Appeal against audiovisual broadcast sanction for lack of objective information dismissed

Şedinţa publică din data de 30 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12.11.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat, în principal, anularea deciziei nr. 358/21.10.2021 emise de pârât, iar în subsidiar, reaprecierea sancţiunii la minimul legal posibil şi înlocuirea acesteia cu avertismentul - prevăzut la art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului (somaţia publică). Ulterior, printr-o cerere separată, reclamanta a solicitat şi suspendarea executării deciziei CNA nr. 358/21.10.2021 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 907 din data de 16 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a a executării deciziei CNA nr. 358/21.10.2021, ca rămasă fără obiect şi a dispus restituirea către reclamant a cauţiunii în cuantum de 2500 RON, consemnată în dosarul nr. x/2021, iar pe fondul cauzei, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea fondului, cu consecinţa admiterii plângerii şi anulării actului administrativ atacat, respectiv a Deciziei CNA nr. 354/21.10.2021, iar în subsidiar, reaprecierea sancţiunii şi înlocuirea acesteia cu avertismentul prevăzut la art. 90 alin. (3) - somaţia publică, sau, după aprecierea instanţei, reducerea sancţiunii la minimul special prevăzut de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată este pronunţată în baza unor considerente contradictorii şi/sau străine de obiectul concret al judecăţii, dar şi cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente, în special, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 şi art. 64 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011-Codul audiovizualului.

În opinia sa, considerentele sentinţei atacate sunt contradictorii şi străine de obiectul pricinii, respectiv de argumentele din cuprinsul Deciziei CNA.

Susţine că a fost sancţionată pentru furnizarea de date şi informaţii nereale, deci false, iar nu pentru modalitatea de prezentare a acestor informaţii, cum eronat susţine sentinţa apelată în mod repetat, la pag. 12-14. Or, în Decizia de sancţionare s-a apreciat că: "în esenţă, membrii C.N.A. au reţinut că în cadrul a acestor ediţii au fost prezentate informaţii nereale în legătură cu impunerea obligativităţii vaccinării împotriva coronavirusuluî COVID-19, şi cu necesitatea de a protesta împotriva acestei presupuse obligativităţi, acestea nefiind verificate şi prezentate în mod imparţial, cu bună-credinţă, fapt ce nu a asigurat o distincţie clară între fapte şi opinii, nu a favorizat libera formare a opiniilor, aşa cum dispun articolele invocate, care reglementează dreptul publicului la informare corectă."

Sentinţa recurată ignoră argumentele invocate de către reclamantă cu privire la tema şi titlul emisiunii analizate ("Starea de libertate"), precum şi faptul că în emisiune au fost exprimate în principal, judecăţi de valoare, opinii ale invitaţilor, între care erau şi medici, despre fapte şi întâmplări notorii pentru public. Argumentul instanţei de fond, că deşi medici, acele persoane nu aveau calitatea de "vaccinologi", deci nu ar fi avut dreptul să emită păreri cu privire la vaccinurile anticovid, este vădit neîntemeiat pentru orice cititor de bună-credinţă.

Deşi telespectatorii şi-ar fi putut forma o opinie mult mai corectă şi mai apropiată de adevărul incontestabil al ineficienţei vaccinurilor în stoparea pandemiei şi în considerarea ca abuzivă şi inutilă social a vaccinării obligatorii, instanţa de fond a apreciat în sens contrar, aspect care dovedeşte lipsa de temei şi o ingerinţă extremă în libertatea de exprimare, care susţine tendinţele din ce în ce mai vizibile ale CNA de impunere a unei cenzuri de tip nou, similară celei din perioada 1947-1989.

