Insurer's subrogated claims each entitled to 450,000 RON cap; Guarantee Fund's refusal annulled and claim remanded

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2017 din 06.01.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 2777/22.11.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/19.01.2016 înregistrată la FGA sub nr. x/29.01.2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2335 din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând casarea sentinţei, rejudecarea cauzei cu consecinţa modificării sentinţei şi admiterii contestaţiei formulate de A. în integralitate.

A arătat recurenta că intimatul a soluţionat cererea sa de plată invocând, în esenţă, drept singur motiv al neplăţii, faptul că A. reprezintă un singur creditor de asigurare pentru toate sumele încasate sau care ar mai fi de încasat, chiar dacă aceste sume rezultă din dosare de daună diferite. Or, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/20154, creanţele către un creditor de asigurare pot fi plătite doar în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare.

Pe scurt, raporturile juridice născute şi relevante în prezenţa speţă sunt:

- Urmare a producerii accidentului, în sarcina B. - asigurătorul RCA al persoanei vinovate - se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului conform art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la acel moment).

- Persoana păgubită însă, asigurată CASCO la A., poate şi solicită efectiv repararea prejudiciului de către asigurătorul ei CASCO.

- A. suportă reparaţiile şi în temeiul art. 2210 din C. civ. se subrogă în drepturile asiguratului său despăgubit şi este îndreptăţit astfel să ceara despăgubiri de la B., conform art. 40 din Norma ASF 23/2014.

- B. intrând în faliment, obligaţia de plată a B. este garantată de FGA, conform art. 2 alin. (3) din legea 213/2015.

A susţinut recurenta că, prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti în mod netemeinîc şî nelegal a respins contestaţia formulată de rclamantă, reţinând că dispoziţiile cuprinse în Legea 213/2015 şi care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţa de asigurare şi plafonul de garantare sunt cele din art. 4 alin. (1) lît.a şi e din Legea 213/2015 că "în cuprinsul Legii nr. 213/2015 se face distincţie între noţiunea de creanţe de asigurări si cea de creditori de asigurări, iar plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditor, ci nu pe creanţă de asigurare."

Greşit a mai reţinut instanţa de fond în sensul "Curtea apreciază că nu prezintă relevanţă aspectele invocate de reclamantă referitoare la efectele subrogaţieî legale întrucât aceasta a formulat cererea de plată în numele său personal, ceea ce înseamnă că a invocat un drept propriu de creanţă."

"Şi în procedura falimentului deschisă faţă de B. S.A. conform prevederilor Legii 85/2014, reclamanta are o singură calitate de creditor de asigurare, neexinstând vreo raţiune pentru care situaţia să fie diferită în cazul celor doua proceduri."

Sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Principalele argumente ale Curţii de Apel Bucureşti pentru respingerea contestaţiei formulate ţin, în esenţă, de caracterul, scopul social al dispoziţiilor legale care instituie plafonul de garantare de 450.000 RON. Din considerentele Sentinţei reiese că în situaţia subrogaţiei ar fi incompatibilă cu reglementarea din Legea 213/2015 în măsura în care depăşeşte limita totală pentru sumele achitate de aceasta (n.a. reclamanta) propriilor asiguraţi, iar normele legale invocate ar trebui interpretate în raport cu interesul public, şî nu raportat la instituţia subrogaţiei.

Din documentele transmise de A. o dată cu cererea de plată (documente depuse la dosarul cauzei) rezultă că A. a achitat către asiguratul său contravaloarea reparaţiilor efectuate la autoturismul asigurat CASCO la A.. Vinovat de avarierea autovehiculului respectiv, însă, s-a făcut conducătorul autovehiculului asigurat RCA la B. S.A..

Prin urmare, de vreme ce A. a plătit contravaloarea reparaţiilor asiguratului său, în temeiul art. 2210 C. civ., A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei. Cum cel vinovat efectiv era asigurat la B., în speţă devin aplicabile prevederile art. 26 din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data producerii accidentului) potrivit căruia:

"(1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fard a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a)vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită."

