Scope of administrative damages claim under Law 554/2004 and penalty interest rate applicability to public Guaranty Fund

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal¸ astfel cum a fost modificată prin cererea depusă la data de 14.06.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din data de 28.01.2016, constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09.06.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

A solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1483 din 5 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii;

A admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 1408 RON (recunoscută ca fiind datorată şi achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plăţii despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021;

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată;

A obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1229,4 RON (taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat).

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1483 din 5 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recursuri recurenta-reclamantă A. şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin recursului formulat, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a solicitat, în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acţiunii, astfel cum a fost modificate, în principal pe cale de excepţie, iar în secundar ca neîntemeiată, având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18, art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

De asemenea, invocă prin cererea de recurs, excepţiile de nelegalitate, de inadmisibilitate, de tardivitate a introducerii acţiunii, de prescripţie, raportat la faptul că acţiunea introductivă nu a fost introdusă în termenul faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei de interes.

Solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că cererea de plată nr. x/28.01.2016, prin care s-a format dosarul FGA nr. x, a fost indicată în borderoul 2, anexat la Decizia nr. 14452/03.05.2018 la poziţia 375.

Ca urmare a acţiunii formulate în instanţă, la data de 27.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat în dosarul nr. x/2018, prin sentinţa nr. 4902, în sensul că a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a obligat FGA să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de A. S.A., menţionate în borderoul nr. 2 al Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, soluţie ce a fost menţinută de către instanţa de recurs.

Critică faptul că prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că din extrasul de cont depus de reclamantă la termenul din 11.11.2021 nu reiese că pârâtul ar fi achitat debitul principal la data de 29.10.2021.

Arată că, urmare a soluţiilor pronunţate în dosarul nr. x/2018, a soluţionat toate cererile de plată, achitând intimatei-reclamante suma solicitată.

Mai arată că a invocat inadmisibilitatea acţiunii, în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004; tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015; prescripţia în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi art. 2517 şi următoarele C. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, solicită admiterea acesteia, în raport cu împrejurarea că singura obligaţie stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătoreşti de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond.

Susţine că prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obigatia sa de analizare a cererii de plată, şi nu de plată a acesteia.

Invocând dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, arată că în contenciosul administrativ, acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, consideră că aceasta a fost respinsă în mod greşit de către instanţa de fond, instanţa încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că intimata ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată, cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, astfel că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Mai arată că în speţă nu exista niciun motiv pentru care reclamanta să nu ceară daunele moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut că termenul pentru formularea acţiunii de faţă curge de la momentul când reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască în mod real şi efectiv, întinderea pagubei suferite ca urmare a respingerii cererii de plată, fără ca instanţa să se raporteze la vreun moment anume, instanţa respingând excepţia fără a o motiva, aspectele invocate de către instanţa de fond fiind pur teoretice, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reţinând în mod greşit că dacă dreptul la acţiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acţiune privind drepturile accesorii acestuia nu se stinge.

În susţinerea acestei critici, arată că raportul dedus judecăţii este de natură administrativă, şi nu strict civil, precum şi faptul că nu se poate susţine că abia în 2018 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate, întrucât nu există o bază legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor.

De asemenea, susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de fond termenul de prescripţie prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care se referă strict la termenul de prescripţie aplicabil pentru creanţele de asigurări şi nu la termenul de prescripţie aplicabil penalităţilor de întârziere şi/sau dobânzilor, întrucât acestea nu sunt creanţe de asigurare, deci nu li se aplică termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de Legea 213/2015.

Susţine că intimata-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 26.09.2016, data depunerii cererii de despăgubii, respectiv de la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă conform celor arătate mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) ale Legii nr. 554/2004, iar împrejurarea că debitul principal a fost sau nu efectiv achitat reclamantei nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie.

Cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii, arată că cererea reclamantei a fost prematur introdusă, în condiţiile în care recurentul-pârât nu a analizat fondul celor 435 de cereri formulate, iar obligarea sa în mod direct la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, nu se poate face, întrucât instanţa ar interveni în activitatea sa, iar pe de altă parte, recunoaşterea drepturilor de creanţă accesorii depinde de recunoaşterea drepturilor de creanţă principale, fiind esenţial a se stabili, cu prioritate, dacă suma de bani ce face obiectul cererii de plată era sau nu cuvenită intimatei-reclamante.

Mai arată că până la stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al dreptului de creanţă principal nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.