Sentinţa atacată insistă asupra neprezentării în emisiunea incriminată a unei pluralităţi de opinii, dar nu explică nicăieri clar şi pertinent şi nici legea nu defineşte această sintagmă inventată de C.N.A., a pluralităţii de opinii şi nici în ce prevedere legală ar fi consacrată aceasta. Din considerentele sentinţei se deduce de fapt că pluralitatea de idei ar însemna exprimarea neapărat a unor păreri contrare, aşa cum motivează intimata CNA în alte decizii. Explicaţia sentinţei la pag. 12 este că: "în această ordine de idei, revenea reclamantei obligaţia de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor cerinţe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaşte obiectiv şi corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate, iar nu doar o singură viziune". Această frază este vădit lipsită de sens ori de înţeles, iar nu o explicaţie bazată pe raţionament logic si argumentată juridic cu privire la respingerea plângerii. Dimpotrivă, din această explicaţie şi din celelalte considerente rezultă că instanţa de fond a ignorat cu desăvârşire argumentele şi concluziile reclamantei, inclusiv pe cele cu privire la aşa-zisul pluralism de opinii.

Considerentele sentinţei recurate preiau fără un raţionament juridic adecvat susţinerea insinuantă a intimatei C.N.A., în motivarea sancţiunilor aplicate, (mitul/marota/narativul C.N.A. privind aplicarea sancţiunilor întemeiate pe disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 şi art. 64 din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 - Codul audiovizualului), că dacă în emisiunile incriminate nu sunt exprimate opinii contrare, dacă nu sunt prezenţi invitaţi cu păreri distincte, contrare, atunci este încălcat dreptul publicului la informare obiectivă, informaţiile nu sunt prezentate imparţial şi este afectat un aşa-zis principiu al pluralismului de opinii/idei.

Prin cel de-al doilea set de critici, recurenta-reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor legale incidente, făcând referire în mod expres la dispoziţiile art. 64 din Decizia CNA nr. 220/2011.

Argumentele reţinute de instanţa de fond şi de către partea adversă privind invitarea în platou a unor persoane cu păreri contrare, ca premisă a "pluralismului de opinii" şi a posibilităţii sau libertăţii telespectatorului de a-şi forma propria părere, sunt, în opinia recurentei-reclamante, un sofism, un raţionament eronat pe fond. În realitate, prin această abordare se încurajează emisiunile în care personaje mai mult sau mai puţin cunoscute, se înfruntă cu opinii contrare, la ore de maximă audienţă.

Scopul primordial al mass-mediei este aflarea adevărului, comunicarea acestuia către public, iar adevărul este unul singur, indiferent câţi invitaţi şi câte opinii contrare ar fi într-o emisiune. Chiar şi în cazul în care anumite date sau informaţii nu sunt în totalitate reale, dar sunt prezentate cu bună credinţă, din dorinţa de a feri publicul de anumite consecinţe ale unor efecte/proceduri/măsuri ale autorităţilor publice etc, consecinţe care nu sunt prezentate de alte canale media, tot nu se poate susţine că radiodifuzorul respectiv promovează o informare lipsită de obiectivitate şi că trebuie aspru sancţionat. Cât timp opiniile exprimate tind la descoperirea măcar în parte a Adevărului, drepturile publicului nu sunt lezate, căci valoarea supremă în orice comunicare este Adevărul, iar nu pluralismul/diversitatea de opinii.

Cu titlu exemplificativ, arată că majoritatea canalelor media din România, începând cu data de 24 februarie 2022, referitor la războiul din Ucraina, acuză zilnic Rusia pentru agresiune nejustificată, pentru crime de război, genocid etc, în ciuda faptului că nu există vreo decizie a unui tribunal internaţional care să fi stabilit neechivoc aceste "fapte". Astfel, în emisiunile tuturor televiziunilor "mainstream" toţi invitaţii sunt de acord cu afirmaţiile menţionate mai sus. Se pune aşadar întrebarea: trebuie sancţionate de C.N.A. în fiecare zi aceste televiziuni, pentru promovarea unei singure opinii în sensul că are loc o agresiune statală, crime de război, iar mai nou genocid în Ucraina, nevalidate oficial, indiferent câţi invitaţi sunt în emisiune sau, de vreme ce acesta pare a fi la acest moment Adevărul, în baza libertăţii de exprimare, aceste canale media nu trebuie deloc sancţionate, pentru că faptele şi opiniile prezentate tind la stabilirea Adevărului, chiar dacă nu există opinii contrare în emisiuni şi decizii oficiale opozabile în acest sens?

