Appeal against state capital increase declared null for lack of valid cassation grounds

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Proprietatea S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, să dispună anularea Hotărârii de Guvern nr. 38 din 8 februarie 2018 privind participarea statului român, reprezentat prin Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, la majorarea capitalului social al Companiei Naţionale "Poşta Română" S.A., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 128 din 9 februarie 2018.

La data de 31.05.2018 Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, solicitând respingerea acţiunii reclamantei.

Prin încheierea din data de 09.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale în favoarea pârâtului Guvernul României, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

De asemenea, prin încheierea din data de 01.07.2020, pronunţată în acelaşi dosar şi de către aceeaşi instanţă, s-a dispus introducerea în cauză a Companiei Naţionale "Poşta Română" S.A., în calitate de pârâtă, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 148 din 16 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei plângerii prealabile, invocată de pârâta Compania Naţională "Poşta Română". Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Proprietatea S.A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Compania Naţională "Poşta Română" şi a admis cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată în interesul pârâtului Guvernul României, de intervenientul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 148 din 16 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul Fondul Proprietatea S.A., considerând-o nelegală şi netemeinică şi invocând în susţinere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în primul rând, că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 108 TFUE, care stabilesc obligaţia notificării ajutorului de stat şi conferă dreptul instanţelor naţionale de a anula actele de acordare a ajutorului de stat care nu respectă această obligaţie, iar sub un al doilea aspect, a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit art. 264 din Codul de procedură fiscală, stabilind că stingerea obligaţiilor fiscale se poate face şi prin aport la capitalul social şi nu doar prin conversia lor în acţiuni.

Subsumat chestiunii evidenţiate a dezvoltat susţineri cu privire la faptul că H.G. nr. 38/2018 conţine o măsură-potenţial ajutor de stat în ceea ce priveşte comunicarea Comisiei 2009/C85/1, precum şi în ceea ce priveşte rolul instanţelor naţionale în materia ajutorului de stat, reiterând aspectele ce conturează contextul faptual al adoptării hotărârii de Guvern contestate şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi în prezenţa unui ajutor de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 alin. (1) TFUE.

A arătat că aparţine exclusiv Comisiei Europene competenţa de a stabili dacă ajutorul de stat este compatibil sau incompatibil cu piaţa internă, aceasta impunându-se a fi informată de statele membre cu privire la acordarea unor astfel de măsuri, prin intermediul unei notificări, în acord cu prevederile art. 108 alin. (3) TFUE.

Pornind de la cele arătate, a considerat că ajutorul de stat pus în aplicare fără notificarea prealabilă a Comisiei reprezintă un ajutor de stat ilegal, astfel cum este definit la art. 1 lit. f) din Regulamentul U.E. nr. 2015/1589 al Consiliului, de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 TFUE. Cu alte cuvinte, iniţiatorul ajutorului are obligaţia ca mai întâi să cunoască faptul că măsura este ajutor de stat, iar ulterior să o notifice şi să amâne implementarea ei până la primirea unui răspuns de la Comisie, aceasta fiind singura autoritate competentă să verifice compatibilitatea ajutorului de stat cu piaţa concurenţială.

În concluzie, susţine că ajutorul de stat ilegal este cel care nu a fost notificat Comisiei, iar nu ajutorul incompatibil cu piaţa concurenţială, distincţia fiind importantă întrucât deschide calea pentru instanţele naţionale de a sancţiona măsurile de ajutor ilegal.

De asemenea, în vederea determinării competenţelor ce revin instanţelor naţionale în materia ajutorului de stat, Comisia Europeană a instituit un set de reguli sub denumirea "Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale", punctul 10 al acestei comunicări prevăzând că atât CJUE, cât şi Comisia au stabilit în mod explicit că instanţele naţionale au competenţa de a interpreta noţiunea de ajutor de stat.

Comunicarea prevede că, în timp ce rolul principal al Comisiei constă în examinarea compatibilităţii cu piaţa comună a măsurilor de ajutor propuse, pe baza criteriilor prevăzute la art. 107 alin. (2) şi alin. (3) TFUE, rolul instanţelor naţionale este de a verifica dacă măsura de ajutor de stat a fost notificată Comisiei.

Sancţiunea nulităţii absolute a actelor prin care se instituie sau se implementează un ajutor de stat ilegal rezultă, în opinia recurentului, din coroborarea dispoziţiilor art. 108 alin. (3) TFUE, ultima teză, a dispoziţiilor art. 2 din Regulamentul UE 2015/1589 şi a celor cuprinse la art. 1247 din C. civ., doar prin aplicarea acestei sancţiuni conferindu-se un veritabil efect util art. 107, art. 108 alin. (3) şi art. 109 TFUE, respectiv prevederilor Regulamentului U.E. 2015/1589 şi ale Regulamentului U.E. 651/2014.