Referitor la excepţia lipsei de interes, arată că în speţă, interesul nu este născut şi actual, având în vedere că FGA a fost obligat doar la analizarea cererilor de plată şi nu la plata despăgubirilor solicitate şi că, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, or, în speţă, dreptul pretins nu a recunoscut, drept pentru care nu exista interesul A. S.A., la momentul introducerii prezentei acţiuni, de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se doar după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

Pe fond, critică modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii, având în vedere că intimata-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, fără a solicita şi despăgubiri de natura penalităţilor/dobânzilor.

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut că legea prevede în mod expres posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată.

Susţine că în realitate, instanţa de fond a echivalat obligarea sa la analizarea cererii de plată cu obligarea la plata debitului, aspect care nu este în concordanţă cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi nici cu faptul că FGA are obligaţia de a analiza cererile de plată formulate de asiguratori.

În ceea ce priveşte dobânda prevăzută de Ordonanţa nr. 13/2011, arată că reclamanta a solicitat aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 şi că la obligarea sa la plata dobânzii, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că FGA este o instituţie de drept public, conform Legii nr. 213/2015, şi nu un profesionist.

De asemenea, arată că FGA nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment şi nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul intrat în faliment, întrucât nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

Pe de altă parte, arată că FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, stabileşte dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA.

Precizează că acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Mai arată că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, iar pe de altă parte, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actului administrativ anulat sau a cărui anulare a fost solicitată.

Menţionează că în speţă este vorba de o răspundere civilă delictuală şi că aceasta se antrenează în condiţiile art. 1357 şi următoarele din C. civ., presupunând: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei.

În speţă, unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea de către FGA a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Susţine că nici FGA şi nici instanţa de judecată nu au analizat dacă intimata-reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât fiind obligat în mod definitiv doar la analizarea pe fond a cererii de plată, astfel că efectul anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu echivalează cu recunoaşterea dreptului pretins; că acţiunea în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 are caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal, astfel că nu poate fi obligat la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă pentru care nu s-a statuat că ar reveni intimatei-reclamantei în litigiul principal.

Consideră că nu poate fi obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere, întrucât conform Normei ASF nr. 23/2014, acest cuantum priveşte sancţiunile aplicate exclusiv asigurătorilor în cazul nesoluţionării în termen a cererilor de despăgubire, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de fond.

De asemenea, consideră că legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire, doar dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, astfel că în speţă este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată.

Precizează că reclamanta avea cunoştinţă de nesoluţionarea în termen (30 de zile sau rezonabil) a cererii, dat fiind legătura permanentă dintre FGA şi asigurătorii CASCO, atât în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015 cât şi în procedura de faliment.

Totodată, susţine că pretenţiile reclamantei privind plata de penalităţi sau dobânda legală penalizatoare sunt prescrise, în conformitate cu dispoziţiile art. 2517 C. civ., întrucât de la data depunerii cererii de plată până la data introducerii prezentei acţiuni au trecut 5 ani, astfel că penalităţile şi dobânzile pretinse sunt prescrise.

Învederează că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, aşa încât se aplică termenul rezonabil de soluţionare cererilor, astfel cum această sintagma este prevăzută în jurisprudenţa CEDO şi ÎCCJ, precum şi în recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, art. 7.

Consideră că în speţă, termenul rezonabil în care a soluţionat cererea reclamantei nu a fost încălcat, având în vedere cele peste 100.000 de cereri, înregistrate începând cu 29.08.2015 numai pentru asigurătorul B., iar pe de altă parte, faptul că până la data de 28.04.2016, a fost în imposibilitate legală de a face plăţi către creditorii de asigurări, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1din Legea nr. 213/2015, legea condiţionând aceste plăţi de rămânerea definitivă a hotărârii privind falimentul asigurătorului.

Susţine că nu se poate reţine în sarcina sa o fapta ilicită, având în vedere că prin Decizia nr. 14452/2018 a respins cererea de plată, analizând exclusiv legalitatea aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei, aceatsa confundând dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existentei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalitătii actului tipic sau asimilat.

Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, menţionează că în cauză, intimata-reclamantă nu a probat anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ asimilat, respectiv nesoluţionarea cererii de plată într-un anumit termen.

Mai mult, susţine că O.G. nr. 13/2011 nu se aplică în situaţia nesolutionării în termenul legal a unei cereri, în condiţiile în care un astfel de termen nu este prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi nici nu este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri; între FGA şi reclamantă nu există o convenţie, în sensul avut în vedere de O.G. nr. 13/2011, a cărei nerespectare să atragă plata dobânzilor penalizatoare şi nici nu se poate discuta de o scadenţă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate.

