Ministry's appeal rejected: CNCD discrimination finding upheld after lower court's inadmissibility ruling affirmed.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 230/17.02.2021 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pronunţată în dosarul nr. x/2020, prin care a fost soluţionată petiţia nr. 4623/30.07.2000, solicitând anularea acesteia şi înlăturarea sancţiunii amenzii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 877 din 10.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 877 din 10.05.2022 a Curţii de Apel Bucureşti a promovat recurs reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului), invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, după o succintă expunere a situaţiei de fapt, că actul administrativ jurisdicţional atacat, Hotărârea nr. 230/17.02.2021 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a normelor de drept material.

Astfel, în opinia recurentului, dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind combaterea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, nu sunt incidente cauzei supuse judecăţii, în sensul că aspectele sesizate în mod abuziv nu pot constitui fapte de discriminare. În plus, consideră că instanţa de fond a ignorat faptul că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a soluţionat petiţia, deşi în speţă opera excepţia tardivităţii sesizării CNCD, hotărârea contestată fiind sub acest aspect anulabilă.

De asemenea, întrucât faptele sesizate de petenta A. se referă la perioada 05.07.2004-08.03.2006, faţă de data înregistrării petiţiei din 30.07.2020, aceasta este tardivă, faptele fiind mai vechi de 1 an. Prin urmare, hotărârea atacată încalcă prevederile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, aspect de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că soluţia primei instanţe este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

În concluzie, sub aspectul depăşirii evidente a termenului de sesizare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a procedat la verificarea pe fond a petiţiei şi a dispus sancţiunea administrativă, Hotărârea nr. 230/17.02.2021 este nelegală şi ar fi trebuit anulată de instanţa de fond, fapt ce impune admiterea motivului de casare invocat.

Sub un alt aspect, a susţinut că nu a adus nicio vătămare vreunui drept al petentei în raport cu drepturi similare ale unor persoane aflate în raporturi de muncă şi în situaţii similare, contrar celor reţinute de pârât prin hotărârea emisă şi de instanţa de fond prin sentinţa atacată, redând în acest sens considerente esenţiale reţinute în jurisprudenţa europeană în ceea ce priveşte discriminarea.

În referire la aspectele invocate de petentă privind vechimea sa în muncă, cu luarea în considerare a perioadei pentru creşterea copilului, respectiv 05.07.2004-08.03.2006, a arătat că intimatul-pârât le-a interpretat fără să ţină cont de legislaţia specifică aplicabilă, raportându-se la prevederi generale ce nu sunt incidente în speţă, pronunţând astfel o hotărâre cu nesocotirea normelor legale în vigoare la acel moment, pe care le-a citat în cuprinsul paginilor 3-4 ale cererii de recurs în susţinerea opiniei conform căreia perioada 05.07.2004-08.03.2006, în care petenta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului până la doi ani, nu constituie vechime în muncă.

Or, în soluţionarea plângerii cu care a fost sesizată, pârâtul s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, care are caracter general şi se referă la formele de discriminare bazate strict pe criteriul de sex, nu şi atunci când se referă la faptul că maternitatea nu poate constitui un motiv de discriminare, făcând trimitere la art. 10 din Legea nr. 202/2002 referitor la "orice tratament mai puţin favorabil aplicat unei femei sau unui bărbat, privind concediul pentru creşterea copiilor sau concediul paternal." Aşadar, petentei i-au fost aplicate strict prevederile legale în vigoare, nefiind vorba despre aplicarea vreunui tratament mai puţin favorabil, în înţelesul legii sus-menţionate, care să determine discriminarea sa, nefiind astfel incident art. 10 din Legea nr. 202/2002 invocat în hotărârea atacată, prin care au fost încălcate inclusiv dispoziţiile art. 6 din C. civ. referitoare la neretroactivitatea legii civile.

În final, a susţinut motivul de recurs ce vizează introducerea în cauză a petentei A., în calitate de pârâtă, considerând că nu se impunea introducerea sa în cauză întrucât toate susţinerile acesteia erau cunoscute atât de intimatul-pârât, care nu a apreciat, la rândul său, că este necesară introducerea în cauză, cât şi de prima instanţă. Ca atare, în virtutea rolului activ al instanţei, se impunea judecarea pe fond a acţiunii pe baza probatoriului suficient administrat, introducerea în cauză şi a petentei A. neputând decât să conducă la tergiversarea soluţionării litigiului, toate susţinerile şi probele apreciate utile de petentă fiind înregistrate la intimatul-pârât şi depuse la dosarul cauzei.

Instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că litigiul de faţă nu putea fi soluţionat fără participarea terţului, respectiv a petentei A., evitând astfel să se pronunţe asupra excepţiei tardivităţii sesizării, apreciind că prevalează excepţia inadmisibilităţii.

A mai susţinut că prima instanţă nu a aplicat principiul neretroactivităţii legii civile, încălcând astfel art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, precum şi art. 6 C. civ., omiţând să constate că sesizarea CNCD s-a făcut după o perioadă de 14 ani şi 4 luni, calculată începând cu anul 2006.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea şi a acestui ultim motiv de recurs, cu consecinţa casării sentinţei atacate şi rejudecării cauzei pe fond în sensul anulării hotărârii CNCD contestate şi înlăturării sancţiunii cu amendă aplicate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în faza procesuală a recursului.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, petenta A. a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării arătând că, în urma reorganizării Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, a fost numită din nou pe funcţia deţinută, de auditor intern, nefiind specificat temeiul legal în baza căruia i-au fost stabilite salariul de bază, sporul pentru condiţii vătămătoare de muncă şi indemnizaţia pentru hrană, efectul final fiind o remunerare inferioară faţă de alte persoane din aceeaşi structură. Totodată, a arătat că a avut două concedii de creştere a copilului şi că doar unul i-a fost luat în considerare la calculul gradaţiei,respectiv perioada 25.04.2009-26.02.2011, nu şi perioada 05.07.2004-08.03.2006.

Petiţia a fost înregistrată sub nr. x/30.07.2000, formând dosarul nr. x/2020, iar prin Hotărârea nr. 230/17.02.2021 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, reţinându-se că sunt incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, s-a concluzionat că există discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, exclusiv sub aspectul nerespectării recunoaşterii vechimii în muncă pe perioada maternităţii, în privinţa celorlalte aspecte legate de ameninţări sau şicane neexistând probe.

În consecinţă, prin hotărârea sus-menţionată s-a dispus sancţionarea Ministerului Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului cu amendă în cuantum de 1.000 RON.

Sesizată fiind cu soluţionarea contestaţiei formulate de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului împotriva Hotărârii nr. 230/17.02.2021, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauză a petentei A. şi, faţă de împrejurarea că niciuna dintre părţi nu a solicitat introducerea acesteia în proces, deşi au fost citate cu menţiunea de a exprima un punct de vedere sub acest aspect, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Soluţia instanţei de fond a fost contestată de reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului), care a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat cazului de nelegalitate invocat a solicitat intanţei de recurs să verifice sentinţa de fond sub trei aspecte: nerespectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării sesizării CNCD; încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C. civ. în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii civile prin raportare la perioada 05.07.2004-08.03.2006 în care petenta s-a aflat în concediu pentru creşterea copilului până la doi ani, neluată în considerare ca vechime în muncă, şi la cadrul normativ în vigoare în perioada de referinţă; precum şi necesitatea introducerii în cauză a petentei A., în calitate de pârâtă, considerând nelegală pronunţarea soluţiei de inadmisibilitate a acţiunii.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că primele două critici evidenţiate de parte în cererea de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin urmare, întrucât aceste aspecte nu au legătură cu soluţia pronunţată prin sentinţa atacată, este imposibilă exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii sentinţei de fond din perspectivele reliefate.

În dezvoltarea ultimei critici ce vizează necesitatea introducerii în cauză a petentei A. recurentul-reclamant a reproşat judecătorului fondului încălcarea principiului rolului activ al instanţei, apreciind că se impunea judecarea pe fond a cauzei în baza probatoriului suficient administrat şi că introducerea în cauză a acestei petente nu putea decât să conducă la tergiversarea soluţionării litigiului. Totodată, raportat la acelaşi aspect a considerat că instanţa de fond, printr-un abuz de drept, a apreciat că speţa nu putea fi soluţionată fără participarea terţului menţionat, evitând astfel în mod nelegal să se pronunţe asupra excepţiei tardivităţii formulării sesizării.

