CSM Plenary Resolution on Interim Presidency: Appeal dismissed for lack of individual standing, first-instance judgment upheld.

Şedinţa publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin acţiunea înregistrată la data de 1 martie 2022 pe rolul Curţii de Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., membri aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 numai în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei de preşedinte ad interim, până la alegerea unui nou preşedinte de către preşedintele în funcţie.

1.2. Prin încheiere nr. 2544 din data de 6 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022 a admis cererea formulată de petentul Consiliul Superior al Magistraturii privind strămutarea judecării cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2022 al Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar judecata cauzei a fost strămutată la Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu păstrarea actelor îndeplinite.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare, dar a admis excepţia lipsei de interes, invocată tot prin întâmpinare, respingând acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca rămasă fără interes.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile indicate în pct. I.2 de mai sus au declarat recurs principal reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., prin care, invocând motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei Curţii de Apel Alba Iulia pentru judecarea fondului.

Urmare prezentării situaţiei de fapt, situaţiei premisă a acţiunii, argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată, soluţiei primei instanţe şi considerentelor primei instanţe, recurenţii – reclamanţi au argumentat, în esenţă, în sensul că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 554/2004, pe cele ale C. civ. şi, implicit, prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., referitoare la interesul în continuarea/menţinerea controlului jurisdicţional în materia contenciosului administrativ, în litigiul de faţă.

Cu referire la împrejurarea că în prezent domnul judecător H. nu mai îndeplineşte funcţia de preşedinte interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, recurenţii au apreciat că interesul procesual subzistă prin prisma faptului că durata în timp a activităţii actului juridic nu lipseşte de interes cererea de constatarea a îndeplinirii - retroactiv - de către respectivul act a condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa.

În opinia recurenţilor, este greu de crezut că o acţiune ar putea rămâne fără interes într-un demers ce vizează efecte ale unui act juridic ce se produc în timp, de la momentul intrării lui în circuitul civil şi în continuare până în momentul în care se epuizează, de vreme ce aceste efecte s-au produs şi continuă să se producă. În calitate de preşedinte interimar al Consiliului, domnul judecător H. a luat o serie de decizii privitoare la organizarea activităţii Consiliului, care au produs efecte juridice a căror validitate este strâns legată de legalitatea deţinerii funcţiei de conducere respective.

Au mai arătat recurenţii că acţiunea lor are ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a unui act juridic, respectiv a Hotărârii Plenului nr. 211/16.12.2021, act juridic care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, ceea ce face ca interesul desfiinţării ei să persiste şi în prezent.

De asemenea, recurenţii au argumentat în sensul că faptul că durata procedurilor judiciare declanşate a depăşit durata exercitării de către domnul judecător H. a funcţiei de preşedinte interimar nu le este imputabil şi nici nu afectează în vreun fel condiţia existenţei interesul în promovarea şi susţinerea acţiunii, câtă vreme actul juridic considerat a fi nelegal a produs efecte juridice care au afectat în mod direct şi nemijlocit activitatea lor de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Din punct de vedere al normelor de drept material, se reţine că nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice. Indiferent de durata în timp a actului juridic a cărui nulitate se cere, posibilitatea verificării respectării condiţiilor de validitate la încheierea acestuia trebuie să subziste şi dincolo de limita în timp a acţiunii actului, de vreme ce nulitatea sancţionează comportamentul nelegal al subiectelor respectivului act încă de la momentul încheierii actului şi urmăreşte înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

De asemenea, recurenţii au evocat efectul inhibitor pe care îl exercită sancţiunea asupra subiectelor de drept, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea.

Prin urmare, recurenţii au apreciat că argumentul rămânerii fără interes a acţiunii pe considerentul că, în prezent, domnul judecător H. nu mai îndeplineşte funcţia de preşedinte interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, este profund nelegală şi denotă o aplicare greşită a normelor de drept material privind regimul juridic al sancţiunii nulităţii şi a principiilor efectelor nulităţii.