Totodată, solicită respingerea şi a cererii subsidiare privind plata dobânzilor penalizatoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, întrucât în cauză nu se poate reţine nesolutionarea în termenul legal a unei cereri şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, iar Legea 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii legale penalizatoare.

Mai mult, arată că reclamanta invocă aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, deşi FGA este o instituţie de drept public, şi nu un profesonist.

3.2. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. S.A. solicită, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia privind stabilirea cuantumului penalităţilor, şi rejudecarea pe fond a cauzei, respectiv obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011); în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA.

De asemenea, solicită obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală, fiind încălcate dispoziţiile art. 1531 şi art. 1535 C. civ., în condiţiile în care fapta imputabilă FGA are o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere a sumei datorate, astfel că soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA, A. S.A. a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului presupunea obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Mai arată că momentul la care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres în acest sens.

Precizează că se impune a se reţine şi faptul că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015, iar faptul că a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, nu poate conduce la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă.

Pe de altă parte, invocă încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare".

De asemenea, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, iar potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Precizează că, în aceste condiţii, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

O a treia critică formulată de recurenta-reclamantă vizază greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, invocă prevederile alin. (1) al articolului menţionat, susţinând că dobânda penalizatoare trebuia stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a procedat prima instanţă, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor, iar atâta vreme cât A. S.A. este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituţie creată pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Mai arată că în cauză, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător şi, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, iar evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi părţile au fost legal citate, în cauză nu au fost formulate întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 4 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din data de 28.01.2016, constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate până la data de 09.06.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii şi prescripţiei, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale aferente sumei de 1408 RON (recunoscută ca fiind datorată şi achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plăţii despăgubirii, respectiv data de 29.10.2021; a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

6.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă susţine prin cererea de recurs că se impune obligarea FGA la plata de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, întrucât momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice.

Înalta Curte constată că argumentul este nefondat, având în vedere că potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Astfel fiind, condiţia prioritară pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege de mai sus este existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, ce constituie temeiul acordării acestor despăgubiri.

Or, în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, în condiţiile în care prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea de despăgubiri, iar acest aspect implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: "(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. 2

Conform art. 1535 din C. civ.: "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit".

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea ca nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016, în ceea ce priveşte suma de 1408 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă acestei sumei, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, pentru perioada anterioară, cererea reclamantei nu poate fi susţinută de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată din cauză, iar în speţa dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Pe de altă parte, faptul că cererea de plată nr. x/28.01.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie, nr. 14452/03.05.2018, nu poate atrage vreo sancţiune atât timp cât, pentru soluţionarea cererilor de plată, Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

În acest context, relevante sunt şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

Or, atât timp cât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată – 28.01.2016 şi data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererilor de plată, asupra creanţei recurentei-reclamante nu se pronunţase încă recurentul-pârât, nu poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, Înalta Curte constată că, potrivit acestor dispoziţii: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

De asemenea, relevante sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din actul normativ sus-indicat potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

În acest context, având în vedere că acordarea sumei de 1408 RON cu titlul de creanţă de asigurări intră în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.408 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, în cauză nu se relevă motivul de casare invocat de către recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

6.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat şi a formulat critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reţine că, subsumat acestuia, recurentul-pârât a invocat în esenţă faptul că prima instanţă a respins excepţia tardivităţii cererii privind acordarea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fără a o motiva, aspectele invocate de către instanţă fiind pur teoretice.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii.

Astfel, s-a reţinut că susţinerile pârâtului cu privire la această excepţia nu au avut în vedere precizările reclamantei din cererea modificatoare, în care se arată că despăgubirile sunt solicitate pentru emiterea unui act administrativ tipic nelegal – Decizia nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, desfiinţată definitiv de instanţele de judecată – iar nu pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată – act administrativ asimilat, precum şi faptul că din interpretarea sistematică a art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a stabilit un termen special în materia acestor despăgubiri, ce curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că recurentul-pârât FGA critică modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care singura obligaţie stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătoreşti de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond, iar pe de altă parte, că în contenciosul administrativ, acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Critica este nefondată, în condiţiile în care potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

Din interpretarea textului de lege de mai sus se constată că susţinerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speţă, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată că, din modul de redactare a aceluiaşi text de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reţine existenţa unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Împrejurarea că obligaţia stabilită în sarcina FGA prin hotărârile judecătoreşti de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 este aceea de a analiza cererile de plată pe fond, nu poate avea nicio înrâurire asupra cererii de acordare despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, singurul element ce se impune a fi reţinut fiind anularea actului pretins vătămător, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, ce constituie una dintre premisele acordării respectivelor despăgubiri.

