Fiscal claim barred: annulment motion rejected as inadmissible disguised appeal after merits re-examined.

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Contencios Adminiastartiv şi Fiscal la data de 22 august 2019, sub nr. x/2019 contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pcc. 1 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 a acestei instanţe.

În motivare, contestatoarea a arătat că a invocat jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depunând la dosar hotărâri judecătoreşti definitive, prin care s-a re­cunoscut dreptul beneficiarilor de bilete speciale de călătorie gratuită cu mijloace de transport auto între orice localităţi din ţară.

În întâmpinarea formulată în faza recursului, contestatoarea a solicitat expres instanţei să aibă în vedere "şi speţele similare pronunţate la fond de alte instanţe ale Curţilor de Apel, precum şi decizii din recurs pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anexate la dosarul de fond, care au statuat o anumită practică conform motivelor noastre expuse prin contestaţia depusa".

Susţine contestatoarea că, într-adevăr, prin decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ s-a reţinut că Legea nr. 44/1994, republicată, nu limitează utilizarea biletelor speciale de călătorie gratuita pentru un număr de kilometri şi nici la o distanţă anume între punctul de plecare şi destinaţia stabilită de beneficiarul biletelor. Conform Convenţiei nr. 49511/1994 veteranii de război şi văduvele de război pot utiliza biletele speciale de călătorie gratuită, în condiţiile art. 16 lit. a) din lege, pe un singur traseu, indiferent de distanţa între staţiile indicate pe bilet. Biletele speci­ale de călătorie gratuită pot fi utilizate de veteranii de război şi văduvele de răz­boi, pe mijloacele de transport auto pentru deplasarea, între orice localităţi dintr-un judeţ sau ţară - Decizia nr. 2496/2013. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, interpretarea acestui text de către organele fiscale, potrivit căreia se referă numai la transportul auto pe trasee ju­deţene, este contrară legii, pentru că nu face o asemenea precizare, iar o inter­pretare în sensul că textul art. 16 alin. (3) lit. a) se referă la călătorii interne, fără a face distincţie între traseele judeţene şi cele interjudeţene a dat atât Autoritatea Rutieră Română (adresa din 12 octombrie 2005), cât şi Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (adresa din 10 martie 2011) - Decizia 646/2013.

Arată în continuare că, în calitate de operator de transport, reclamantei îi revenea obligaţia de a asigura transportul gratuit conform solicitării, Legea nr. 44/1994 neimpunând beneficiarilor să-şi limiteze călătoriile la judeţul de domiciliu - Decizia 4210/2012. Actul normativ menţionat nu face diferenţieri între persoanele care lo­cuiesc în zone lipsite de staţii C.F.R. şi cele domiciliate în localităţi ce au legături la calea ferată, în dispoziţiile art. 16 lit. a) teza a doua fiind prevăzut dreptul veteranilor de război şi al văduvelor de război din mediul rural, în cursul unui an calendaristic, la 12 călătorii interne, dus-întors, gratuite, pe mijloacele de transport auto, dacă nu exista posibilitatea să călătorească pe calea ferată.

Înalta Curte a reţinut ca instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 44/1994 şi nu poate fi acceptată teza recurentei cu privire la interpretarea data de autoritatea publică de control - Decizia 4607/2012, Deci­zia 5046/2012, Decizia 5158/2012, Decizia 5159/2012.

În aceste condiţii, soluţia pronunţată în decizia atacata este evident con­trară jurisprudenţei constante a secţiei de contencios administrativ. Această contradicţie este evidentă în condiţiile în care, prin decizii anterioare ale secţiei de contencios administrativ, s-a reţinut explicit că există o jurisprudenţa constantă a secţiei, nu există motive pentru schimbarea jurisprudenţei, schimbarea jurisprudenţei ar aduce atingere principiului securităţii juri­dice şi dreptului la un proces echitabil.

Aceste decizii beneficiază evident de autoritate de lucru judecat împotriva organelor fiscale şi în favoarea contribuabililor.

A mai susţinut contestatoarea că, potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, "dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrrupe judecata şi sesizaeză Secţiile Unite al Înaltai Curţi.

Prin urmare, anterior s-a constatat prin hotărâre definitivă, existenţa unei practici constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, în sensul că Legea nr. 44/1994, nu limitează utilizarea biletelor spe­ciale de călătorie gratuită pentru un număr de kilometri şi nici la o distanţă anume între punctul de plecare şi destinaţia stabilita de beneficiarul biletelor, iar interpretarea acestui text câ se referă numai Ia transportul auto pe trasee ju­deţene este contrară legii.

În aceste condiţii, de vreme ce s-a invocat jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi pe această problemă, iar de la jurisprudenţa respectivă nu au intervenit modificări legislative care să schimbe premisele judecăţii, este evident că secţia de contencios administrativ nu putea să revină asupra jurisprudenţei anterioare fără sesizarea Secţiilor Unite, în vederea schimbării jurisprudenţei.