Cu toate acestea, faţă de deschiderea procedurii falimentului faţă de B., aplicabil devine art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015 potrivit căruia " Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii. în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. % cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumul sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Aşadar, A. se subrogă în drepturile persoanei păgubite si se îndreptă pentru recuperarea sumei plătite acesteia împotriva FGA, cel care garantează plata despăgubirilor pe care asigurătorul RCA al vinovatului de producerea accidentului - B. - ar fi trebuit să le plătească.

Plecând de la această premiza, considerentele instanţei potrivit cărora din moment ce în procedura de faliment reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe crenţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa F.G.A. să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment, sunt tendenţioase şi ignoră scopul/finalitatea reglementării, aceea de garantare a acestor creanţe.

Pentru că la baza acestui întreg mecanism stau regulile subrogaţiei, împotriva A. nu poate invoca alte apărări sau argumente decât acelea pe care le-ar fi putut invoca împotriva păgubitului.

Or, analizând situaţia persoanei păgubite în considerarea prevederilor Legii 213/2015 rezultă că: persoana păgubită este creditor de asigurare în conformitate cu art. 4 alin. (1) lit. b) punctul iii) din Legea 213/2015; despăgubirile pretinse pentru repararea prejudiciului creat prin accident persoanei vătămate sunt creanţe din asigurări conform art. 4 alin 1 lit. a) din Legea 213/2015; suma cerută la plată este net inferioară plafonului impus de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Ceea ce rezultă însă implicit, din considerentele Curţii de Apel Bucureşti, este că, deşi creditorul nostru iniţial ar fi avut calitatea de creditor de asigurare, şi că plafonul de garantare nu î-ar fi fost opus, având în vedere cuantumul relativ scăzut al creanţei, nouă ni s-ar aplica reguli distincte, în virtutea calităţii noastre de asigurător. Ori, aceste apărări nu î-ar fi putut fi opuse creditorului iniţial.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, "efectul subrogaţiei constă în faptul că subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit: creanţa cu toate drepturile si accesoriile ei. Subrogatul va avea atât acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o intenteze, în caz de neplata, împotriva debitorului, cât şi garanţiile creanţei". În jurisprudenţă s-a reţinut că " (...) prin plata indemnizaţiei de asigurare către persoanele asigurate Casco, în patrimoniul societăţii de asigurare nu se naşte un alt drept de creanţă, distinct de cel al persoanei păgubite. Societatea de asigurare preia drepturile persoanei asigurate, în stadiul în care acestea se aflau, aceasta fiind prin urmare considerată un succesor al persoanei asigurate. Astfel, nu se poate spune că, prin plata indemnizaţiei de asigurare, în patrimoniul societăţii de asigurare s-a născut un drept diferit de cel al persoanei asigurate".

Mai mult, nu poate funcţiona instituţia subrogaţiei în persoana reclamantei până la atingerea plafonului de garantare de 450.000 RON, ca ulterior acestui moment subrogaţia să nu mai fie eficientă.

De asemenea, din prevederile legale analizate, şi la care se raportează şi Curtea de Apel Bucureşti, respectiv prevederile art. 4, art. 15 din Legea 213/2015 - nu rezultă că interpretarea acestora în conformitate cu scopul social avut în vedere de legiuitor, respectiv interesul public protejat, ar fi de natură să excludă aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei.

Dimpotrivă, dispoziţiile Legii 213/2015 instituie "beneficiul" subrogaţiei, chiar Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care potrivit art. 18 alin. (1) din Legea 213/2015, se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care Ie-a plătit din disponibilităţile sale.

Prin urmare, sentinţa este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - în special prevederile Legii 213/2015 şi ale C. civ. - în ceea ce priveşte aplicabilitatea instituţiei subrogaţiei în contextul dat.

A mai susţinut recurenta că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea si aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează noţiunile de creditor de asigurare, creanţă de asigurare respectiv cele referitoare la plafonul de garantare instituit prin prevederile Legii 213/2015

Prin Contestaţia formulată, respectiv a detaliat importanţa noţiunilor de "creditor de asigurare", respectiv de "creanţă de asigurare" prin raportarea la "un contract de asigurare", în economia Legii 213/2015. Din aceste dispoziţii rezultă că plafonul este aplicabil pentru fiecarecreditor de asigurare pentru creanţa de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare - practic, subscrisa A. are calitatea de creditor de asigurare în cazul fiecărui contract de asigurare în parte, nefiind un unic creditor de asigurare însumat, în toate aceste cazuri, ci în fiecare raport juridic separat, decurgând din câte un contract de asigurare încheiat.

