Tax ancillary liability cancellation upheld on prescription grounds; tax authority's appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.07.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, în temeiul art. 1, art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea 554/2004:

1. anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. x/13.12.2019;

2. anularea Deciziei nr. 2 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/13.12.2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1277 din 24.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 120 din 16 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetentei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 3035 din data de 20 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comuniare de Utilităţi Publice-ANRSC, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 321 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice;

A anulat decizia nr. 2/20.02.2020 de soluţionare a contestaţiei şi decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă;

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 321 din 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de A. S.A. ca neîntemeiată şi menţinerea Deciziei nr. 2/20.02.2020 de soluţionare a contestaţiei şi a Deciziei nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii emise de A.N.R.S.C. ca fiind emise cu respectarea prevederilor legale în materie, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că singurul motiv de respingere a cererii reclamantei îl constituie neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, respectiv "declaraţii nedepuse privind contribuţia datorată pentru perioada 09.2009-12.2012."

Precizează că art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019 prevede ca "debitorul să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central."

Consideră că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Critică cele reţinute de către instanţa de fond în sensul că pentru obligaţiile bugetare aferente perioadei 2009 - 2013 a intervenit prescripţia dreptului de a le stabili, context în care acestea nu îndeplinesc condiţia impusă de lege pentru a fi restante, recurenta-pârâtă invocând sub acest aspect dispoziţiile art. 157 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015, ce definesc obligaţiile fiscale restante.

Astfel, având în vedere faptul că obligaţiile bugetare faţă de bugetul A.N.R.S.C. au avut prevăzute prin Ordinele Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 66/2002, nr. 92/2004, nr. 108/2007, nr. 493/2009, 472/2015 şi 79/2017, termene clare de scadenţă, respectiv data de 20 a lunii următoare celui de depunere (pentru obligaţiile bugetare privind contribuţia de 0,1%, până la data de 18.12.2009), şi data de 25 ale lunii următoare celei de depunere, începând cu data de 19.12.2009, consideră că aceste obligaţii sunt integrate în noţiunea de obligaţii bugetare restante.

Referitor la termenul de prescripţie, arată că în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se face referire la dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, care se prescriu în termen de 5 ani, începând cu data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală; dreptul organului fiscal de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept şi dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale, care se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire.

Coroborând aspectele de mai sus cu prevederile O.G. nr. 6/2019, reiese că obligaţia fiscală/bugetară supravieţuieşte şi doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciţie este prescris, susţinând că acest aspect reiese şi din prevederile Codului de procedură fiscală, care dă posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor de plată, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie.

Mai arată că potrivit art. 4 alin. (10) pct. a) din Ordinul Preşedintelui A.N.R.S.C. nr. 565/2019, în aplicarea prevederilor art. 26 din ordonanţă, obligaţiile de plată accesorii ce pot face obiectul anulării sunt cele aferente obligaţiilor bugetare principale al căror termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, conform Codului de procedură fiscală, nu s-a împlinit.

Consideră că, în mod eronat, instanţa a reţinut faptul că autoritatea pârâtă a admis că pentru obligaţiile bugetare aferente perioadei 2009-2013 a intervenit prescripţia, aceasta fiind apărarea reclamantei, recurenta-pârâtă susţinând că s-a prescris doar dreptul A.N.R.S.C. de a stabili creanţe bugetare aferente acestei perioade.

Mai mult, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că perioada pentru care A.N.R.S.C. nu a stabilit creanţe fiscale în sarcina reclamantei este 09.2009-12.2012, şi nu 2009-2013, în condiţiile în care pentru anul 2013, reclamanta a depus şi a achitat în termenul de prescripţie, declaraţiile aferente contribuţiei de 0,12%.

Precizează că pentru anul 2013, legislaţia a fost interpretabilă, motiv pentru care s-a procedat la anularea Deciziei nr. 68 şi s-a solicitat punct de vedere din partea Ministrului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, sens în care s-a emis Decizia referitoare la obligaţiile fiscale/bugetare accesorii reprezentând majorări/dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 251/21.06.2019 care a cuprins accesoriile calculate asupra contribuţiei de 0,12% aferente perioadei ianuarie 2014 - aprilie 2019.