Precizează contestatoarea că, prin sentinţa civilă nr. 167/13.11.2017, pronunţata de Curtea de Apel Suceava, prima instanţă a urmat exact jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, secţia de contencios administrativ.

În Decizia nr. 17/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie -Completul pentru Recursuri în interesul legii, s-a reţinut că "necompetenţa ma­terială procesuală a secţiei/completului specializat este de ordine publică'.

Prin urmare, există o delimitare a competenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ faţă de Secţiile Unite, în ceea ce priveşte schimbarea jurisprudenţei secţiei.

Conchide conestatoarea în sensul că, această competenţă este una de ordine publică, deoarece ţine de organi­zarea şi administrarea justiţiei, secţia de contencios administrativ neavând competenţa să revină asupra propriei sale jurisprudenţe.

În aceste condiţii, susţine că au fost evident încălcate normele de ordine publică pri­vind competenţa, secţia de contencios administrativ revenind asupra jurispru­denţei constante anterioare, fără să sesizeze Secţiile Unite, respectiv cu depăşirea propriei sale competenţe.

Prin decizia atacată, secţia de contencios administrativ s-a pronunţat în sensul contrar jurisprudenţei constante anterioare, în condiţiile în care, pentru schimbarea jurisprudenţei, Legea nr. 303/2004 a stabilit competenţa exclusivă a Secţiilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie.

Apărările formualte în cauză

Pârâţii-intimaţi Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava in numle şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca netemeinică şi nelegală.

În susţinerea poziţiei procesuale intimaţii au arătat, în esenţă, că în faţa instanţei de recurs nu a fost invocată excepţia necompetenţei, astfel că instanţa de recurs nu a omis să se pronunte asupra acesteia, solicitând respingerea contestaţiei în anualare

La rândul său, contestatoarea a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea argumentelor invocate de către părţile intimate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 14 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu ANAF – DGRFP IAŞI – Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii anularea Deciziei nr. 96/P/29 decembrie 2016 privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de societate împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. x/24.03.2016, a Raportului de inspecţie economico-financiar din 24.03.2016 înregistrat sub nr. x din 24.03.2016, precum şi a Procesului-verbal încheiat la data de 22.03.2016 şi înregistrat sub nr. x/22.03.2016.

Totodată, a solicitat admiterea contestaţiei administrative, anularea dispoziţiei obligatorii x/2016, a raportului de inspecţie economico- financiar încheiat la data de 24.03.2016, înregistrat sub nr. x din 24.03.2016 şi a procesului-verbal încheiat la data de 22.03.2016 şi înregistrat sub nr. x/2016, precum şi restituirea sumei de 1.240.488 RON achitată conform Ordinelor de plată nr. x şi nr. 545, ambele din data de 26.04.2016, cu dobândă fiscală legală calculată de la data plăţii – 26.04.2016 şi până la data restituirii efective a întregii sume.

Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin sentinţa nr. 88 din 23 mai 2017, Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei invocată din oficiu şi a declinat judecarea prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cererea a fost înregistrată pe rolul acestei instanţei sub nr. x/2017 la data de 11 iulie 2017.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 167 din 13 noiembrie 2017, Curtea de Apel Suceava – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile invocate de pârâţi, a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Vicovu de Sus în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii, Judeţul Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice – Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor – prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a anulat Decizia nr. 96/P/29.12.2016 a Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că a admis contestaţia formulată de reclamantă împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. x/24.03.2016, a Raportului de inspecţie economico-financiar încheiat sub nr. x/24.03.2016 şi a Procesului-verbal x/22.03.2016, acte administrativ-fiscale pe care le anulează; a obligat Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi să restituie reclamantei suma de 1.240.488 RON achitată în baza Dispoziţiei obligatorii x/24.03.2016, conform Ordinelor de plată nr. x/26.04.2016 (pentru suma de 359.909 RON) şi nr. 544/26.04.2016 (emis pentru suma de 880.579 RON), cu dobânda legală de la data încasării (26.04.2016) şi până la data plăţii efective.

Prin încheierea nr. 1/16.01.2018, Curtea de Apel Suceava a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 167/13.11.2017 în sensul că, la dispoziţia "obligă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi să restituie reclamantei suma de 1.240.488 RON achitată în baza Dispoziţiei obligatorii x/24.03.2016, conform Ordinelor de plată nr. x/26.04.2016 (pentru suma de 359.000 RON) şi nr. 544/26.04.2016 (emis pentru suma de 880.579 RON), în loc de "cu dobânda legală" de la data încasării (26.04.2016) şi până la data plăţii efective se va scrie corect: "Cu dobânda fiscală legală de la data încasării (26.04.2016) şi până la data plăţii efective".