Prin urmare, în condiţiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicţia formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, un asemenea demers, iar pe de altă parte, că în speţă nu este este relevant faptul că în procesul în care s-a judecat anularea actului vătămător, instanţele au obligat FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata efectivă a creanţelor solicitate, excepţia inadmisibilităţii este neîntemeiată, prima instanţă procedând în mod corect la respingerea acesteia.

În ceea ce priveşte excepţiei tardivităţii, recurentul-pârât FGA consideră că aceasta a fost respinsă în mod greşit de către instanţa de fond, instanţa încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că recurenta-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată, cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, astfel că acţiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004; că în speţă nu exista niciun motiv pentru care reclamanta să nu ceară daunele moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018; că termenul pentru formularea acţiunii de faţă curge de la momentul când reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască în mod real şi efectiv, întinderea pagubei suferite ca urmare a respingerii cererii de plată.

Înalta Curte constată că prima instanţă a respins în mod corect excepţia tardivităţii în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât.

Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, însă aceasta a fost soluţionată în mod definitiv de către instanţele judecătoreşti abia la data de 13 octombrie 2021 şi comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022.

Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depăşirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretenţiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reţine că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptăţită.

Înalta Curte constată că este nefondată susţinerea recurentului-pârât în sensul că acţiunea este tardivă, câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, la comunicarea hotărârii judecătoreşti de anulare definitivă a deciziei FGA, recurenta-reclamantă nu cunoştea în concret întinderea pagubei, constând în despăgubirile ce urmau a fi acordate în acest dosar de daună, în condiţiile în care existenţa în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 1408 RON, a fost cunoscută de către aceasta doar la achitarea pe cale amiabilă a creanţei de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021.

În raport cu aceste momente, nu se poate reţine tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 31.03.2021.

De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă, recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia tardivităţii cererii.

În ceea ce priveşte prescripţia, arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, reţinând că dacă dreptul la acţiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acţiune privind drepturile accesorii acestuia nu se stinge.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Cu alte cuvinte, termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut în mod efectiv sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.

În acest sens, se impun a fi reţinute şi argumentele arătate în prezenta decizie cu privire la excepţia tardivităţii, respectiv cele conform cărora condiţia cunoaşterii efective a prejudiciului nu se poate considera îndeplinită nici prin formularea cererii de plată (fiind condiţionată de analizarea acesteia de către FGA) şi nici prin comunicarea Deciziei FGA nr. 14452/2018 (prin care cererile de plată au fost respinse în bloc pentru depăşirea plafonului de către asigurator, considerat unic creditor de asigurare) ori prin comunicarea hotărârilor judecătoreşti de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/2018 (întrucât prin acestea, FGA a fost obligat doar la analizarea pe fond a cererilor de plată, şi nu la plata efectivă a creanţelor de asigurări.

Cu privire la excepţiile prematurităţii şi a lipsei de interes a reclamantei, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel că nu au fost analizat de către instanţa de fond, ci au fost invocate pentru prima dată prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi cercetate în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ: "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

Prin urmare, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor aspecte ce nu au fost supuse analizei instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, aşa cum se prevede în cuprinsul dispoziţiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

Cu privire la criticile formulate de către recurentul-pârât pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări, iar prin admiterea existenţei faptei ilicite a FGA, constând în emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 1.408 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În acelaşi sens se impun a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esenţială a acordării sumei de 1.408 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.

Date fiind, aspectele de mai sus, instanţa de recurs constată, contrar celor susţinute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză şi condiţiile existenţei prejudiciului, a raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptăţită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 1.408 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

În ceea ce priveşte critica recurentului-pârât referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, conform art. 13 din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte constată că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, precum şi faptul că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor ce vizează creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015.

Cu privire la criticile recurentului-pârât în sensul că în speţă nu este vorba de raporturi juridice ce decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, Înalta Curte reţine că art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 se referă în mod expres la raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, astfel cum sunt acestea reglementate la art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., motiv pentru care susţinerile recurentului-pârât cu privire la acest aspect sunt nefondate.

În consecinţă, având în vedere că acordarea sumei de 1408 RON cu titlul de creanţă de asigurări intra în competenţa acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.408 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incidente motivele de casare invocate de către aceştia, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va eespinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1483 din 5 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1483 din 5 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.