Printr-un alt set de argumente, recurenţii au învederat că interesul lor practic şi personal, în sensul art. 8 alin. (1)1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, este justificat prin însăşi calitatea lor de membri în Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât întreaga lor activitate este circumscrisă legalităţii acţiunilor şi activităţilor generate ori derulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

Din această perspectivă, recurenţii au arătat că, în calitate de membri ai Consiliului, aveau obligaţia de reprezentare a judecătorilor, respectiv procurorilor, prin participarea la toate activităţile Consiliului şi prin exprimarea unui vot în vederea adoptării deciziilor acestei autorităţi publice.

În condiţiile în care majoritatea acestor activităţi se desfăşoară la iniţiativa sau sub conducerea preşedintelui Consiliului (şedinţele Plenului, ale secţiei pentru judecători, ale secţiei pentru judecători în materie disciplinară etc.), consecinţa directă a exercitării atribuţiilor de preşedinte de către domnul judecător H. a fost obligarea lor de a participa la luarea deciziilor într-un cadru nelegal. Or, în absenţa hotărârii de desemnare a unui preşedinte interimar, convocarea la şedinţele plenului sau ale secţiei de judecători, inclusiv prezidarea şedinţelor secţiei pentru judecători în materie disciplinară, de către domnul judecător H., nu le-ar fi fost opozabile, ştiut fiind că un membru al Consiliului fără funcţie de conducere nu are aceste atribuţii.

De asemenea, recurenţii au învederat că, deşi este greu să califici ca interes (doar) personal funcţionarea în condiţii de legalitate a instituţiei publice, inclusiv data, ora şi ordinea de zi a şedinţelor Plenului şi secţiei pentru judecători au fost stabilite total arbitrar de către preşedintele interimar, neexistând criterii de periodicitate, obiectivitate sau urgenţă, ceea ce a impietat asupra modului în care recurenţii şi-au desfăşurat activitatea în calitate de membri aleşi de colegii lor. Nu în ultimul rând, o simplă cerere de concediu este semnată de preşedinte, care poate să refuze, să amâne sau să facă imposibilă absenţa prin stabilirea imprevizibilă şi, uneori, intempestivă, a şedinţelor, cu nerespectarea termenului legal

Din punct de vedere al interesului legitim public, recurenţii au precizat că acesta constă în restabilirea legalităţii în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, cu consecinţe importante asupra întregului sistem judiciar, a carierei magistraţilor, precum şi a întregului ansamblu de relaţii juridice în care este implicat CSM.

Au mai arătat recurenţii că demersul lor trebuie raportat la calitatea lor de membri aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii, calitate ce presupune obligaţia de a veghea la respectarea legii, inclusiv în ceea ce priveşte activitatea proprie a instituţiei, iar posibilele consecinţe pe care le generează actul administrativ contestat îi împiedică să exercite în mod legal şi eficient mandatul de membri CSM încredinţat de colegii judecători şi procurori din instanţe şi parchete.

De asemenea, recurenţii au subliniat că au exprimat un vot nefavorabil Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 tocmai circumscris obligaţiei anterior menţionate ce derivă din calitatea lor de membri în Consiliul Superior al Magistraturii şi în considerarea argumentelor de nelegalitate evocate anterior.

Raportând aceste considerente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenţii au apreciat că toate procedurile, activităţile, actele derulate, desfăşurate ori adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în condiţiile funcţionării acestuia sub auspiciile Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 sunt vulnerabile din punct de vedere al legitimităţii şi autorităţii acestora, generând potenţiale consecinţe cu un impact negativ major asupra activităţii sistemului judiciar, asupra carierei profesionale a magistraţilor, precum şi a întregului sistem de raporturi ce implică rolul şi, astfel, participarea Consiliului Superior al Magistraturii.

3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat casarea sentinţei civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022 şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul – pârât a învederat că instanţa de fond a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României coroborat cu regimul specific al contenciosului administrativ reglementat prin Legea nr. 554/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 29 alin. (4) şi art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În opinia recurentului – pârât demersul judiciar pendinte este inadmisibil, atât din perspectiva faptului că problematica ridicată în cauza de faţă aduce în discuţie definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, astfel încât conduita Consiliului Superior al Magistraturii poate fi analizată exclusiv pe calea art. 146 lit. e) din Constituţie, faţă de locul şi rolul său în arhitectura constituţională (aşa cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 59 din 16 februarie 2022), cât şi din perspectiva faptului că hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, organ colegial, nu poate fi contestată chiar de unii dintre membrii organului colegial care au participat la adoptarea acestei hotărâri.