Similar reglementărilor europene este şi legislaţia naţională ce reglementează procedurile naţionale în materia ajutoarelor de stat, reprezentată de O.U.G. nr. 77/2014, în virtutea căreia se realizează aplicarea art. 106-109 TFUE. Astfel, citând dispoziţiile art. 3 din ordonanţa amintită, recurentul menţionează că în fiecare situaţie în care statul urmează să adopte o măsură susceptibilă de a reprezenta un ajutor de stat, legiuitorul român stabileşte şi obligaţia îndeplinirii unei proceduri ce presupune notificarea Comisiei în vederea stabilirii caracterului ajutorului de stat şi analizării compatibilităţii măsurilor de sprijin cu legislaţia europeană.

În contextul în care negocierile purtate de Compania Naţională "Poşta Română" cu Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare au eşuat în noiembrie 2016, Banca Europeană comunicând retragerea din negociere ca urmare a informaţiilor din spaţiul public referitoare la demararea unei investigaţii de către Direcţia Naţională Anticorupţie, intimata-pârâtă neobţinând astfel împrumutul la care s-a făcut referire în raportul A., adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 38/08.02.2018, fără a notifica Comisiei măsura de majorare a capitalului social, apare ca fiind vădit nelegală.

După trei ani de la emiterea raportului A., prin Hot. A.G.A. nr. 21/13.07.2021, "Poşta Română" a decis demararea procedurii de achiziţie a unui credit în valoare de 200 milioane RON, care a stat la baza obţinerii împrumutului de la B., această instituţie financiară fiind deţinută şi controlată de Statul român, astfel cum rezultă din Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României - B. S.A.

Apreciază recurentul că B. nu este o instituţie financiară independentă, ci acţionează exclusiv în baza ordinelor emise de Guvernul României, care a acordat un nou ajutor de stat Companiei Naţionale "Poşta Română" prin intermediul acestui credit, în încercarea de a acoperi nelegalitatea Hotărârii de Guvern nr. 38/2018. De aceea, apreciază că obţinerea creditului menţionat nu este de natură să acopere nelegalitatea operaţiunii de majorare şi nici nelegalitatea H.G. nr. 38/2018, prin sentinţa atacată instanţa de fond nesocotind temeiul juridic al acestui motiv de nelegalitate prin faptul că a invocat opinia Consiliului Concurenţei şi nu opinia Comisiei Europene.

În opinia recurentului, Consiliul Concurenţei nu este decât un intermediar între stat şi Comisia Europeană, având exclusiv obligaţia de a sesiza Comisia cu privire la orice măsură a statului care are potenţialul de a fi ajutor de stat, în timp ce Comisia Europeană este singura autoritate competentă să autorizeze ajutoarele de stat. Aşadar, instanţa a fost învestită să verifice dacă omisiunea Consiliului Concurenţei de a sesiza Comisia în cazul Hotărârii de Guvern nr. 38/2018 respectă sau nu exigenţele TFUE.

Ca atare, susţine recurentul, în mod greşit a invocat prima instanţă ca argument în respingerea acţiunii tocmai faptul că măsura a fost analizată de Consiliu, care a decis că nu este ajutor de stat din moment ce verificarea acestui contract era obiectul acţiunii sale. Totodată, în mod greşit a evitat prima instanţă să analizeze speţa prin prisma temeiului juridic cu care a fost învestită, arătând că legalitatea H.G. nr. 38/2018 se apreciază exclusiv prin prisma dispoziţiilor legale şi a documentaţiei ce a stat la baza emiterii acesteia.

Aşa fiind, instanţa de fond a ignorat temeiul acţiunii şi misiunea cu care a fost învestită, care îi permitea şi chiar presupunea verificarea concluziilor raportului A., făcând referire la comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C85/1) şi la opinia cerută Comisiei în cauză.