Faţă de modul în care au fost dezvoltate susţinerile subsumate acestei din urmă critici, invocând recurentul nerespectarea regulilor de procedură în aplicarea art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi încălcarea principiului de drept referitor la rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impun a fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu titlu prealabil, întrucât din dezvoltarea criticii evidenţiate reiese că partea recurentă este nemulţumită şi de modul în care prima instanţă a administrat şi a interpretat probatoriul depus la dosar sub aspectul necesităţii introducerii în cauză a petentei A., este necesar a se preciza, pe de o parte, că probatoriul respectiv a fost administrat în procedura administrativă, iar, pe de altă parte, că modul în care instanţa de fond a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În atare situaţie, susţinerile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriilor administrate în cauză nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Revenind la nelegalitatea sentinţei de fond din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este întrunit motivul de casare reglementat de prevederile legale menţionate.

Potrivit acestui motiv de recurs casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în doctrină şi în jurisprudenţa recentă statuându-se că sub imperiul acestui motiv de casare se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural săvârşite de instanţă, altele decât cele menţionate la pct. 1-4 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nesemnarea cererii reconvenţionale, aplicarea greşită a unor texte de lege, precum şi încălcarea unor principii ale procesului civil, altele decât cele care sunt sancţionate prin celelalte motive de recurs, cum ar fi: dreptul la apărare, nesocotirea principiului publicităţii şedinţei de judecată, principiului oralităţii sau principiului contradictorialităţii, inclusiv a principiului disponibilităţii părţilor cu privire la derularea procedurii.

Aşa cum rezultă din considerentele sus-menţionate, încălcarea principiilor procesului civil este asimilată unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii, pricinuindu-se vătămarea drepturilor părţilor prin încălcarea acestora. În concluzie, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii.

În speţă, la termenul din data de 15.03.2022 instanţa de fond a dispus citarea părţilor cu menţiunea de a exprima un punct de vedere cu privire la necesitatea introducerii în cauză a petentei A., parte în dosarul nr. x/2020 al CNCD, în care a fost emisă Hotărârea nr. 230/17.02.2021 şi, de asemenea, să comunice domiciliul acesteia. Citaţiile emise au fost comunicate părţilor după cum urmează: reclamantului Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului, la data de 28.03.2022 (conform dovezii de înmânare aflate la dosar fond), iar pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, la 29.03.2022 (conform dovezii de înmânare aflate la dosar fond). Totodată, a prorogat discutarea competenţei instanţei şi a excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată.

La termenul din data de 10.05.2022, constatând lipsa părţilor şi faptul că nu s-au depus precizările solicitate, prima instanţă a pus în discuţie inadmisibilitatea acţiunii ca urmare a aplicării art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi a reţinut cauza spre soluţionare pe excepţia invocată, menţionând că, în ipoteza în care va trece peste această excepţie, va analiza şi va soluţiona cauza pe excepţia de tardivitate invocată, iar în subsidiar pe fond.

Înalta Curte reţine că în procesul civil operează, în primul rând, principiul disponibilităţii părţilor cu privire la derularea procedurii, art. 9 din C. proc. civ. prevăzând la alin. (1) că "Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public", iar la alin. (2) că "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Pe de altă parte, reţine că, în scopul respectării principiului fundamental al procesului civil al contradictorialităţii şi, implicit, al dreptului la apărare, art. 153 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel."

Potrivit art. 78 din acelaşi C. proc. civ.:"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond."

Similar, art. 161 din Legea nr. 554/2004 prevede următoarele: "Când raportul juridic dedus judecăţii o impune, instanţa de contencios administrativ va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altei persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului şi instanţa apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, aceasta va respinge cererea fără a se pronunţa pe fond."

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate supra, forma în vigoare în perioada de referinţă, ce reprezintă norma generală procesual-civilă şi respectiv norma specială, care a preluat ca atare prevederea corespunzătoare din norma generală, rezultă că legiuitorul a instituit acest cadru legal în scopul de a oferi instanţelor de judecată o soluţie legislativă clară în interpretarea principiului disponibilităţii şi în stabilirea cadrului procesual.

Astfel, în măsura în care natura juridică a litigiului o impune, este necesară participarea terţilor (ale căror drepturi şi obligaţii ar putea fi lezate de efectele pe care o eventuală declarare a nelegalităţii actului atacat le-ar produce) pentru respectarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 din C. proc. civ., cât şi a principiului contradictorialităţii, prevăzut de art. 14 din acelaşi cod, iar stabilirea de către reclamant a unui cadru procesual incomplet este sancţionată cu inadmisibilitatea acţiunii.