Făcând trimitere la aspectele statuate prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, prin Decizia nr. 417/03.07.2019, Decizia nr. 358 din 30 mai 2018 şi Decizia nr. 685/2018 ale Curţii Constituţionale, recurentul – pârât a învederat că, în cauză, ar fi vorba de raporturi reglementate la nivel constituţional. În opinia sa, conduita Consiliului Superior al Magistraturii criticată în cauză ar putea fi analizată doar de instanţa de contencios constituţional ca un conflict juridic de natură constituţională, întrucât vizează o situaţie juridică conflictuală a cărei naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei, aspectele invocate de recurenţii-reclamaţi privind nelegalitatea art. 1 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 211/2021 (cu referire la exercitarea ad interim a funcţiei de preşedinte al Consiliului) făcând referire la o presupusă încălcare a normelor constituţionale referitoare la mandatul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prevăzut de art. 133 alin. (3) din Constituţia României, autoritate de rang constituţional.

În consecinţă, recurentul a opinat că litigiul dedus judecăţii a dobândit prin implicaţiile sale (sesizate chiar de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 59/2022) o relevanţă constituţională, aspectele criticate putând fi analizate doar pe calea unui conflict de natură constituţională între autorităţile publice prevăzute de Constituţie, motiv pentru care a apreciat eronat raţionamentul primei instanţe, conform căruia prezentul litigiu ar avea natura juridică "a unui conflict clasic de drept administrativ".

Printr-un alt set de argumente, recurentul – pârât a arătat că potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează, iar conform art. 27 alin. (3) din acelaşi act normativ Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi hotărârile secţiilor se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Aşadar, manifestările de voinţă ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii exprimate prin votul dat în cadrul şedinţelor Secţiilor sau Plenului Consiliului, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, converg spre acelaşi efect juridic, în final realizându-se o singură voinţă juridică a autorităţii publice care are competenţa de a emite actul administrativ.

În acest context normativ, în opinia recurentului – pârât, solicitarea de anulare a hotărârii organului colegial formulată chiar de unii dintre membri care alcătuiesc organul colegial, este în mod vădit inadmisibilă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, neputând fi acceptată teza recunoaşterii unui drept la acţiune în justiţie al membrului organului colegial împotriva hotărârii la a cărei adoptare a participat prin exercitarea dreptului de vot în mod direct şi secret. Recunoaşterea unui asemenea drept ar echivala, în opinia sa, cu lipsirea de efecte juridice chiar a dispoziţiilor legate care reglementează imperativ mecanismul de luare a deciziilor în cadrul organului colectiv, şi anume cu votul exprimat de majoritatea membrilor prezenţi.

Manifestarea de voinţă a fiecărui membru în parte are relevanţă doar în cadrul mecanismului decizional al organului administrativ emitent al actului şi nu poate constitui o manifestare de voinţă individuală care să producă efecte juridice proprii diferite şi contrare voinţei organului colegial. Or prezentul demers judiciar al reclamanţilor urmăreşte chiar invalidarea voinţei organului colegial exprimate în conformitate cu mecanismul de luare a deciziilor prevăzut de art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Având în vedere situaţia premisă a imposibilităţii cunoaşterii votului exprimat, faţă de caracterul său secret, contestarea hotărârii adoptate de organul colegial de către un membru al acestuia constituie, în opinia recurentului, un demers inadmisibil întrucât s-ar permite membrului fie să invalideze voinţa majorităţii, fie să revină asupra propriei manifestări de voinţă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în recurs, recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului principal formulat de recurenţii – reclamanţi, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a aplicat, în mod corect, atât prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., dar şi prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 2 alin. (1) lit. a), o), r) şi s) şi art. 8 alin. (1)1 şi2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

