Scope of insuring guarantee fund liability for administrative delay: statutory interest under Law 554/2004 versus contractual insurance penalties

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/25.11.2016 şi să dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 26.10.2021 reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat instanţei, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 5955.02 RON, calculate până la 9/13/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; iar în subsidiar în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 975 din 24 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Recursul principal exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 975 din 24 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a exercitat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în primul rând cvă sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi art. 1535 din C. civ.. Astfel, a subliniat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale în vederea angajării răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, urmarea falimentului B.. Mai exact, a susţinut că fapta ilicită imputabilă pârâtului constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată, care a implicat şi întârzierea la plata despăgubirilor, concluzionând în că fapta imputabilă pârâtului are o dublă valenţă: respingerea iniţială a cererii şi plata cu întârziere.

În contextul în care, prin cererea precizată a solicitat angajarea răspunderii pârâtului tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, iar instanţa a reţinut că pârâtul se face vinovat de acest lucru, a considerat că soluţia de a-l obliga pe pârât la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, întrucât era îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv această plată.

Aşadar, momentul la care pârâtul trebuia să facă plata se impunea să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea cererii adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori prin lege specială, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres. Or, apreciază recurenta, faptul că pârâtul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, soluţie nelegală, nu poate să conducă la exonerarea pârâtului de la plata de daune interese moratorii, astfel cum a apreciat în mod nelegal prima instanţă.

Nelegalitatea sentinţei de fond a fost susţinută şi din perspectiva încălcării art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precizând recurenta sub acest aspect că potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1 %/zi de întârziere.

De asemenea, a citat art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 ce reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA şi care stabileşte inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu acest titlu, considerând că devin incidente raportului de asigurare în funcţie de data încheierii contractului şi, totodată, că faţă de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, dacă pârâtul este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se întemeiază cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a se înlătura aplicarea faţă de pârât a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011 a susţinut că, deşi pârâtul trebuia, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, fiind pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare prevăzută de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Această dobândă trebuie stabilită în conformitate cu art. 3 alin. (2) şi nu conform alin. (3), cum în mod greşit a procedat prima instanţă, întrucât raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

Ca atare, a apreciat că atât timp cât este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, pârâtul fiind, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ, deoarece, în realitate, asiguratul este cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere, stabilirea dobânzii penalizatoare impunându-se a se face conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident

4.1. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum şi recurs incident întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că sentinţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, care au fost invocate prin prisma art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004 (inadmisibilitatea), a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (tardivitatea), precum şi a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 completate cu cele cuprinse la art. 2517 şi următoarele din C. civ. (prescripţia).

În sprijinul concluziilor privind nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra excepţiei inadmisibităţii acţiunii, recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a ignorat atât conţinutul acţiunii modificatoare, cât şi obligaţia sa de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea depusă, ci doar să analizeze pe fond această cerere, împreună cu înscrisurile anexate.

A făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti prin care, în unele dosare, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a considerat că raţionamentul primei instanţe este bazat pe o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, având în vedere soluţia instanţei de judecată pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care a obligat Fondul să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată şi în funcţie de această analiză să admită la plată sau să respingă pretenţiile A.. Aşadar, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia esenţială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. În speţă, opinează recurentul-pârât, cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2018, astfel că la acest moment A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, pe care A. a înţeles să-şi întemeieze acţiunea.

Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii a susţinut că prima instanţă a încălcat art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum şi principiul specialia generalibus derogant, în dezvoltarea criticii arătând că reclamanta ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu la data comunicării deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu la 3 ani de la acel moment, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar fiind tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta a contestat decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi sau dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv să nu solicite aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, a considerat că acţiunea reclamantei este tardivă în raport de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, a susţinut că instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii, raportându-se în mod expres la datele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Cât priveşte respingerea excepţiei prescripţiei, a susţinut că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea ar fi fost formulată în termen faţă de art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul că reclamantei nu i se comunicase un act administrativ de refuz al plăţii, termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A citat prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a opinat că acestea sunt foarte clare în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.. Totodată, o astfel de cerere este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor sau dobânzilor. În plus, a susţinut că acest aspect reţinut de prima instanţă este contrar susţinerilor reclamantei, care solicită acordarea penalităţilor sau dobânzilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/25.11.2016, soluţia definitivă a Înaltei Curţi privind anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021.

