele stipulate de Anexa la Ordinul M.E.F. nr. 179/2007 impun doar un conţinut formal al deciziei de corectare (ca act rectificativ) conform şablonului decontului Ţ.V.A. (ca act supus modificării), dar nu sunt de natură a înlătura obligativitatea elementelor impuse de lege conţinutului oricărui act administrativ fiscal. De altfel, nici nu se poate concepe valabil ca un act administrativ fie el şi normativ (act normativ subsecvent legii) să anuleze în vreun fel efectele legii, să lipsească de conţinut tocmai normele legii în aplicarea cărora a fost emis.

Adaptarea formei deciziei de corectare la modelul decontului de TVA nu poate presupune înlăturarea obligaţiei de motivare a acesteia, căci o anumită structură formală a unui act administrativ fiscal special nu poate duce implicit la ignorarea conţinutului impus de lege genului act administrativ fiscal. Din contră, mai ales când norma specială care reglementează conţinutul actului administrativ fiscal special (în speţă, decizia de corectare) stipulează explicit aplicarea normei generale privind conţinutul oricărui act administrativ fiscal ("şi conţine în mod obligatoriu elementele prevăzute la art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscala, republicată, cu modificările şi completările ulterioare"). Chiar textul de act normativ special indică explicit faptul obligaţia de a conţine elementele prevăzute de art. 43 vechiul Codul de procedură fiscală (inclusiv obligaţia de motivare) vine alături de obligaţia structurării conform modelului de decont T.V.A. şi nu există o suprapunere acestor două obligaţii care sunt distincte, dar cumulative.

Menţiunile de la fiecare rând al deciziei de corectare (ca şi al decontului T.V.A.) sunt GENERICE şi nu sunt de natură să argumenteze în concret valorile cifrice indicate în dreptul fiecărui rând şi care dau conţinut modificărilor aduse decontului T.V.A. (declaraţia contribuabilului) prin decizia de corectare a organului fiscal. Simpla structurare a deciziei de corectare după modelul decontului T.V.A., prin sine, nu asigură motivare acestui act administrativ fiscal special. Orice modificare valorică realizată prin decizia de corectare trebuie argumentată în fapt şi în drept, detaliat şi în concret. Decizia de corectare este un act administrativ fiscal de natură a afecta grav drepturile contribuabilului, determinând - aşa cum se întâmplă în cauză - ca un decont cu sumă negativă (cu T.V.A. de rambursat contribuabilului) să fie transformat, prin voinţa exclusivă a celui obligat la rambursare, într-un decont cu diferenţă de T.V.A. de plătit. Din poziţia de a primi T.V.A., contribuabilul este forţat de organul fiscal (abuzând de executorialitatea din oficiu AVOCAŢI deciziilor sale) să plătească T.V.A. suplimentar.

În al doilea rând, în speţă, dincolo de ceea ce prima instanţă a stabilit cu încălcarea unor norme exprese şi imperative ale legii, decizia de corectare atacată este, în mod evident, lipsită de orice motivare, deşi era obligatoriu a fi motivată.

Nicăieri în acest act administrativ, nu se indică - în mod detaliat, clar şi adecvat -motivele de fapt şi de drept care au impus măsura corectării decontului T.V.A., nu se indică elementele de fapt care au determinat fiecare modificare a decontului T.V.A. depus de societatea noastră şi nici temeiurile legale şi argumentele juridice concrete care să permită astfel de modificări. Nu există în decizia de corectare contestată niciun cuvânt în sensul motivării acesteia, prin care să se comunice de ce s-a modificat decontul depus şi de unde vine legitimitatea unei astfel de modificări unilaterale. Nu este posibil a se decide ceva fără a se detalia de ce. Doar din decizia de corectare atacată, onorata instanţă de recurs nu ar putea aprecia legalitatea actului în concret, raportat la situaţia de fapt dată. Motivele administraţiei trebuie percepute direct, din menţiunile interne exprese, şi nicidecum deduse din aspecte exterioare actului. De altfel, deşi învestită doar cu nemotivarea actului, prima instanţă a reţinut pretinsele argumente de fond ale actului nu din conţinutul scris intrinsec al deciziei de corectare, ci din susţinerile organului fiscal din decizia de soluţionare a contestaţiei şi din întâmpinarea din procedura contencioasă.

Fiind un act administrativ fiscal, specie a actului administrativ definit de art. 2 alin. (1) lit. c). din Legea nr. 554/2004, decizia de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată trebuie motivată corespunzător în fapt şi în drept de către autoritatea publică emitentă, aşa cum imperativ impune legea pentru orice decizie fiscală.