4.2. Recurenţii – reclamanţi au formulat, la rândul lor, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului incident promovat de recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat, argumentând, în esenţă, pe de o parte, în sensul că aspectele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 59/16.02.2022 nu au semnificaţia excluderii hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de la controlul legalităţii şi temeiniciei acestora pe calea dreptului comun. Pe de altă parte, recurenţii – reclamanţi au arătat că nu există nicio normă legală care să interzică, în mod expres sau implicit dreptul oricărui membru al Consiliului de a ataca în justiţie o hotărâre a Plenului CSM.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 31 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 5 mai 2023, recurenta – reclamantă E. a formulat, în temeiul art. 406 C. proc. civ., cerere de renunţare la judecată în dosarul pendinte.

II. Soluţiile instanţei de recurs asupra căilor de atac formulate

A. Examinând, cu prioritate, cererea recurentei-reclamante E. de renunţare la judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Legea recunoaşte reclamantului, ca expresie a principiului disponibilităţii, dreptul de a renunţa la cererea pe care a introdus-o fără a fi obligat să justifice motivele care au stat la baza deciziei sale. Renunţarea la judecată apare, aşadar, ca un act de procedură de dispoziţie, unilateral, specific reclamantului, prin care acesta îşi exprimă, în mod vădit, intenţia de a nu mai continua procesul început, putând interveni în orice moment al judecăţii şi în orice proces civil.

Sesizată fiind cu soluţionarea, printre altele, a recursului formulat de recurenţii - reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G., Înalta Curte constată că la data de 5 mai 2023 recurenta-reclamantă E. a depus la dosar, prin formularul de depunere a documentelor în format electronic, o cerere prin care a solicitat a se lua act de renunţarea sa la judecată, potrivit art. 406 C. proc. civ. .

Cererea antereferită a fost comunicată restului recurenţilor – reclamanţi la data de 11 mai 2023 şi recurentului - pârât Consiliul Superior al Magistraturii la data de 10 mai 2023 .

Având de analizat cererea de renunţare, astfel cum a fost formulată, Înalta Curte reţine că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, respectiv un act de dispoziţie al părţii care nu este supus cenzurii instanţei, conform art. 9 C. proc. civ.

Potrivit alin. (2) şi (3) al sus indicatului text normativ, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar partea poate oricând renunţa la judecarea cererii sale sau la însuşi dreptul pretins, în condiţiile legii.

În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, iar conform alin. (5) al aceluiaşi text de lege, când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

Totodată, Înalta Curte, faţă de formularea cererii de renunţare la judecată în faza de judecată a recursului, respectiv ulterior primul termen la care părţile au fost legal citate în litigiul pendinte, în raport de prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ., va lua act de punctul de vedere al recurentului - pârât Consiliul Superior al Magistraturii exprimat cu ocazia dezbaterilor publice de la termenul la care prezenta cauză a fost reţinută spre soluţionare, în sensul aplicării prevederilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 406 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea recurentei-reclamante E. la judecata cererii în contencios administrativ ce face obiectul prezentei cauze şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 407 C. proc. civ. va dispune anularea sentinţei civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta E..

B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul principal declarat de reclamanţii A., B., C., D., F. şi G. şi recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, având de stabilit ordinea de soluţionare a recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte apreciază că, întrucât prin recursul incident este criticată soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în contencios administrativ, iar prin recursul principal soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei de interes şi de respingere a acţiunii, pentru o evidenţiere clară a raţionamentelor logico – juridice avute în vedere de instanţa de control judiciar, se impune a fi analizate prioritar criticile expuse de Consiliul Superior al Magistraturii în recursul incident, întrucât acestea vizează, în esenţă, chestiunea admisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Examinând, în continuare, criticile aduse de recurentul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM") sentinţei atacate, ce au fost subsumate de parte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate.

Instanţa de control judiciar reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii – reclamanţi au solicitat anularea în parte a Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 doar în ceea ce priveşte hotărârea referitoare la exercitarea funcţiei de preşedinte ad interim, până la alegerea unui nou preşedinte, de către preşedintele în funcţie (art. 1 al Hotărârii).