Susţine că ministerul de resort, prin adresa nr. x/08.10.2019, înregistrată la A.N.R.S.C. sub nr. x/16.10.2019, a atestat dreptul A.N.R.S.C. de a calcula accesorii şi pentru debitele aferente anului 2013, fiind întocmintă Decizia referitoare la obligaţiile fiscale/bugetare accesorii, reprezentând majorări/dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 177/13.02.2020, care cuprinde accesoriile (dobânzile şi penalităţile de întârziere) pentru contribuţiile de 0,12% aferente perioadei ianuarie 2013 - decembrie 2013.

Astfel, A.N.R.S.C. nu a exclus obligaţiile principale pentru care a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie, cum în mod greşit a reţinut instanţa, ci a fost emisă Decizia nr. 177/2020, act ce nu a fost contestat de reclamantă, motiv pentru care instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în evidenţa sa se găsesc obligaţii bugetare accesorii constituite şi restante, aferente perioadei începând ianuarie 2014, şi nu cu ianuarie 2013.

De asemenea, solicită a se reţine eroarea instanţei din considerente, când a făcut referire la anularea deciziei nr. 3/27.03.2020 de soluţionare a contestaţiei şi a deciziei nr. 800647/13.01.2020 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, în speţă fiind vorba de Decizia nr. 2/20.02.2020 de soluţionare a contestaţiei şi Decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, acestea fiind corect menţionate în dispozitiv.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, arată că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 24 din O.G. nr. 6/2019, pentru a beneficia de anularea accesoriilor în sumă totală de 155.075,06 RON, aferente obligaţiilor bugetare restante la 31.12.2018.

Mai arată că unicul motiv pentru respingerea cererii sale a constat în faptul că nu a depus declaraţiile fiscale aferente perioadei septembrie 2009 – decembrie 2012, astfel că nu a îndeplinit condiţia prevăzută de art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019, întrucât dacă nu a avut obligaţii fiscale aferente acestei perioadei, nu a avut nici accesorii aferentei acestei perioade, motiv pentru care instanţa de fond a reţinut în mod corect că pentru perioada septembrie 2009 – decembrie 2012 nu există obligaţii fiscale în sarcina sa.

Susţine că recurenta a invocat în mod greşit dispoziţiile art. 157 Codul de procedură fiscală, întrucât acestea se referă la obligaţii fiscale restante, or, sumele solicitate în speţă nu îndeplinesc condiţiile unor creanţe restante, iar pe de altă parte, arată că în fapt, recurenta îi impută nedepunerea declaraţiilor fiscale aferente unei perioade pentru care această obligaţie este prescrisă şi cu privire la care recurenta-pârâtă a recunoscut acest aspect.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, anularea Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. x/13.12.2019 şi anularea Deciziei nr. 2 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii nr. x/13.12.2019.

Prima instanţă a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice şi a anulat decizia nr. 2/20.02.2020 de soluţionare a contestaţiei şi decizia nr. 718051/13.12.2019 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, ambele emise de pârâtă.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în speţă, reclamanta Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A. a înregistrat la autoritatea pârâtă cererea nr. x/13.12.2019, prin care a solicitat anularea accesoriilor aferente obligaţiilor bugetare restante la data de 31.12.2018, cererea sa fiind respinsă prin Decizia nr. 718051/13.12.2019, emisă de Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, pentru motivul că intimata-reclamantă nu a depus declaraţiile privind contribuţia datorată în perioada 09.2009-12.2012.

Ulterior, recurenta-pârâtă a respins, prin Decizia nr. 2/20.02.2020, contestaţia formulată de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei nr. 718051/13.12.2019, prevalându-se de dispoziţiile art. 24 lit. c) din O.G. nr. 6/2019, potrivit cărora: "Dobânzile, penalităţile şi toate accesoriile aferente obligaţiilor bugetare principale datorate bugetului general consolidat, restante la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, se anulează dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (...)

c) debitorul să aibă depuse toate declaraţiile fiscale, potrivit vectorului fiscal, până la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor. Această condiţie se consideră îndeplinită şi în cazul în care, pentru perioadele în care nu s-au depus declaraţii fiscale, obligaţiile fiscale au fost stabilite, prin decizie, de către organul fiscal central."