De altfel, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană de a fi îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei B. - chiar în cuprinsul deciziei atacate FGA a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare.

Or, instanţa a fost chemată să se pronunţe daca A. avea calitatea de unic creditor de asigurare, pentru toate creanţele pe care le avem în baza unor contracte de asigurare, sau, dimpotrivă, dacă în cazul fiecărui contract de asigurare în parte avem calitatea de creditor de asigurare, în mod distinct - elementul de referinţă fiind contractul de asigurare în fiecare caz în parte.

Analizând definiţiile acestor noţiuni din Legea 213/2015 se ajunge în mod neechivoc la concluzia că între toate aceste noţiuni există o legătură extrem de strânsă, legătura constând în chiar sursa lor, respectiv contractul de asigurare.

În primul rând, recurenta nu contestă importanta si rolului plafonului de 450.000 RON având în vedere condiţiile speciale în care se nasc obligaţiile de plată în sarcina FGA - intrarea în faliment a unui asigurător - şi resursele băneşti care constituie acest fond - contribuţiile plătite de asigurători. Este firesc ca acest plafon să existe, aşa cum exista plafon în general în cazul asigurărilor, el fiind stabilit fie prin contract - în cazul asigurărilor facultative, fie prin lege - în cazul asigurărilor RCA, când plafonul este de 5.000.000 euro.

Însă în toate situaţiile legate de asigurări plafonul se aplica pe contract de asigurare, respectiv pe poliţă. Or, nici în cazul FGA şi al Legii 213/2015 nu există niciun temei legal ca acest plafon să fie aplicat altfel. Şi în acest caz, tot contractul de asigurare, poliţa, este "unitatea" la care se raportează legiuitorul atunci când reglementează condiţiile în care FGA este obligat să facă plata şi stabileşte plafonul.

Aşadar, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (aceasta, de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea).

Aşadar, creditor de asigurări este persoana îndreptăţită la a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare fie pentru ca este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurări, fie pentru că este persoana păgubită. Mai subliniem şi faptul că legea stipulează clar că pot fi creditori de asigurări atât persoanele fizice cât si cele juridice, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 "Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

Aşadar, linia logică a legiuitorului este evidentă: ori de câte ori în baza unui contract de asigurare o persoana (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale, etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, creanţa sa este creanţă de asigurare si va fi satisfăcută de fond în limita unui plafon de 450.000 RON.

Nicio prevedere din Legea 213/2015 sau din C. civ. nu justifică aplicarea acestui plafon la toate creanţele de asigurare care decurg din contracte separate, din evenimente distincte, limita fiind în mod evident stabilită pe creditor pentru toate creanţele decurgând din acelaşi contract sau eveniment asigurat. Aceasta cu atât mai mult cu cât atunci când cere o plată de la FGA. A. nu o cere ca fost asigurat la B. ca beneficiarul unei asigurări la B. sau ca persoană a cărui autoturism a fost avariat de un asigurat RCA la B.. A. preia poziţia şi tuturor asiguraţilor pe care i-a despăgubit si face cererile în baza unor contracte RCA distincte, ale celor vinovaţi de accidente, contracte care acopereau riscurile produse.

De asemenea, nu se poate susţine că de vreme ce fondul a fost gândit ca un mijloc de protecţie în cazul intrării asigurătorilor în faliment această protecţie ar trebui acordată diferit, discriminatoriu, după cum vorbim de persoane fizice sau juridice ori de asigurători. Prevederile art. 22 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede că sunt clare în acest sens.

Din interpretarea dispoziţiilor citate mai sus rezultă că atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare, au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Pe cale de consecinţă, Legea nr. 213/2015 prevede foarte clar că plafonul este aplicabil pentru fiecare creditor de asigurare pentru creanţa de asigurare pe care o are în baza unui contract de asigurare. Nu există nicio prevedere în Legea 213/2015 care să îi permită FGA să cumuleze sumele care ar trebui plătite în dosare de daune diferite, având cauze diferite.

A solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea 544/20047, şi, în considerarea caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, admiţând recursul, să procedeze la obligarea directă a intimatei la plata sumelor solicitate, în măsura în care toate condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, legea conferindu-i reclamantului un drept în acest sens.

Din interpretarea normelor care reglementează procedura de soluţionare a cererilor de despăgubire la nivelul FGA, respectiv prevederile art. 16 şi art. 20 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, rezultă că toate condiţiile erau îndeplinite pentru ca dreptul subscrisei A. la plata sumelor solicitate prin cererea de plată să fie recunoscut în mod direct de către instanţa de judecată, fără să fie necesară reanalizarea Cererii de plată "pe fond" de către FGA.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că analiza şi instrumentarea dosarului de daună este o analiză completă, integrală, atât în ceea ce priveşte "fondul" dosarului de daună, cât şi orice alte aspecte adiacente, extrinseci, care ţin de soluţionarea acestora -cum ar fi, atingerea plafonului de despăgubire de 450.000 RON reglementat de dispoziţiile Legii 213/2015.

În cazul soluţionării administrative a dosarelor de daună, la nivelul FGA, reglementarea legală impune o analiză completă, a tuturor aspectelor ce ţin de analiza şi instrumentarea dosarului, deci atât aspecte intrinseci (de exemplu, dacă sumele solicitate sunt dovedite, dacă au fost achitate asiguratului CASCO, etc), cât şi extrinseci (cum este, de exemplu, atingerea plafonului de garantare de 450.000 pentru acelaşi creditor de asigurare).

Faţă de aceste prevederi legale clare, susţinerile FGA în sensul că cererea de plată ar fi fost respinsă strict pentru depăşirea plafonului şi că, în fapt, FGA nu ar fi făcut o analiză a cererii de plată sub aspectul fondului nu pot fi primite, ele echivalând, practic cu o invocare a propriei culpe. Mai mult, aceste susţineri sunt contrazise de realitate.

Astfel, aşa cum s-a apreciat în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios administrativ de plină jurisdicţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât FGA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele comnsiderente:

Prin Decizia nr. 2777/22.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respinsă cererea de plată nr. x/29.01.2016 formulată de reclamanta A. S.A. cu privire la suma solicitată de 1521 RON, întrucât acestui creditor i-a fost aprobată şi plătită din disponibilităţile fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, limita maximă prev. de Legea 213/2015.

În cuprinsul deciziei s-a reţinut că suma solicitată la plată în cuantum de 1521 RON este reprezentată de despăgubirea achitată de reclamantă către asiguratul CASCO C. S.R.L..

Pârâtul a considerat că asigurătorul de asigurare facultativă care se poate îndrepta împotriva asigurătorului RCA, în speţă societatea reclamantă, este considerat un singur creditor de asigurare, putând recupera în limita plafonului de garantare prev. de art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 de la FGA, o sumă de maxim 450.000 RON.

S-a arătat în decizia contestată şi că textul legal este foarte clar în sensul că plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare.

Criticile reclamantei invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată se referă, în esenţă, la calificarea greşită de către pârâtul FGA a reclamantei ca fiind unic creditor de asigurări, fără a se avea în vedere efectele subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului său.

Înalta Curte constată nelegalitatea sentinţei recurate.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată în dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2), fiind greşite. Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac şi a apărărilor formulate, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A. S.A., va casa sentinţa recurată şi în rejudecare va admite acţiunea şi va anula decizia nr. 2777 din 22.11.2016 emisă de intimata pârâtă. În condiţiile în care, prin decizia anulată, pârâtul nu a analizat fondul dreptului pretins de de reclamantă, cererea de plată fiind respinsă raportat la depăşirea plafonului de garantare. urmează ca pârâtul să reanalizeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă, având în vedere considerentele prezentei hotărâri definitive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2335 din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare admite acţiunea şi anulează decizia nr. 2777 din 22.11.2016 emisă de intimata pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iulie 2020.