Pe de altă parte, este de reţinut că o atare sancţiune nu este aplicabilă în mod automat, prin simpla constatare a viciului actului de sesizare, ci le este conferită părţilor posibilitatea de a solicita complinirea unei astfel de carenţe prin extinderea cadrului procesual.

Ca atare, este evident că în materie contencioasă legea conferă instanţei un drept de apreciere numai în ceea ce priveşte posibilitatea judecării procesului fără participarea terţului, care nu poate fi cenzurat, aceasta punând în discuţia părţilor,din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane în ipoteza în care consideră că raportul juridic dedus judecăţii impune acest lucru. Cu alte cuvinte, pentru a fi incident art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., este necesar să fie întrunite condiţiile privind invocarea de către instanţă, din oficiu, precum şi punerea în discuţia părţilor a introducerii altor persoane în proces atunci când apreciază necesar şi raportul juridic dedus judecăţii o impune. Pentru situaţia în care niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, legiuitorul a oferit soluţia respingerii cererii fără a se pronunţa pe fondul cauzei.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi specificul raporturilor de drept administrativ impune, în anumite cazuri, prezenţa în proces a unor terţi, dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. şi cele cuprinse la art. 161 din Legea nr. 554/2004 obligă instanţa de judecată doar la punerea în discuţia părţilor a necesităţii introducerii în cauză a altor persoane, însă nu îi conferă dreptul de a dispune cu privire la cadrul procesual pasiv în contra dreptului de dispoziţie al părţilor, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Aceasta, deoarece, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat o soluţie de compromis între principiul disponibilităţii şi imposibilitatea obiectivă a instanţei de a soluţiona cauza fără participarea terţului. Or, în temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.

Cum instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra legalităţii soluţiei adoptate prin Hotărârea CNCD nr. 230/17.02.2021, prin care s-a concluzionat că a existat o discriminare a titularei sesizării în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sub aspectul nerespectării recunoaşterii vechimii în muncă pe perioada maternităţii, cu alte cuvinte, a fost chemată să stabilească în ce măsură faptele reclamate de petenta A. au caracter discriminatoriu, este evident că această analiză nu putea fi făcută în lipsa persoanei ce a sesizat faptele de discriminare, fiind parte a raportului de drept administrativ supus examinării realizate de pârât, astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de fond.

În acelaşi sens se reţine şi faptul că, în faza administrativ-jurisdicţională desfăşurată de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 din O.G. nr. 137/2000, actul dedus judecăţii în prezenta cauză a fost adoptat în scopul soluţionării memoriului petentei A., constatându-se discriminarea pe care a sesizat-o din perspectiva reliefată, fiind evidentă calitatea sa activă în cadrul acestei proceduri şi, implicit, necesară prezenţa sa în proces pentru a beneficia de posibilitatea efectivă de a-şi prezenta apărările în raport de pretenţiile recurentului-reclamant. Aceasta, mai ales în contextul în care o eventuală declarare a nelegalităţii hotărârii contestate ar fi de natură să producă efecte cu privire la drepturile şi obligaţiile sale.

Respectând spiritul şi litera normelor procedurale reglementate de art. 78 din C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea introducerii în cauză a petentei A., beneficiara actului administrativ atacat, soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă fiind determinată de lipsa unei poziţii exprese a ambelor părţi faţă de chestiunea pusă în discuţie.

În aceste condiţii, apreciind că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a aplicării art. 161 din Legea nr. 554/2004, a reţinut cauza spre soluţionare pe excepţia invocată din oficiu şi în mod corect nu a mai procedat la analizarea excepţiei tardivităţii cererii de chemare în judecată, aceasta nevizând cadrul procesual ce se impunea a fi stabilit cu prioritate.

În considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte respinge ca nefondate toate criticile recurentului-reclamant formulate în susţinerea celui de-al treilea motiv de recurs referitor la citarea în cauză a petentei A., critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu o corectă îndeplinire de către instanţa de fond a obligaţiilor de a examina şi soluţiona cauza conform obiectului acesteia, astfel cum este determinat de manifestarea de voinţă a părţilor şi cu o corectă aplicare a normelor procedurale citate, neputând fi reţinută o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

Întrucât aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că este inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurent şi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în fapt acestea vizând fondul cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului) împotriva sentinţei nr. 877 din 10 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.