Acest drept la informaţie al particularului din partea administraţiei trebuie respectat şi în materie fiscală, caz în care orice decizie a organului fiscal trebuie motivată contribuabilului.

Practica instanţei supreme confirmă obligaţia de motivare a deciziei administrative, stabilind şi coordonatele motivării: "obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifica ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective", iar "motivarea unei decizii administrative trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate".

Acest principiu al motivării actului administrativ este consacrat şi de art. 17 pct. 2 din Recomandarea 7 (2007) a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre ale Consiliului Europei referitoare la o bună administraţie, conform căruia "actele individuale trebuie să fie motivate adecvat cu indicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care a fost adoptat, cel puţin în situaţiile în care acestea afectează drepturi individuale", precum şî de Principiul IV din Rezoluţia (77) 31 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre ale Consiliului Europei privind protecţia individului în raport cu actele administraţiei, conform căruia "atunci când un act este de natură a aduce atingere drepturilor, libertăţilor sau intereselor individuale, persoana interesată este informată cu privire la motivele care au stat la baza emiterii actului... prin indicarea motivelor în cuprinsul actului, fie... prin comunicare în scris într-un termen rezonabil".

Totodată, consacrând dreptul la bună administrare (orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce priveşte problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil din partea administraţiei), art. 41 alin. (2) lit. c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02) stipulează că acest drept include în principal "obligaţia administraţiei de a-si motiva deciziile".

Aşadar, pentru ca orice decizie administrativă să fie motivată, este necesară o detaliere a motivelor, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularul putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea controlului judecătoresc.

Lipsa motivării face imposibilă exercitarea controlului de legalitate şi verificarea limitei de demarcaţie între discreţionar şi arbitrariu. Motivarea trebuie să conţină elementele de fapt şi de drept care să permită verificarea temeiurilor şi efectelor deciziei administrative, precum şi a proporţionalităţii măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă şi interesul public pe care este chemată să-l ocrotească. 2

Potrivit art. 43 alin. (1) Codul de procedură fiscală forma scrisă este o condiţie ad validitatem a actului administrativ fiscal. Controlul legalităţii oricărei decizii administrative se realizează doar cu privire la ceea ce a fost comunicat particularului destinatar în formă scrisă. Iar orice act administrativ fiscal [negotium iuris) trebuie să fie motivat adecvat în cuprinsul înscrisului {instrumentum probationem) care asigură suportul acestuia.

Ceea ce nu este cuprins în conţinutul scris al actului administrativ fiscal emis de organul competent şi comunicat contribuabilului constituie o neregularitate a actului emis, fără ca lipsa acelei părţi să poată fi acoperită/suplinită prin elemente extrinseci înscrisului actului comunicat. Actul administrativ fiscal în formă scrisă trebuie să fie un act complet, rezultatul unei activităţi decizionale complete, conform unei competenţe administrative conferită de lege pentru adoptarea respectivului act administrativ fiscal.

Nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute expres de lege pentru validitatea actelor administrative - aşa cum este motivarea care este legată de condiţiile de formă exterioară a actului administrativ fiscal - reprezintă o cauză de nulitate absolută a actelor administrative.

Or, în lumina dispoziţiilor art. 1242 alin. (1) C. civ. (parte a dreptului comun în materia formei actului juridic), sancţiunea legală pentru lipsa motivării în înscrisul actului administrativ comunicat particularului este chiar o nulitate (absolută) expresă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată şi admiterea recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite, ţinând seama de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 1/20.01.2020 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, şi a Deciziei nr. 4795/16.10.2019, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere următoarele considerente:

Reclamanta S.C. A. S.A. BÂRLAD a solicitat anularea Deciziei nr. TVA 37 din 21.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei nr. 4495/21.09.2015 şi a Deciziei nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, invocând greşita respingere a criticilor sale de nulitate a Deciziei iniţiale nr. TVA 4349 din 25.08.2015 pentru nemotivare,

Instanţa de fond a reţinut că unica critică adusă de reclamantă deciziei de soluţionare a contestaţiei şi deciziei de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoare adăugată depus pentru luna iulie 2015 este cea vizând greşita respingere a criticilor sale de nulitate a deciziei iniţiale nr. TVA 4349 din 25.08.2015 pentru nemotivare.

A constatat că Decizia nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015 cuprinde fără echivoc menţiunea rândurilor din decontul de TVA care au fost completate eronat/necompletate, precizează conţinutul acestor rânduri, dar şi diferenţele dintre sume, aşa cum au fost ele constatate de către pârâtă. Ca atare, a mai reţinut, criticile reclamantei vizând nulitatea Deciziei nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, pentru nemotivare, sunt nefondate, instanţa subliniind că această decizie este una ce trebuie adaptată ca formă, potrivit dispoziţiilor leale, specificului unui decont de TVA, cu rigorile impuse de OMEF nr. 179/2007, respectate de către pârâtă.