A mai susţinut, în ceea ce priveşte momentul începutului prescripţiei extinctive, că în lipsa unei reguli speciale, acesta trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Totodată, este nereală susţinerea reclamantei conform căreia prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri sau de pronunţarea deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta, deoarece, pe de o parte, acţiunea de faţă a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018 din 13.10.2021, iar, pe de altă parte, pentru că în decizia RIL nr. 22/2019 se arată că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În speţă, reclamanta a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării deciziei nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată nr. x/25.11.2016, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a începută să curgă conform celor arătate şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004. În final, a reluat apărările formulate cu privire la excepţia lipsei de interes, precum şi cele referitoare la fondul cauzei, care au fost expuse iniţial prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, precum şi alte apărări conform susţinerilor prezentate pe larg în paginile 7-11 din recurs, solicitând în temeiul acestora admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4.2. Recurenta-reclamantă a depus pentru termenul din 8 iunie 2023, la care au avut loc dezbaterile, concluzii scrise prin care, în esenţă, a reiterat argumentele invocate prin cererea de recurs, solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea în parte a sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligării recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate, în dovedirea cărora a ataşat înscrisuri.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate în recursul principal şi a apărărilor reiterate prin concluziile scrise, raportat la dispoziţiile legale aplicabile, constată fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia de respingere a acţiunii reclamantei ca neîntemeiată a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale, urmând să admită recursul principal şi să reformeze în consecinţă sentinţa de fond, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 26.10.2021, vizează obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, şi anume suma de 5955.02 RON, calculate până la 9/13/2021 şi în continuare, până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a solicitării formulate, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la data de 26.10.2021 s-a datorat emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei, invocate de pârât prin întâmpinarea la cererea modificatoare şi, totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată.

1.1. Recursul principal declarat de reclamantă vizează soluţia pronunţată asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii prin acţiunea modificată, fiind întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că acest caz de casare se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Totodată, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente raportat la criticile invocate prin recurs, soluţia primei instanţe reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii administrative pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative nelegale.

Reglementarea legală de rang constituţional cuprinsă la art. 52 alin. (1) din Constituţia României, precum şi cea de rang organic cuprinsă la art. 1 alin. (1), art. 8, art. 18 alin. (1) şi (3) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, recunosc în beneficiul persoanei vătămate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ nelegal posibilitatea de a obţine, în urma anulării actului vătămător, o reparare a pagubei suferite.

Din analiza textelor de lege anterior menţionate rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.

O altă cerinţă ce rezultă din interpretarea aceleiaşi norme este aceea că, pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, din întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv se desprinde concluzia potrivit căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar în ipoteza în care este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim, iar natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este cea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, act administrativ tipic sau act asimilat constând în refuzul nelegal.

În egală măsură, este de observat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile Legii nr. 554/2004, este o răspundere patrimonială de drept administrativ, regulile generale ale angajării acestei răspunderi fiind cele ale răspunderii civile delictuale, având în vedere data emiterii deciziei FGA anulate, nr. 14452/03.05.2018.

Astfel, potrivit art. 1349 din C. civ., având denumirea marginală "Răspunderea delictuală": "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". Totodată, potrivit art. 1357 din acelaşi act normativ, având denumirea marginală "Condiţiile răspunderii": "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.(2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Deci, condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unui prejudiciu; (2) existenţa unei fapte ilicite; (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu; (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat. În plus, Înalta Curte reţine că prin prejudiciu se înţelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

În speţă, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, reprezentând astfel un act administrativ nelegal.

În urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a conchis că reclamanta era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, procedând la plata sumei pretinse.

Prin urmare, motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat definitiv de instanţa de contencios administrativ.