În continuare, a reiterat aspectele asupra cărora opinia Comisiei a fost tranşată şi a confirmat opinia raportului A., susţinând că instanţa a ignorat total opinia Comisiei, aceasta fiind cea mai concludentă probă în materia ajutorului de stat. Or, în măsura în care nu se considera lămurită de concluzia Comisiei, prima instanţă ar fi trebuit să pună acest aspect în discuţia contradictorie a părţilor şi să suplimenteze eventual probatoriul cu o opinie de specialitate, care să confirme cele susţinute de Comisie. Această omisiune a instanţei reprezintă, în opinia recurentului, o încălcare a principiului aflării adevărului în procesul civil, reglementat de art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, afirmaţia instanţei potrivit căreia "raportul A. este suficient" este neconcludentă, întrucât verificarea legalităţii H.G. nr. 38/2018 nu se rezumă la o analiză formală a existenţei unor documente suport, ci implică verificarea conţinutului acestora. În acest sens precizează că raportul A. impunea o condiţie referitoare la obţinerea unui împrumut pentru ca măsura să nu constituie ajutor de stat, condiţie ce se impunea a fi verificată de instanţă. Or, instanţa de fond a refuzat în mod greşit să analizeze susţinerile conform cărora împrumutul B. reprezintă ajutor de stat, motivând că excede cadrului procesual, afirmaţia acesteia fiind neîntemeiată raportat la situaţia de fapt.

Subsumat aspectului ce vizează aplicarea greşită a art. 264 din Codul de procedură fiscală, susţine că actul normativ precizat stabileşte, pentru societăţile deţinute integral sau majoritar de stat, posibilitatea conversiei obligaţiilor fiscale în acţiuni. Solicită a se observa că în prezenta cauză această procedură nu a fost respectată, chiar dacă finalitatea majorării este tot stingerea obligaţiilor fiscale.

Astfel, atât în Legea bugetului de stat 2017, unde a fost prevăzută pentru prima dată această măsură, cât şi în Legea bugetului de stat 2018, în temeiul căreia a fost adoptată H.G. nr. 38/2018, se menţionează în mod expres că sumele "se utilizează pentru achitarea datoriilor restante la bugetul general consolidat", neputându-se vorbi despre o opţiune a statului între două modalităţi de a atinge acest scop, adică fie să facă o majorare de capital cu aport în numerar, cu care societatea să achite obligaţiile fiscale, fie să facă o conversie în acţiuni a obligaţiilor fiscale, parcurgând astfel procedura prevăzută de art. 264 din Codul de procedură fiscală.

În opinia părţii, statul este întotdeauna obligat să opteze pentru varianta conversiei, în temeiul argumentelor expuse în pagina 14 a cererii de recurs, conchizând că tocmai acesta este scopul prevederilor art. 264 din Codul de procedură fiscală, respectiv stingerea creanţei fiscale într-un termen cât mai scurt, acest lucru fiind atât în beneficiul organului fiscal, cât şi al societăţii. În aceste condiţii, apreciază că măsura pe care statul o implementează prin H.G. nr. 38/2018 reprezintă o fraudă la lege, deoarece eludează prevederile art. 264 din Codul de procedură fiscală, creând un mecanism prin care se ajunge la rezultatul prevăzut de legislaţia fiscală.

Instanţa de fond a respins aceste motive de nulitate a H.G. nr. 38/2018, stabilind că interpretarea conform căreia procedura prevăzută de art. 264 Codul de procedură fiscală, respectiv conversia în acţiuni, este singura opţiune în cazul în care statul intenţionează să stingă datoriile fiscale, nu are suport în text şi nici prin coroborarea acestuia cu Legea nr. 31/1990. Or, faţă de argumentele reţinute de instanţa de fond, este evident că nu a analizat problema de drept supusă analizei, anume de a stabili dacă, în cazul în care statul decide să utilizeze procedura majorării capitalului social pentru stingerea datoriilor fiscale, este obligat să urmeze procedura prevăzută de art. 264 din Codul de procedură fiscală sau poate majora capitalul social conform procedurii standard prevăzute de Legea nr. 31/1990, urmând ca societatea să achite datoriile din aportul primit.

În opinia recurentului, statul este ţinut de procedura prevăzută de art. 264 Codul de procedură fiscală, hotărârea primei instanţe încalcând în mod evident prevederile acestui text şi regulile de interpretare a normelor juridice.