Înalta Curte reţine, însă, că prin Decizia nr. 4795/16.10.2019, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa recurată şi a anulat Decizia de impunere nr. x din 29 mai 2015,

Prin sentinţa nr. 1/20.01.2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin nerecurare, pronunţată în dosar x/2015, în rejudecare după casare, dosar având ca obiect cererea de anulare a deciziei de corectare a aceleiaşi erori din decontul de TVA depus pentru luna iunie 2015, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a fost anulată Decizia nr. TVA 36/14.09.2015 privind soluţionarea contestaţiei şi Decizia nr. TVA 4275/29.07.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoare adăugată depus pentru luna iunie 2015.

La emiterea Deciziei nr. TVA 4275/29.07.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoare adăugată depus pentru luna iunie 2015, organul fiscal a reţinut că taxa pe valoare adăugată de plată cumulată datorată de reclamantă este reprezentată de suma neachitată la bugetul de stat până la data de 20 iulie 2015, data depunerii decontului de TVA aferent lunii iunie 2015, rezultată din diferenţele de TVA de plată stabilite de organele de inspecţie fiscală prin Decizia de impunere nr. x din 29 mai 2015 .

În ceea ce priveşte decizia din prezenta cauză, Decizia nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, similar, constatându-se diferenţe între soldul sumei negative din decont şi suma negativă din fişa de plătitor, pârâta a notificat reclamanta la data de 24.08.2015 privind identificarea de erori de completare a decontului de TVA aferent lunii iulie 2015 – nepreluarea soldului TVA de plată din decontul perioadei fiscale precedente, neachitat la data depunerii decontului aferent lunii iulie 2015, iar ulterior a procedat la corectarea din oficiu a decontului, conform prevederile art. 3.2.1 lit. c) Cap. III din OMFP nr. 263/2010 şi pct. 6 lit. a) din Anexa 1 la Ordinul MEF nr. 179/2007.

Pentru aceste motive, având în vedere că prin Decizia nr. 4795/16.10.2019, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat decizia de impunere nr. x din 29 mai 2015, care a stat la baza emiterii actelor contestate, prin acestea din urmă în sarcina reclamantei s-a stabilit o obligaţie fiscală nedatorată.

De asemenea, prin anularea Deciziei de corectare nr. TVA 4275 din 29.07.2015 a decontului TVA pe luna iunie 2015, s-a modificat corespunzător rezultatul corectat al decontului TVA pe iunie 2015, revenind la cel cu sumă negativă conform declaraţiei reclamantei, dar şi suma instituită nelegal de organul fiscal prin Decizia de corectare nr. TVA 4349 din 25.08.2015 la pct. 35 din decontul TVA pe iulie 2015, prin preluarea rezultatului cu sumă negativă din decontul TVA pe iunie 2015 depus de reclamantă.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti definitive se manifestă în judecata prezentei cauze, care vizează anularea Deciziei de corectare nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoare adăugată depus pentru luna iulie 2015.

Cum Decizia de corectare nr. TVA 4349 din 25.08.2015 este un act subsecvent Deciziei de corectare nr. TVA 4275 din 29.07.2015, şi cum ambele decizii de corectare sunt subsecvente Deciziei de impunere nr. x din 29.05.2015, fiind emise una în baza celeilalte anterioare şi ambele ca urmare a deciziei de impunere anulate, anularea Deciziei de impunere nr. x din 29.05.2015 şi a Deciziei de corectare nr. TVA 4275 din 29.07.2015 a decontului de TVA pe luna iunie 2015 are drept consecinţă şi nelegalitatea Deciziei nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA depus pentru luna iulie 2015.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa sentinţa recurată şi în rejudecare va admite acţiunea şi va anula Decizia nr. TVA 37 din 21.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei nr. 4495/21.09.2015 şi Decizia nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de TVA depus pentru luna iulie 2015, emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. Bârlad împotriva sentinţei nr. 64/2016 din 11 aprilie 2016 a Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare admite acţiunea şi anulează Decizia nr. TVA37 din 21.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei nr. 4495/21.09.2015 şi Decizia nr. TVA 4349 din 25.08.2015 de corectare a erorilor materiale din decontul de taxă pe valoarea adăugată depus pentru luna iulie 2015, emise de A.N.A.F. - D.G.A.M.C.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2020.