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat faptul că dreptul A.N.R.S.C. de stabilire şi de emitere a titlurilor executorii aferente privind contribuţia datorata pentru perioada septembrie 2009 - decembrie 2013 este prescris.

Prima instanţă, analizând aspectele litigioase deduse judecăţii în prezenta cauză, a constatat în mod corect că acestea poartă asupra unor creanţe prescrise.

Sub acest aspect, se impun a fi reţinute prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, aplicabile în raport cu data la care s-au născut creanţele în litigiu:

"Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale

(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel."

Or, în cauză era vorba despre creanţe aferente perioadei septembrie 2009 - decembrie 2013, prescrise la data emiterii Deciziei de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plata accesorii nr. 718051, respectiv 13.12.2019.

De asemenea, se impun a fi reţinute şi prevederile art. 2.500 din noul C. civ., potrivit cărora:

"(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz."

Dispoziţii similare privind stingerea dreptului material la acţiune cu privire la drepturile prescrise au fost prevăzute şi în vechiul C. civ.

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte, invocată prin cererea de recurs, conform căreia obligaţia fiscală/bugetară supravieţuieşte termenului de prescripţie şi doar dreptul organului fiscal de a o impune prin mijloace de coerciţie este prescris, în condiţiile în care prin litigiul de faţă se urmăreşte tocmai plata unor accesorii aplicate la nişte creanţe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit.

Pentru aceleaşi motive, asupra unor creanţe pentru care termenul de prescriere s-a împlinit, nu pot fi calculate nici accesorii şi mai mult de atât, respectivele accesorii nu pot fi considerate obligaţii fiscale restante.

Astfel fiind, instanţa de fond a reţinut în mod corect că situaţia premisă pentru acordarea facilităţii reprezentate de anularea accesoriilor este aceea a existenţei unor obligaţii bugetare restante, iar analiza îndeplinirii condiţiilor pentru anularea accesoriilor, astfel cum au fost stabilite la art. 24 din O.G. nr. 6/2019, nu poate avea loc decât în legătură cu aceste obligaţii, or, pentru obligaţiile bugetare aferente perioadei 2009-2013 a intervenit prescripţia dreptului de a le stabili, context în care este evident că acestea nu îndeplinesc condiţia impusă de lege de a fi restante în sensul O.G. nr. 6/2019.

Este adevărat că împlinirea termenului de prescripţie nu conduce la anularea creanţei, însă, recuperarea acesteia nu se mai poate face prin mijloacele de coerciţie puse la dispoziţia creditorilor, ci este lăsată la dispoziţia debitorului, care este liber să-şi aleagă conduita.

Prin urmare, este evident că nici pentru recuperarea accesoriilor aplicate unor creanţe pentru care termenul de prescripţie s-a împlinit, nu se poate apela la aceleaşi mijloace de coerciţie, în vederea recuperării lor.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-pârâte de a se reţine eroarea instanţei din considerente, prin care s-a menţionat în mod eronat că este vorba de decizia nr. 3/27.03.2020 de soluţionare a contestaţiei şi decizia nr. 800647/13.01.2020 de respingere a cererii de anulare a obligaţiilor de plată accesorii, Înalta Curte constată că o asemenea solicitare poate fi îndreptată doar pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., respectiv prin formularea unei cereri de îndreptare eroare materială, adresată instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei îndreptare se solicită.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice împotriva sentinţei nr. 321 din 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă Compania de Transport public Cluj-Napoca S.A. a sumei de 5.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 8.330 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a constat în formularea întâmpinării şi prezenţa la singurul termen de judecată acordat în şedinţă publică în vederea soluţionării recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice împotriva sentinţei nr. 321 din 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice la plata către intimata-reclamantă Compania de Transport public Cluj-Napoca S.A. a sumei de 5.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.