Appeal against insurer insolvency guarantee fund limit dismissed, upholding statutory cap

Şedinţa publică din data de 02 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 şi obligarea pârâtului la plata integrală a sumelor stabilite prin Decizia 534/A/2017 de către Curtea de Apel Galaţi, în dosarul x/2016

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4092 din data de 15.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare aAsiguraţilor, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată, în sensul şi obligării Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata integrală a despăgubirilor, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond, în neconcordanţă cu principiile dreptului român, a stabilit că dreptul reclamantei se naşte în momentul împlinirii unei condiţii, respectiv faptul că "raporturile juridice dintre reclamantă şi pârâtul F.G.A. nu au luat naştere la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, ci la momentul intrării în insolvenţă a asiguratorului", iar " în momentul împlinirii condiţiei s-a născut în patrimoniul reclamantei dreptul acesteia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul F.G.A.".

De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că "obligaţia de plată ce revine intimatei este legală şi nu contractuală". În acest sens, s-a arătat că în cazul în care s-ar reţine ca legal şi pertinent argumentul privind izvorul legal al obligaţiei (Legea nr. 213/2015), existenţa/inexistenţa contractului de asigurare fiind nesemnificativă, astfel cum susţine instanţa de fond, s-ar crea premisa obligativităţii Fondului de a plăti orice solicitare venită din partea oricărei persoane fizice sau juridice care reclamă că asiguratorul este în insolvenţă, situaţie imposibilă din punct de vedere legal, moral şi social.

Obligaţia de garantare a plăţii integrale a despăgubirii s-a născut în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, înfiinţat în baza Legii nr. 136/1995, administrat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, iar conform art. 33 din Legea nr. 213/2015 "Fondul preia de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor din cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară, pe bază de protocoale de predare-preluare, personalul, disponibilităţile băneşti, precum şi toate drepturile şi obligaţiile acestuia". Astfel, raportul juridic de garantare a despăgubirilor s-a născut între reclamantă şi Fondul de garantare administrat de A.S.F. şi a fost preluat integral de către intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Obligaţia de plată a prejudiciului se raportează retroactiv la un contract încheiat în anul 2014, iar Legea nr. 213/2015 nu prevede nicio derogare de la principiul neretroactivităţii legii civile.

Aşa fiind, obligaţia de garantare şi plata integrală a despăgubirii, în cazul intrării în insolvenţă a societăţii B. S.A. (îndeplinirea condiţiei suspensive) s-a născut în sarcina Fondului administrat de A.S.F., la data încheierii contractului de asigurare RCA - februarie 2014, cum prevăd dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 136/1995, fără a fi prevăzut un plafon de garantare în acest sens.

Faţă de aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pe fond admiterea contestaţiei şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata integrală a despăgubirilor, aşa cum au fost stabilite prin sentinţe/decizii pronunţate de instanţele din România.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei recurate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare a Deciziei F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 şi de obligare a pârâtului la plata integrală a sumelor stabilite prin Decizia nr. 534/A/2017 a Curţii de Apel Galaţi, în dosarul nr. x/2016.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că cererea de plată a reclamantei este guvernată de prevederile speciale ale Legii nr. 213/2015, inclusiv în privinţa plafonului legal de garantare, astfel că, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din acest act normativ, este legală soluţia pârâtului de aprobare la plată a sumei maxime în cuantum de 450.000 RON, pentru diferenţă reclamanta având posibilitatea de a se îndrepta împotriva asiguratorului S.C. B. S.A., în cadrul procedurii de insolvenţă

Fiind învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat generic dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în şedinţa publică din data de 02.07.2020 a susţinut că motivele de casare sunt cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, din dezvoltarea criticilor formulate, se observă că acestea pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În privinţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea au fost invocate în şedinţă publică, la primul termen de judecată, contrar dispoziţiilor art. 487 C. proc. civ., dar şi pur formal, fără a fi formulate critici concrete subsumate acestor dispoziţii legale, astfel că ele nu vor face obiectul analizei instanţei de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în în materie. Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 213/2015, dar şi pe cele ale art. 60 din Legea nr. 136/1995, conform cărora "în vederea protejării asiguraţilor, beneficiarilor asigurării şi terţelor persoane păgubite, prin contribuţia asigurătorilor se constituie Fondul de garantare, destinat plăţilor de indemnizaţii rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile prezentei legi, în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea sigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare".

Se observă astfel, că obligaţia de plată a despăgubirii de către A.S.F. era, potrivit Legii nr. 136/1995, condiţionată de intrarea în insolvenţă a asigurătorului RCA. Or, la data intrării în insovenţă a asigurătorului RCA, Autoritatea de Supraveghere Financiară nu mai deţinea nicio atribuţie în legătură cu determinarea şi plata despăgubirilor deoarece, aceste atribuţii au fost preluate integral de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în baza Legii nr. 213/2015.

În acest context, Înalta Curte constată că Decizia F.G.A. nr. 8853/27.08.2017 prin care a fost acordată recurentei-reclamante suma de 450.000 RON, a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deoarece acesta reprezintă plafonul maxim prevăzut de lege la momentul soluţionării cererii de plată, iar judecătorul fondului în mod corect a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 17 din aceeaşi lege, recurenta-reclamantă, respectiv creditorul de asigurări, poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Contrar susţinerilor recurentei, raporturile juridice dintre aceasta şi intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu au luat naştere la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii, ci la momentul intrării în insolvenţă a asigurătorului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora "De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc, de asemenea, faptul că, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 2582/20.12.2016 pronunţată de Judecătoria Galaţi în dosarul nr. x/2016, modificată prin decizia nr. 534/A/12.05.2017 a Curţii de Apel Galaţi, B. S.A. a fost obligată la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 500.000 Euro (echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii) şi la o prestaţie bănească provizorie în cuantum de 1339 RON, însă în temeiul obligaţiei de garantare legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia de a plăti o despăgubire în limita plafonului maxim prevăzut de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 213/2015, respectiv suma de 450.000 RON

Cu privire la restul despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, fără a se mai pune în discuţie calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, deoarece sunt chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească, cu exigenţele procesuale specifice, recurenta-reclamantă se poate îndrepta împotriva asigurătorului B. S.A., în procedura specială a insolvenţei.

Faţă de aspectele sus-menţionate, Înalta Curte nu poate primi critica recurtentei-reclamante conform căreia obligaţia de garantare şi plată integrală a despăgubirii, în cazul intrării în insolvenţă a societăţii B. S.A. (începlinirea condiţiei suspensive) s-a născut în sarcina Fondului administrat de ASF, la data încheierii contractului de asigurare RCA - februarie 2014, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 136/1995.

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, faptul că în cauză nu s-a făcut dovada naşterii unui raport juridic între recurenta-reclamantă şi terţul A.S.F. în baza căruia să se pretindă garantarea plăţii despăgubirii, iar pe de altă parte, în cazul producerii evenimentului asigurat, îndeplinirea condiţiei suspensive produce efecte pentru viitor, nu şi pentru trecut, respectiv de la momentul constatării insolvabilităţii asiguratorului, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 32/2000, dată de la care ia naştere obligaţia de garantare din disponibilităţile Fondului a plăţii despăgubirii.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 4092 din data de 15 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 iulie 2020.