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pârâtul CSM nu a invocat o extragere a Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 de sub controlul instanţei de contencios administrativ prin incidenţa vreunuia dintre cazurile reglementate de prevederile art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci a clamat existenţa unui fine de neprimire a acesteia prin exhibarea unor argumente grupate în două categorii:

(a) argumente prin care, în virtutea paragrafului 33 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 59 din 16 februarie 2022, se arată că doar instanţa de contencios constituţional ar putea analiza conduita CSM criticată în cauză, ca un conflict juridic de natură constituţională şi (b) argumente prin care se invocă o inadmisibilitate a demersului judiciar ce ar fi, în opinia recurentului – pârât, generat de calitatea reclamanţilor de membri ai CSM ce au participat la adoptarea hotărârii atacate.

Prima instanţă a înlăturat primul rând de argumente, iar cel de-al doilea rând a fost tratat într-o manieră din care rezultă că admisibilitatea acţiunii a fost recunoscută din perspectiva că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale prin hotărârea pronunţată de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului vătămător.

Însă, în egală măsură, calitatea de membrii ai unui organ colegial a reclamanţilor, care au participat prin vot la adoptarea hotărârii, rămâne relevantă şi va fi analizată de Înalta Curte în chestiunea interesului de a formula acţiunea.

Contrar celor arătate de recurentul – pârât CSM, nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi ignorat dezlegarea dată de Curtea Constituţională în paragraful 33 al antereferitei decizii, câtă vreme Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, chiar analizată în mod coroborat cu aspectele statuate în Deciziile nr. 417/03.07.2019, nr. 358 din 30 mai 2018 şi nr. 685/2018 ale Curţii Constituţionale de asemenea menţionate prin memoriul de recurs, nu prezintă relevanţă în chestiunea admisibilităţii acţiunii în anulare ce face obiectul cauzei pendinte.

Chestiunile statuate prin paragraful 33 al Deciziei nr. 59 din 16 februarie 2022, emisă în dosarul nr. x/2022 al Curţii Constituţionale, nu pot fi extrase din contextul global al analizei realizate de instanţa de contencios constituţional în cuprinsul acesteia.

Obiectul controlului de constituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale l-a constituit Hotărârea Senatului nr. 1/2022 privind validarea unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul art. 146 lit. l) din Constituţie şi art. 27 din Legea nr. 47/1992.

În condiţiile sesizării Senatului printr-o propunere venită de la preşedintele interimar al CSM, s-a invocat şi nelegalitatea actului de sesizare a Senatului (care a stat la baza adoptării hotărârii supuse controlului Curţii Constituţionale) şi a hotărârii de numire a preşedintelui ad interim al CSM, pe motiv că interimatul nu ar fi permis de lege.

În acest context, Curtea Constituţională a arătat, în paragrafele 32 şi 33 ale Deciziei nr. 59 din 16 februarie 2022, că Hotărârea CSM referitoare la exercitarea funcţiei de preşedinte ad interim, până la alegerea unui nou preşedinte, de către preşedintele în funcţie nu poate fi verificată de Curtea Constituţională în exercitarea controlului prevăzut de art. 146 lit. l) din Constituţie, coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru că nu vizează constituţionalitatea Hotărârii Senatului nr. 1/2022.

Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea şi nelegalitatea Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 referitoare la exercitarea funcţiei de preşedinte ad interim, nu puteau fi invocate în cadrul dedus analizei în dosarul nr. x/2022 al Curţii Constituţionale, dată fiind lipsa legăturii acestor critici cu hotărârea Senatului, ea putând fi analizată de Curtea Constituţională exclusiv pe calea reglementată de art. 146 lit. e) din Constituţie.

În concluzie, Curtea Constituţională a stabilit, prin decizia menţionată, care ar fi fost calea pe care ar fi putut fi supusă controlului său Hotărârea Plenului CSM nr. 211/16.12.2021 referitoare la exercitarea funcţiei de preşedinte ad interim, iar nu excluderea de la controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ a unei astfel de hotărâri.

Prin urmare, argumentele instanţei de fond privind admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ sunt conforme cu art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia: "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."