"Pluralismul de idei" nu este similar cu "informarea obiectivă" sau cu "informarea cu bună credinţă" ori cu "informarea imparţială". Dimpotrivă, uneori pluralismul clamat de C.N.A. poate determina mai degrabă dezinformarea cu bună ştiinţa a publicului. Dacă în cazul pandemiei de Covid 19 unele canale media şi-au permis să difuzeze informaţii sau opinii despre efectele adverse ale vaccinurilor, despre inoportunitatea, neconstituţionalitatea vaccinării obligatorii, despre ineficienţa - acum dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil - a vaccinurilor în stoparea pandemiei, despre caracterul experimental al acestor vaccinuri (din moment ce se aşteaptă date suplimentare cu privire la eficacitatea şi efectele lor adverse, până în 2023, anul analizării aprobării definitive de punere pe piaţă) şi acestea ar fi trebuit sancţionate pentru că tind la stabilirea adevărului?

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, nici CNA, nici instanţa de fond nu motivează în mod concret în ce fel este afectat publicul în cazul neseparării faptelor de opinii, mai ales când discuţiile vizează fapte petrecute anterior şi cunoscute în mod notoriu de public, aşa cum au fost cele legate de pandemia de Covid-19 şi vaccinurile promovate până la exasperarea publicului pe majoritatea canalelor media, drept singurul mijloc prin care se poate stopa pandemia, singurul mijloc de evitare a îmbolnăvirii, singurul mijloc de "imunizare" etc, în ciuda răspândirii şi mai mari a numărului de infectări în ţările intens vaccinate.

Pe de altă parte, este evident că un telespectator care vrea să afle Adevărul nu îsi va forma o opinie solidă urmărind doar o singură sursă media. Principiul verificării informaţiei din mai multe surse nu mai este doar un principiu deontologic al jurnalistului, ci a devenit o necesitate absolută a oricărui telespectator/auditor/cititor care doreşte aflarea Adevărului. Insistenţa C.N.A. şi a sentinţei atacate că în lipsa unor păreri contrare la/în aceeaşi emisiune, nu se poate vorbi despre informare obiectivă, este lipsită de temei logic şi psihologic şi juridic.

În emisiunea incriminată s-a făcut trimitere - cu privire la producere vaccinurilor şi punerea lor pe piaţa înainte de a fi autorizate corect, definitiv, final - chiar la recomandările, prospectele şi site-urile producătorilor.

Curtea de apel a ignorat şi dovezile depuse de reclamantă, respectiv prospectele publicate pe site-ul F.D.A. (Agenţia Americană pentru Medicamente), al E.M.A. (European Medicines Agency) şi ale producătorilor, din care rezultă în afara oricărui dubiu rezonabil că vaccinurile anticovid au fost aprobate condiţionat, de urgenţă, înainte de a fi parcurse toate etapele reglementate de autorizare, ele aflându-se implicit în faza de continuare a studiilor clinice, deci într-o fază experimentală. Informarea corectă a publicului cu privire la acest aspect, nu înseamnă, contrar considerentelor lipsite de orice temei ale sentinţei apelate, că s-a încălcat dreptul publicului la informare obiectivă şi la pluralitatea de idei.

În concluzie, arată că, prin dezbaterile din emisiunea incriminată nu s-a intenţionat nici un moment împiedicarea liberei formări a opiniilor şi a informării lipsite de obiectivitate, ci, din contră, în contextul în care cvasi-totalitatea surselor media au susţinut vaccinarea, chiar obligatorie, ca singura metodă de a scăpa de pandemie şi ca vaccinurile sunt sigure şi eficiente, a comunicat publicului existenţa unor opinii contrare argumentate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de criticile invocate prin cererea de recurs şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei de sancţionare nr. 358/21.10.2021 emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, precum şi suspendarea acestei decizii până la soluţionarea definitivă a cauzei, iar în subsidiar, reaprecierea sancţiunii la minimul legal posibil şi înlocuirea acesteia cu avertismentul (somaţie publică).

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia CNA nr. 220/2011, întrucât informaţiile puse la dispoziţia publicului de către radiodifuzor, pe de o parte, nu au fost de natură să asigure publicului posibilitatea de a-şi forma în mod liber propria opinie, iar pe de altă parte, nu au fost prezentate în mod imparţial şi cu buna-credinţă prin asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii.