În final, a criticat argumentul instanţei de fond potrivit căruia, în cazul în care există contrarietate între Legea nr. 2/2018, temeiul adoptării hotărârii contestate, şi art. 264 din Codul de procedură fiscală, această contrarietate nu reprezintă un motiv de nulitate a actului contestat, ci, eventual, o chestiune de neconstituţionalitate, aspect neprobat în speţă, apreciind că diferenţele dintre cele două legi nu se traduc într-un conflict, ci într-o necorelare atât timp cât fiecare reglementează majorarea de capital dintr-o perspectivă diferită. În acest context, contrarietatea H.G. nr. 38/2018 cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală reprezintă un motiv suficient pentru anularea actului administrativ contestat, nefiind necesară declararea neconstituţionalităţii Legii nr. 2/2018.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Compania Naţională "Poşta Română" a invocat excepţia nulităţii recursului prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., solicitând admiterea excepţiei invocate şi constatarea nulităţii cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate. Pe fondul cauzei, a solicitat să se constate că motivele expuse în cererea de recurs reprezintă o reluare a susţinerilor din faţa primei instanţe, considerându-le neîntemeiate pentru argumentele expuse pe larg în întâmpinare şi solicitând respingerea recursului cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond.

A formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Guvernul României, prin care a combătut susţinerile recurentului şi a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond, considerând-o temeinică şi legală prin raportare la considerentele reţinute.

La rândul său, intimatul-intervenient Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) a depus întâmpinare prin care a susţinut că recursul declarat de reclamant este nefondat şi a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei de fond pentru argumentele expuse.

Recurentul-reclamant a depus note de şedinţă cu privire la întâmpinările formulate de părţile intimate, prin care a combătut atât excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Compania Naţională "Poşta Română", cât şi apărările formulate pe fondul cauzei deduse judecăţii, solicitând înlăturarea acestora şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi motivat corespunzător legii.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată de intimata-pârâtă Compania Naţională "Poşta Română", Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată şi o va admite, urmând să constate că recursul declarat de reclamant este nul, pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege. Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:…d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi act normativ, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul articolului respectiv.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, sancţiunea nulităţii recursului, nefiind suficientă şi nici necesară o relatare a faptelor procesului şi nici a stării de fapt, deoarece recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează situaţia de fapt.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale amintite.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţilor cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

În speţă, se constată că recursul nu conţine critici care să poată fi încadrate în textul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant indicând în mod formal în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din acelaşi cod, fără să formuleze vreo critică de nelegalitate care să poată fi încadrată în aceste dispoziţii legale.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentului, reţine caracterul nemotivat al căii de atac, pentru că partea s-a limitat să reitereze aspecte referitoare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi să-şi exprime nemulţumirile cu privire la probele administrate în cauză, precum şi la modalitatea în care acestea au fost interpretate, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o soluţie netemeinică atunci când i-a respins acţiunea validând apărările pârâţilor. Întreaga cerere de recurs este, în realitate, o reluare a criticilor invocate în faţa primei instanţe şi o reiterare a aspectelor de fapt, criticând modalitatea de interpretare a probelor, deşi în calea de atac extraordinară a recursului nu pot fi invocate şi analizate decât aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel, chiar dacă în cererea de recurs susţine că a înţeles să critice modul în care Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi a aplicat dispoziţiile legale incidente în speţă, şi anume normele cuprinse la art. 107-108 TFUE şi art. 264 Codul de procedură fiscală, din dezvoltarea amplă a susţinerilor din recurs reiese că partea recurentă nu a făcut altceva decât să-şi expună propriul mod de interpretare a probatoriului administrat în cauză şi de reevaluare a contextului factual, aspecte ce nu pot fi subsumate unor veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei de fond.

Or, motivarea unei cereri de recurs trebuie să se raporteze la cuprinsul hotărârii judecătoreşti atacate şi la motivele de recurs prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., neîndeplinind cerinţa motivării reluarea poziţiei exprimate anterior în faţa instanţei de fond şi propriul raţionament al părţii în ceea ce priveşte interpretarea probelor administrate în cauză. Aceasta, întrucât controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă partea recurentă aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Astfel, nemaifiind o cale de atac devolutivă, autorul recursului trebuie să-şi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia: "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte constată că recurentul nu a precizat în mod expres o regulă de procedură pe care instanţa de fond nu a respectat-o, iar aceasta ar fi de natură să atragă sancţiunea nulităţii sentinţei, limitându-se să afirme că prin omisiunea instanţei de a lua în considerare opinia Comisiei Europene, ca probă în fundamentarea soluţiei pronunţate, a fost încălcat principiul aflării adevărului în procesul civil, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Aşadar, deşi în cererea de recurs indică încălcarea principiului de drept precizat, recurentul nu arată în concret în ce mod această pretinsă încălcare l-ar fi prejudiciat şi ar fi suferit astfel o vătămare a dreptului său, reluând doar aspectele ce conturează situaţia de fapt prin prisma probatoriului administrat, adică susţineri ce vizează temeinicia sentinţei de fond şi nu legalitatea acesteia.