Împrejurarea că reclamanţii, din perspectiva vătămării invocate şi a interesului în formularea acţiunii în contencios administrativ, se raportează la calitatea lor de membri ai organului colegial care a adoptat hotărârea, nu este o chestiune de admisibilitate a acţiunii, acest aspect urmând a fi analizat în cadrul examinării criticilor din recursul principal.

În chestiunea admisibilităţii, prima instanţă a interpretat corect natura prevederilor art. 29 alin. (4) şi art. 27 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, reţinând corect că, orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau interesele sale prin hotărârea pronunţată de Plenul CSM se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea acesteia, cererea fiind admisibilă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, deşi o astfel de acţiune este, de principiu, admisibilă, partea care o exercită trebuie să justifice un interes într-o atare exercitare, în sensul art. 32 alin. (1) şi art. 33 C. proc. civ. (după cum corect a reţinut şi prima instanţă), iar în materia contenciosului administrativ noţiunea de "interes" în sens procesual trebuie circumscrisă celei de "vătămare", în sensul Legii nr. 554/2004.

Or, din această perspectivă, soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei de interes şi de respingere a acţiunii, în consecinţă, este una corectă, fiind nefondat şi recursul promovat de reclamanţii A., B., C., D., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022.

Se constată că, în esenţă, prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut lipsa de interes a recurenţilor – reclamanţi de a acţiona, inclusiv în contextul adoptării Hotărârii nr. 64/12.05.2022 a Plenului CSM, ulterior promovării acţiunii, prin care a fost desemnat în funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii, începând cu data de 13.05.2022 până la data de 06.01.2023, domnul I., membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

În egală măsură, instanţa a analizat dacă reclamanţii, în calitate de persoane fizice, justifică un interes pentru a obţine anularea actului atacat, un astfel de interes presupunând ca anularea actului să poată aduce, prin rezultatul său, un beneficiu concret părţii care a introdus-o. Or, reclamanţii nu au dovedit existenţa unei vătămări care să li se fi produs ca urmare a adoptării hotărârii.

Prin calea de atac promovată, recurenţii – reclamanţi, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au argumentat, dintr-o primă perspectivă, în sensul că acţiunea lor nu ar putea rămâne fără interes, câtă vreme vizează efecte ale unui act juridic ce se produc în timp de la momentul intrării lui în circuitul civil şi în continuare până la momentul la care se epuizează. În acest sens, recurenţii au evocat efectele nulităţii absolute, precum şi că hotărârea a intrat în circuitul civil şi ar fi produs efecte juridice despre care recurenţii afirmă că le-ar fi afectat în mod direct şi nemijlocit activitatea de membri ai CSM.

Un prim aspect ce se impune a fi subliniat este cel referitor la faptul că delimitarea dintre efectele nulităţii relative şi cele ale nulităţii absolute este proprie dreptului privat, iar nu şi celui public. Specifică acestuia din urmă este contestarea legalităţii actului emis de autoritatea publică, în contextul în care el se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, sancţiunea fiind anularea actului emis cu nerespectarea legii.

Contestarea legalităţii unui act prin mecanismele prevăzute de legea contenciosului administrativ implică, însă, justificarea unei vătămări a unui drept subiectiv sau interes legitim privat, interesul legitim public putând fi exhibat, potrivit art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004, doar în subsidiar şi în măsura în care vătămarea sa decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că argumentele recurenţilor – reclamanţi anterior evocate, precum şi cele prin care aceştia, raportându-se la calitatea lor de membri aleşi ai CSM, au făcut trimitere la obligaţia ce le incumbă de reprezentare a judecătorilor, respectiv procurorilor, prin participarea la toate activităţile CSM şi prin exprimarea unui vot în vederea adoptării deciziilor acestei autorităţi publice, nu pot justifica o reformare a hotărârii atacate, câtă vreme vătămarea, în sensul contenciosului administrativ, nu poate consta în faptul că hotărârea atacată reflectă rezultatul unui vot în urma căruia a prevalat o altă opinie decât cea a recurenţilor – reclamanţi, iar această opinie care a prevalat este apreciată de recurenţii drept nelegală.