Este cert că la data de 03.05.2018, exercitându-şi competenţa acordată de Legea nr. 213/2015, pârâtul a procedat la analiza cererii de plată în discuţie, astfel că pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021 societatea reclamantă s-a aflat în situaţia de a nu fi beneficiat de folosinţa sumei de 2312 RON din cauza actului nelegal emis de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Cu alte cuvinte, decizia nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată în ceea ce priveşte suma de 2312 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa acesteia. De asemenea, odată anulată decizia amintită, prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite cu titlu de creanţă de asigurări.

Or, de esenţa acţiunii în contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată, în prezenta cauză o dimensiune a respectivului prejudiciu constând în creanţa de asigurări, respectiv în suma de 2312 RON, care a fost însă reparat prin achitarea benevolă de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 29.10.2021.

Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de pârât în achitarea sumei menţionate a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei în discuţie, care reprezintă, la rândul său, un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 -29.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.

Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, atât timp cât, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018. Ca atare, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Aşa cum s-a arătat, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON, reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei, şi până la 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma solicitată.

În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive, partea reclamantă, întemeindu-se pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o atare hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi cea a emiterii deciziei anulate.

Astfel fiind, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică şi prejudiciul suferit de reclamantă pentru lipsa de folosinţă a sumei de 2312 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, şi nu în conformitate cu prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, cum pretinde partea.

Susţine recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate la calitatea sa de asigurător, respectiv creditor de asigurare.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, anume de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre FGA şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În acest din urmă sens, având în vedere art. 2 alin. (2) din C. civ. şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011, instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea FGA vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. Astfel, premisa esenţială a acordării sumei de 2312 RON cu titlul de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraţilor către creditorii de asigurări.

În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Şi raportul de cauzalitate este unul neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuţie împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 2312 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei).

De asemenea, nici vinovăţia pârâtului nu poate fi ignorată, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a Fondului în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări.

În schimb, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părţii reclamantei de acordare a penalităţilor de întârziere de 0,1% prevăzute de Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, susţinerile acesteia referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 neputând fi primite.

Pornind de la definiţia creanţei de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015.

Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terţe persoane prin intermediul vehiculului, şi nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în prezenta cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite. Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 37 din aceeaşi Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă reiese că acesta se referă la penalităţi de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului. Aşadar, creanţele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu conţin sume cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

De altfel, în speţă, recurenta-reclamantă reproşează pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor întârzierea la plată a sumei de 2312 RON şi nu invocă o atare întârziere în privinţa asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuţie, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor."Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile recurentei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract. Aşa cum s-a precizat, penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asiguratorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, prin urmare, în strânsă şi strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de faţă.

Reclamanta a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, existând legătură de cauzalitate; în cazul plăţii penalităţilor de întârziere pretinse, legătura de cauzalitate nu este una directă, ci se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A..

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale") nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Totodată, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la sume, dobânzi sau cheltuieli pe care însuşi FGA le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

Pe cale de consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a Fondului de Garantare a Asiguraţilor în plata creanţei de asigurări, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, urmând a fi admisă în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

1.2. Analizând şi recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că acesta a criticat, în primul rând, soluţia pronunţată asupra excepţiilor inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, pe care le-a invocat prin întâmpinarea formulată faţă de cererea modificatoare, clamând în susţinere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate asupra excepţiei tardivităţii formulării acţiunii.

Concret, partea a susţinut că, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii, raportându-se în mod expres la datele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită prin cererea modificatoare, instanţa a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepţiei care, în fapt, vizează prescripţia cererii modificatoare. Prin urmare, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de prima instanţă asupra excepţiei invocate şi simpla indicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot conduce la nelegalitatea sentinţei din perspectiva evidenţiată. În acest context, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată este nemotivată neputând fi reţinută.

Cât priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest caz de casare prin raportare la soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, clamând încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţă a normelor de drept material ce reglementează aceste instituţii.

A susţinut că raţionamentul instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, considerând că acţiunea reclamantei este inadmisibilă pentru argumentele consemnate la pct. I.4.1. al acestei decizii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât şi în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoaşterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la data de 13.10.2021, în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată şi nu acordarea de daune moratorii prin acţiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuţie a fost deja soluţionată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat ce a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existenţa unui fine de neprimire, în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, a căror încălcare a fost susţinută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanţa pentru (…..) repararea pagubei cauzate", confirmând, aşadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acţiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligaţie a părţii vătămate.

