Insurance penalties excluded from Guarantee Fund's statutory coverage; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de pârât, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a deciziei menţionate şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1198,33 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 300 din 21 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 300 din 21 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligării pârâtului la plata sumei de 1.198,33 RON, solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul prezentării stării de fapt şi a soluţiei pronunţate de prima instanţă, că sentinţa cuprinde considerente netemeinice şi nelegale.

Sub un prim aspect, a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

A considerat, faţă de aspectele reţinute în paragrafele evocate, că rămâne de stabilit dacă penalităţile de întârziere sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care reprezintă creanţe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care nu reprezintă creanţe de asigurări). În acest sens, a considerat că este evident că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu de persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi, întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Sub un al doilea aspect, a susţinut recurenta, sentinţa de fond a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în dezvoltarea acestei critici arătând că instanţa de fond a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte. În opinia părţii, este eronat argumentul potrivit căruia penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicţie cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conţinut este reglementat prin lege.

În plus, citând art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, a precizat că, potrivit acestora, conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi prin cele din Norma menţionată, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, prezentând relevanţă, de asemenea, art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale şi a cheltuielilor de judecată, precum şi art. 37 alin. (1) din aceeaşi Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

În concluzie, a solicitat a se observa că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanţa de fond reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

De asemenea, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Cu toate acestea, instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere ca nefiind creanţe de asigurare pentru motivul că ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, schimbând criteriul de calificare prevăzut de lege şi validat de Înalta Curte prin decizia nr. 29/2020, ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare, faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, fiind un accesoriu, neputând conduce la concluzia că ar fi datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Nelegalitatea hotărârii atacate a fost susţinută şi din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din interpretarea căruia rezultă că FGA poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi cheltuieli şi că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului, în speţă a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe culpa celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care doreşte să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituţie a subrogării.

Concluzionând, a afirmat că art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi sau cheltuieli de judecată. Ca atare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

În final a menţionat că, odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să refuze plata acestor sume.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 22.06.2022, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În principal, contrar susţinerilor recurentei, a arătat că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speţă, iar în combaterea celorlalte motive de recurs a susţinut, în esenţă, că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea de către acesta a datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor.

De asemenea, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este necesar ca acestea să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizaţie sau primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta-reclamantă, şi a apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, raportat la dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

1.1. Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului formulat, în primul rând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În acest sens este de observat că recurenta a invocat în mod formal motivul de casare reglementat de dispoziţiile legale invocate, în dezvoltarea cererii de recurs nefiind identificate argumente de ordin critic care să poată fi subsumate acestui text, iar instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă. Astfel, din dezvoltarea argumentelor expuse în cererea de recurs reiese că partea nu a arătat în mod concret, punctual, motivele pe care hotărârea de fond ar fi trebuit să se întemeieze, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei pe care le-ar cuprinde sentinţa de fond, neindicându-se astfel care dintre ipotezele cazului de casare invocat, ce vizează nemotivarea hotărârii, este întrunită în speţă.

Or, în condiţiile în care recurenta a invocat exclusiv în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând critici care să se circumscrie acestor prevederi legale, este evident că nemulţumirea părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa de fond şi simpla indicare a acestui temei legal nu pot echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect, nefiind posibilă realizarea unui control de legalitate a sentinţei recurate din perspectiva reliefată.

În concluzie, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nefiind susţinută şi demonstrată în cauză.

1.2. Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Din perspectiva incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare.

În opinia recurentei-reclamante, penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări, în sensul Normei amintite şi al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalităţile de întârziere solicitate nu îşi au sursa într-un contract de asigurare şi nu reprezintă creanţe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilităţile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societăţii de asigurare şi nici posibilitatea plăţii penalităţilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizaţie sau primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere solicitate, sancţiunea plăţii acestora survenind în urma altor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât reţinând, în esenţă, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fără să poată fi obligat la plata actualizărilor creanţelor pe care asigurătorii Casco le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvenţă sau penalităţile stabilite de instanţe împotriva asigurătorului RCA, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli ori întârzieri.

Prin urmare, a considerat că din fondurile pârâtului nu se pot achita alte sume, cu un alt titlu decât despăgubiri sau indemnizaţii care rezultă din contractele de asigurare, Legea nr. 213/2015 limitând în mod expres tipul de pretenţii care pot fi satisfăcute, respectiv creanţe de asigurări în termenii strict definiţi de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din lege.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, raportat la situaţia de fapt stabilită, soluţie pe care o adoptă ca atare, răspunzând criticilor invocate prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

Articolul 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 defineşte creanţele de asigurări ca fiind"creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În acelaşi sens, conform dispoziţiilor art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Pornind de la aceste repere legislative, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, inclusiv cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi nu rezultă din contractul de asigurare, ci despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, iar cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească este diferită, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Din interpretarea normelor legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurări rezultă indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

Într-adevăr, conform art. 9 şi art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia funcţiile unui asigurător faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în insolvenţă, acesta nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că la articolul 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 legiuitorul a reglementat rolul Fondului, acesta statuând în sensul că FGA "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizaţii, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reţine că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 din C. civ. prevede că: " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestor dispoziţii rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere.

În realitate, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, în aplicarea cărora este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor de întârziere sau cheltuielilor de judecată, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

În sprijinul acestei concluzii urmează a fi reţinute şi dispoziţiile art. 1535 din C. civ. care prevăd că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Aşa fiind, reiese că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma amintită neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere în situaţia în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

În speţă, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reţinut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere, câtă vreme nu reprezintă creanţe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligaţii civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societăţii de asigurare ce pot fi valorificate de recurentă în procedura de faliment, potrivit Legii nr. 85/2014. Aceasta, întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi cheltuielile de judecată la care însuşi FGA poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit.

În concluzie, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaşte caracterul de creanţă de asigurări şi penalităţilor de întârziere, deoarece această noţiune se determină, aşa cum în mod just a reţinut şi prima instanţă, prin raportare la normele legale cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres.

Cum Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentă din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 din C. civ. fiind, ca atare, nefondate.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 122-127 ale Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile părţii întemeiate pe încălcarea acestor prevederi obligatorii.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanţa supremă a stabilit natura de creanţe de asigurări, în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităţilor de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", înţelegând să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare.

Această ipoteză, aşa cum s-a precizat, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. În concluzie, recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător şi achitate de FGA să izvorască din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În plus, se reţine că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, rezultând că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului şi a altor obligaţii decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia să le plătească din disponibilităţile sale.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a deciziei nr. 25861/23.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurare şi nu îşi au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi nu în mod direct în contractul de asigurare, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nefiind în măsură să atragă casarea sentinţei de fond, aceasta fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale aplicabile în speţă.

Cât priveşte solicitarea din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modul de soluţionare a recursului, ce urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurenta-reclamantă fiind partea care a pierdut procesul.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul şi va menţine sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 300 din 21 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.