În acest sens se reţin a fi relevante chestiunile dezlegate prin paragraful 38 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 374/2016, în care s-a statuat astfel: "Potrivit rolului şi atribuţiilor conferite de art. 133 şi 134 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât în plen, cât şi în secţii, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, cu membri aleşi pe durata unui singur mandat, având o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică. În baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora". Îndeplinirea tuturor atribuţiilor prevăzute de cap. IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sau a secţiilor acestuia, iar nu o activitate individuală a membrilor Consiliului(...)."

De asemenea, prevederile art. 27 alin. (2) şi (3) şi art. 29 alin. (11) lit. c) din Legea nr. 317/2004 (în vigoare la data adoptării Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021) stabilesc că: "(2) Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri, iar lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora", "(3) Hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi hotărârile secţiilor se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi" şi "c) în finalul hotărârilor adoptate de plen sau secţii se vor menţiona, fără a afecta secretul votului, numărul de voturi «pentru», numărul de voturi «împotrivă» şi numărul de voturi «abţinere», după caz."

În acest context, hotărârea adoptată într-un organ colectiv, urmare votului exprimat de majoritatea membrilor nu poate fi apreciată ca fiind de natură a genera o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale membrilor ce au exprimat opinia minoritară, în sensul legii contenciosului administrativ, neputând justifica interesul legitim privat al acestora în formularea acţiunii în contencios administrativ.

Printr-un alt set de argumente, recurenţii – reclamanţi au justificat interesul lor în formularea acţiunii şi actualitatea acestuia, prin invocarea efectului inhibitor pe care îl exercită sancţiunea asupra subiectelor de drept, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate să îl încheie. Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi valorificate în sensul reformării hotărârii atacate, câtă vreme prin ele se invocă, în fapt, un interes general, iar nu o vătămare a unui drept sau interes legitim privat al recurenţilor, iar pretinsa vătămare a acestui interes public nu decurge logic din vreo încălcare a unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat al recurenţilor – reclamanţi.

De asemenea, nici argumentele referitoare la faptul că, urmare exercitării atribuţiilor de preşedinte de către preşedintele ad interim, recurenţii – reclamanţi ar fi participat la luarea deciziilor într-un cadru apreciat de recurenţi ca fiind nelegal (cu referire şi la procedurile de convocare la şedinţele plenului sau ale secţiilor şi la prezidarea şedinţelor în materie disciplinară, de către preşedintele ad interim) nu indică, în fapt, care este vătămarea concretă adusă drepturilor şi intereselor legitime private ale recurenţilor. După cum corect a subliniat instanţa de fond, împrejurarea că este posibil ca hotărârea atacată să fi produs efecte vătămătoare pentru alte persoane nu prezintă relevanţă în cauză în condiţiile în care folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la acţiune, iar nu pe altcineva.

Totodată, Înalta Curte reţine că modul în care preşedintele ad interim şi-a exercitat atribuţiile ulterior adoptării Hotărârii Plenului CSM nr. 211/16.12.2021, nu are legătură cu legalitatea hotărârii şi, cu atât mai puţin, cu o pretinsă vătămare, prin emiterea acesteia, a unor drepturi sau interese legitime private ale recurenţilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat corect că, în cauza pendinte, aspectele evocate de recurenţii – reclamanţi nu reprezintă o indicare concretă a efectelor juridice vătămătoare aduse de actul atacat drepturilor subiective sau intereselor lor legitime private, fiind invocate doar argumente generice prin care s-a clamat o pretinsă încălcare a unui interes public.

Pe de altă parte, odată adoptată o hotărâre de către CSM, ca organ colegial, aceasta trebuie asumată în plan general şi instituţional de toţi membrii săi.

Pentru aceste motive, hotărârea recurată este apărată şi din perspectiva chestiunilor invocate de recurenţii – reclamanţi A., B., C., D., F. şi G. de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, va respinge atât recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., F. şi G. cât şi recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecată formulată de recurenta – reclamantă E..

Anulează sentinţa civilă nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta E..

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 187 din data de 28 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 31 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.