Cât priveşte soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, Înalta Curte constată că şi aceasta este legală, criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 fiind, de asemenea, nefondate.

Acest text de lege reglementează termenul pentru introducerea contestaţiei împotriva deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, legea specială neprevăzând însă vreo regulă specială, derogatorie, de la regulile generale în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Fondului pentru prejudiciile cauzate prin actele sale constatate nelegale.

Prin urmare, este de observat că potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia poate fi antrenată răspunderea patrimonială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Or, în speţa de faţă se solicită penalităţi şi dobânzi care, în opinia reclamantei, se datorează pe zi de întârziere, astfel că de la fiecare dată de scadenţă curge un termen de prescripţie diferit. În plus, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripţie, iar nu un termen de decădere, astfel că sancţiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acţiunii, ci respingerea acesteia ca prescrisă.

În concluzie, în mod corect a respins instanţa de fond excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de recurentul-pârât.

Pentru argumentele în continuare arătate, Înalta Curte nu poate reţine nici faptul că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material al reclamantei la acţiune, soluţia primei instanţe de respingere a acestei excepţii fiind legală.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2). (...)" Din interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reiese că legiuitorul a stabilit un termen special de prescripţie aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, iar acesta este de 1 an şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin Decizia nr. 22/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii, stabilind că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Această dată a fost considerată de către recurentul-pârât a fi ulterioară expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, şi anume 11.03.2016, respectiv data comunicării către reclamantă a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, apreciind că doar începând cu aceste două date au fost certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora.

Înalta Curte nu poate valida însă raţionamentul recurentului-pârât, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie.

În prezenta cauză, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul i-ar datora penalităţi de întârziere şi dobândă legală penalizatoare, invocându-se astfel existenţa unor prestaţii succesive.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi cauza juridică a acţiunii astfel cum a fost precizată, Înalta Curte reţine că reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la 13.10.2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei nr. 4644/2021.

În concluzie, nu se poate susţine că la data introducerii cererii reclamantei ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an, astfel că soluţia instanţei de fond este legală şi va fi menţinută.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la excepţia lipsei de interes vor fi înlăturate, neimpunându-se analizarea acestora în condiţiile în care excepţia respectivă vizează cererea iniţială introductivă de instanţă şi nu obiectul dedus judecăţii prin cererea modificatoare, în raport de care partea pârâtă a invocat, de altfel, excepţia inadmisibilităţii şi în secundar excepţia prescripţiei acţiunii (tardivităţii cererii modificatoare), care au făcut obiectul recursului incident.

Cât priveşte criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, aspectele ce vizează fondul pretenţiilor au fost examinate în cadrul analizei recursului principal exercitat în cauză de recurenta-reclamantă, fiind dezlegate conform argumentelor expuse la pct. II.1.1. din decizie.

Referitor la cererile părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum soluţia instanţei de control judiciar este de admitere a recursului principal exercitat de reclamantă, de casare în parte a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei pe fond, de admitere a acţiunii formulate de reclamantă şi de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri, în temeiul art. 451 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 700 RON reprezentând onorariu avocat, conform facturilor nr. x din 10.05.2021 şi seria x_2008 nr. x din 13.09.2022 emise de C., aceste din urmă cheltuieli fiind stabilite cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., faţă de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, complexitatea medie a prezentei cauze şi durata scurtă de soluţionare.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1.1. din prezenta decizie, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, pentru argumentele arătate la pct. II.1.2. al deciziei, constatând că soluţia asupra excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune este legală, fiind motivată corespunzător cerinţelor legii şi pronunţată cu aplicarea corectă a normelor incidente, nefiind întrunite motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o va menţine cu privire la soluţionarea excepţiilor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 975 din 24 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2312 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la soluţionarea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Obligă intimatul-pârât să plătească recurentei-reclamante cheltuieli pentru judecata în fond şi în recurs, constând în: 150 RON taxă judiciară de timbru, precum şi 700 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.