Împotriva sentinţei menţionate au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Împotriva încheierii nr. 1/16.01.2018 a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Prin Decizia nr. 3449 din 20 iunie 2019, Înalta Curte a admis recursurile formulate de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva sentinţei nr. 167 din 13 noiembrie 2017 şi încheierii nr. 1 din 16 ianuarie 2018 ale Curţii de Apel Suceava – secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi împotriva sentinţei nr. 167 din 13 noiembrie 2017 a aceleiaşi instanţe.

Totodată, a casat hotărârile atacate şi, în rejudecare a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi – Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii şi în consecinţă, a respins acţiunea faţă de această pârâtă.

A respins cererea de anulare a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. x/24.03.2016 şi a Procesului-verbal nr. ISRAIF x/22.03.2016, ca inadmisibilă.

De asemenea, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În argumentele expuse în susţinerea soluţiei, Inalta Curte a reţinut Înalta Curte arată, în primul rând, că instanţa de fond a realizat o interpretare şi aplicare greşită a disp. art. 16 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 44/1994 în privinţa noţiunii de călătorii "interne". Noţiunea analizată se regăseşte însă în mai multe texte cuprinse în Legea nr. 44/1994, în H.G. nr. 580/1995, Ordinul nr. 266/2005. De asemenea, art. 1 şi art. 4 din Ordinul nr. 266/2013 din 22.02.2005 emis în baza disp. art. 2 din H.G. nr. 580/1995, reglementează tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale şi pe căile auto judeţene de către Ministerul Transporturilor şi modalitatea de formulare a cererilor pentru tipărirea biletelor speciale de călătorie gratuită pe calea ferată, pe căile fluviale şi pe căile auto judeţene.

Arată instanţa că, din cuprinsul acestor dispoziţii legale, din interpretarea coroborată a textelor sus-menţionate se desprinde concluzia că noţiunea "călătorii interne", cuprinsă la art. 16 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 44/1994 se interpretează în sensul de "călătorii auto judeţene" şi nu interjudeţene, cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.

Controlul prevăzut de art. 7 din O.U.G. nr. 94/2011 are în vedere, verificarea activităţii operatorilor economici, de unde rezultă că transportatorii au obligaţia să deţină documentele justificative prevăzute de lege pentru decontarea cheltuielilor, iar acestea să fie conforme cu legea, în vederea dovedirii realităţii şi întinderii prestaţiei.

Prin urmare, intimata-reclamantă avea obligaţia să verifice legitimaţiile de călătorie şi modul de completare a cupoanelor, în sens contrar, sumele nu pot fi decontate de la bugetul de stat.

Referitor la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii capetelor de cerere prin care s-a cerut anularea Raportului de inspecţie economico-financiară nr. x/24.03.2016 şi a Procesului-verbal încheiat sub nr. x/22.03.2016, instanţa a reţinut că Raportul de inspecţie economico-financiară este un act premergător emiterii deciziei prin care s-a soluţionat plângerea prealabilă, iar în instanţă se atacă decizia, astfel că cererea de anulare a acestuia este inadmisibilă, instanţa de fond soluţionând greşit acest capăt de cerere.

Cu privire la Procesul-verbal x/22.03.2016, s-a reţinut că acesta reprezintă anexă la sesizarea penală ce a fost transmisă organelor de cercetare penală competente şi, prin urmare, nu poate forma obiect al controlului pe calea contenciosului administrativ, astfel că excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere a fost greşit soluţionată de instanţa fondului, impunându-se casarea sentinţei sub acest aspect.

În fine, instanţa a arătat că cererea de anulare a actelor administrativ-fiscale a fost găsită neîntemeiată, urmează a se constata ca fiind fondată şi calea de atac declarată împotriva încheierii prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul dispozitivului sentinţei, cu referire la natura dobânzii acordate.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând contestaţia în anulare formulată, prin prisma motivului invocat, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu este întrunită ipoteza textului art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., republicat, pentru argumentele prezentate în continuare.

În prealabil, Înalta Curte subliniază că potrivit prevederilor art. 504 C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea contestaţiei.

Astfel, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică doar incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute strict de dispoziţiile art. 503 C. proc. civ., ce reprezintă sediul materiei.

Înalta Curte reţine că, în realitate, contestatoarea nu este de acord cu soluţia pronunţătă de către instanţa de recurs, prin admiterea căii de atac promovată de părţile adverse, iar prin contestaţia de faţă contestatoarea tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei căi extraordinare de atac să nu genereze o nouă judecare a cauzei, decât în situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte aminteşte că, aceasată cale de atac nu reprezintă un mijloc procedural pus la dispoziţia părţilor pentru a ataca hotărârea judecătorească devenita anterior definitiva în calea de atac. Aşadar, contestaţia în anulare nu reprezintă un recurs la recurs, ea neputând avea caracterului unui "apel sau recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative prevăzute la articolul 503 C. proc. civ.

Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., este de observat că acesta vizează cazul în care hotărârea dată în recurs este pronunţată de către o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, iar instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra excepţiei corespunzătoare, deşi fusese invocată în condiţiile legii.

În dezvoltarea motivului statuat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., în esenţă, contestatoarea invocă necompetenţa materială funcţională a secţiei de contencios administrativ, prin raportare la considerentele din cuprinsul deciziei atacate, care, conform Deciziei nr. 17/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o competenţă de ordine absolută.

A mai susţinut contestatoarea că în faza recursului a fost invocată o jurisprudenţă constantă a secţiei de contencios administrativ şi fiscal în sensul celor susţinute în contestaţia formulată, jurisprudenţă care, prin decizia pronunţată a fost schimbată, cu toate că, conform art. 25-26 din Legea nr. 304/2004 competenţa de schimbare a jurisprudenţei revenea Secţiilor Unite.

În opinia contestatoarei constituie motiv de contestaţie în anulare lipsa competenţei instanţei în schimbarea jurisprudenţei constante, motiv pentru care a solicitat admiterea cererii, anularea deciziei atacate, urmând ca, în etapa rejudecării recursului să fie verificată inclusiv necesitatea schimbării jurisprudenţei şi sesizarea Secţiilor Unite.

Analizând aceste susţineri, Înalta Curte apreciază că nelegala compunere sau constituire a completului de judecată reprezintă un aspect care ţine de alcătuirea instanţei şi poate fi invocat ca motiv de contestaţie în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia.

În accepţiunea art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., constituie încălcări ale normelor referitoare la alcătuirea instanţei:

- participarea la judecarea cauzei a unui judecător incompatibil, judecarea cererii de către un complet format dintr-un număr de judecători necorespunzător celui prevăzut de lege pentru cauza respectivă, cu nesocotirea art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004, neparticiparea procurorului în acele cauze în care legea prevede participarea obligatorie a acestuia, judecarea recursului de către un alt complet de judecată decât cel stabilit în mod aleatoriu pentru soluţionarea acestuia sau a cărei compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

Textul în discuţie permite anularea deciziei instanţei de recurs, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, numai în ipoteza în care judecarea cererii de recurs, în ansamblul său, nu doar a anumitor motive de recurs sau argumente aduse în susţinerea motivelor de recurs, ar fi fost realizată de către un complet format dintr-un alt număr de judecători decât cel prevăzut de lege.

Sancţiunea nulităţii intervine în acest caz nu din motivul aplicării greşite a legii în raportul juridic dedus judecăţii, ci exclusiv ca urmare a nerespectării normelor de competenţă, respectiv de alcătuire a instanţei.

În acelaşi sens sunt şi dezlegările din cuprinsul parag. 20 al Deciziei în interesul legii nr. 17/2018 în care se reţine că, "Este posibil ca, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a litigiului, acesta să fie soluţionat de un complet necompetent şi, totodată, nelegal compus, greşita alcătuire a completului fiind în strânsă legătură cu necompetenţa".

Şi cele două ipoteze ale art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ. (cea în care hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut şi cea în care hotărârea dată în recurs a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei) se referă la integralitatea hotărârii dată în recurs, ca efect al analizării cererii de recurs, în întregul său, într-o compunere nelegală.

Nu în ultimul rând, contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental".

De asemenea, Curtea a subliniat permanent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Mitrea c. România, nr. 26105/03 din 29 iulie 2008, şi Stanca Popescu c. România, nr. 8727/03 din 7 iulie 2009).

Această susţinere nu poate fi reţinută de Înalta Curte, ca întemeiată; competenţa instanţei de recurs fiind reglementată de dispoziţiile art. 97 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea supusă analizei acesteia a fost pronunţată de o curte de apel.

În plus, Înalta Curte mai reţine din analiza dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. că, pentru a fi incident acest motiv, legiuitorul a impus condiţia ca această excepţie a necompetenţei, să fi fost invocată în faţa instanţei de recurs şi aceasta să fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

Or, în cauză, contrar susţinerilor contestatoarei, nu a fost invocată în faţa instanţei de recurs excepţia necompetenţei absolute a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum impun dispoziţiile legale sus redate.

Contrar opiniei contestatoarei, competenţa funcţională este tot o competenţă materială în condiţiile în care, în cadrul competenţei materiale, se distinge între competenţa materială funcţională, stabilită după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe (de exemplu, judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs) şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii.

Temeiul procesual al soluţiei date contestaţiei în anulare

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3449 din 20 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie– secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iulie 2020.