De altfel, la termenul de dezbateri din 8 iunie 2023, având cuvântul în combaterea excepţiei nulităţii recursului, recurentul-reclamant, prin reprezentant, a arătat că excepţia este neîntemeiată şi că a invocat prin recurs incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv este incident atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Chiar dacă partea şi-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu se poate decela vreun element care să se subsumeze ipotezelor de casare prevăzute expres şi limitativ de textul de lege invocat.

A motiva recursul din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. înseamnă ca partea să identifice în cuprinsul hotărârii atacate norma de drept material cu privire la care să susţină şi să argumenteze motivul pentru care consideră că a fost încălcată sau aplicată greşit de către instanţa de fond. În speţă, recurentul s-a limitat să reia motivul de nelegalitate invocat în faţa primei instanţe referitor la încălcarea art. 108 TFUE, care prevede obligaţia generală de a informa Comisia europeană cu privire la proiectele ce urmăresc să instituie ajutorul de stat, competenţa Comisiei de a aprecia dacă un ajutor de stat este compatibil sau nu cu piaţa internă sau este utilizat în mod abuziv şi de a dispune desfiinţarea sau modificarea ajutorului în cauză, prin raportare la opinia Comisiei ce oferă o interpretare menite să ajute instanţa naţională în soluţionarea pricinii.

Or, instanţa de fond a analizat motivul de nelegalitate evidenţiat şi a apreciat în cauză prin prisma obiectului dedus judecăţii, raportat la dispoziţiilor legale aplicabile şi la probatoriul corespunzător administrat, iar din cererea de recurs nu rezultă că recurentul impută acesteia o nerespectare a articolului invocat din perspectiva erorii de aplicare şi interpretare a legii, ci exclusiv o eroare de judecată în procesul de apreciere a probelor, aspecte ce vizează, în fapt, temeinicia hotărârii recurate şi nu legalitatea soluţiei pronunţate, în aceeaşi manieră procedând şi în privinţa criticii referitoare la încălcarea art. 264 din Codul de procedură fiscală, de asemenea invocată în faţa instanţei de fond şi analizată de aceasta.

De aceea, în lipsa unei motivări ce respectă rigorile recursului, instanţa de control judiciar constată că recurentul a invocat exclusiv formal motivul de casare precizat, criticile din cererea de recurs necontestând sub nici un aspect modalitatea de aplicare sau de interpretare a legii, fiind doar relatări ale unor aprecieri greşite ale instanţei în ceea ce priveşte opinia Comisiei Europene ce vizează obiectul de reglementare a hotărârii de Guvern contestate, partea calificând într-o manieră personală majorarea capitalului social al Companiei Naţionale "Poşta Română" S.A. ca fiind ajutor de stat în accepţiunea legii, raportat la întregul ansamblu probator administrat în speţă.

Înalta Curte aminteşte că instanţa de recurs nu are posibilitatea evaluării modului de apreciere de către instanţa de fond a probatoriilor administrate în dosar şi de stabilire a situaţiei de fapt, controlul judiciar al instanţei de recurs limitându-se numai la problemele de drept incidente în speţă. Cum aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanţei de fond, nu pot fi primite susţinerile din cadrul recursului referitoare la modalitatea de interptare a probelor de către instanţa de fond şi de stabilire a situaţiei de fapt în baza acestora, câtă vreme recurentul nu a susţinut nicio critică veritabilă de nelegalitate a sentinţei de fond care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, din analiza conţinutului cererii de recurs reiese că toate criticile recurentului-reclamant vizează aspecte de temeinicie a soluţiei de respingere a cererii sale de chemare în judecată, reluând motivele de nelegalitate a hotărârii de Guvern contestate, invocate şi în faţa instanţei de fond şi analizate de aceasta, şi criticând modul în care a fost coroborată probaţiunea administrată în cauză pentru a se ajunge la soluţia ce îl dezavantajează şi îl nemulţumeşte. Altfel spus, nu a invocat nicio critică de nelegalitate la adresa sentinţei pronunţate de instanţa de fond, care să poată fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 pct. 1-8 din C. proc. civ., aspect faţă de care se impune constatarea nulităţii recursului.

În virtutea celor arătate, având în vedere că în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului, soluţie în raport de care motivele de recurs nu mai pot face obiectul vreunei analize având în vedere dispoziţiile art. 499 teza finală din acelaşi cod.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul Fondul Proprietatea S.A. împotriva sentinţei nr. 148 din 16 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.