În privinţa sancţiunii amenzii aplicate, prima instanţă a reţinut că, în raport de prevederile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, amenda în cuantum de 40.000 RON stabilită prin actul contestat este legal individualizată, apreciind ca fiind neîntemeiată cererea reclamantei de înlocuire a amenzii cu somaţie publică prin raportare la împrejurarea că aceasta a repetat abaterile de la Codul audiovizualului.

Recurenta-reclamantă a criticat soluţia instanţei de fond, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin recursul de faţă au fost formulate critici doar cu privire la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere vizând anularea deciziei de sancţionare, nu şi cu privire la suspendarea executării acestei decizii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalite, în limitele învestirii.

II.1. Criticile formulate de recurenta - reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Deşi prin motivele de recurs, reclamanta a formulat critici cu privire la faptul că hotărârea cuprinde motive străine, menţionând că argumentele instanţei de fond s-au întemeiat pe modul de prezentare a informaţiilor şi nu pe verificitatea acestora, cum a apreciat intimata-pârâtă în actul administrativ atacat, Înalta Curte observă că raţionamentul primei instanţe vizează elementele concrete ale cauzei deduse judecăţii, în raport de obiectul punctual al litigiului pendinte, neputându-se reţine un caracter străin al considerentelor expuse faţă de natura cauzei.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, prin decizia contestată, s-a invocat nerespectarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 504/2002 şi art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia CNA nr. 220/2011, care se referă pe de o parte la asigurarea unei informări obiective a publicului, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor, cu consecinţa favorizării liberei formări a opiniilor, iar pe de altă parte, la prezentarea în mod imparţial şi cu bună –credinţă a oricărui eveniment, prin asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii, fiind sancţionată pentru modalitatea defectuoasă în care a prezentat subiectele respective.

Sentinţa recurată cuprinde argumente care demonstrează că instanţa a analizat în mod corespunzător întreaga situaţie de fapt şi susţinerile părţilor, prin raportare la dispoziţiile incidente în cauză şi la probatoriul administrat, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismelor logico-juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate, raţiunile avute în vedere fiind clare şi lipsite de contradictorialitate.

Trebuie subliniat că, astfel cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică. Prin urmare, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unor argumente invocate de către aceasta.

Împrejurarea că recurenta- reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

II.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 358/21.10.2021 contestată, CNA a sancţionat postul de televiziune B. cu amendă în valoare de 40.000 RON, reţinând că, în cadrul emisiunii "Starea de libertate" din data de 22 iulie 2021, radiodifuzorul nu a asigurat informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor, în mod imparţial, cu bună-credinţă, prin asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii şi nu a favorizat libera formare a opiniilor, încălcând dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului şi ale art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia CNA nr. 220/2011. Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor.

De asemenea, dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audivizualului (Decizia CNA nr. 220/2011) prevăd că, în virtutea dreptului fundamental la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii; b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment, să fie corectă, verificată, prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Înalta Curte observă că, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat susţinerile potrivit cărora informaţiile erau de notorietate şi de interes general, însă acest aspect nu a fost negat de instanţa de fond, care a reţinut că obiectul controlului judiciar nu îl constituie natura informaţiilor aduse la cunoştinţa publică, ci modalitatea în care acestea au fost prezentate.

Prin raportare la conţinutul explicit al dispoziţiilor normative anterior enunţate şi la maniera concretă de derulare a emisiunii care a atras sancţionarea radiodifuzorului, astfel cum a fost prezentată pe larg în conţinutul deciziei CNA, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit corect că înregistrările difuzate nu au fost transmise în mod neutru, ci părtinitor, având în vedere în special poziţia moderatorilor emisiunilor, care nu au asigurat o dezbatere corectă, cu argumente pro şi contra, aptă să aducă în faţa publicului principalele puncte de vedere aflate în opoziţie.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în cadrul emisiunii s-ar fi exprimat judecăţi de valoare, opinii ale invitaţilor despre fapte şi întâmplări notorii pentru public. În realitate, reclamanta nu a abordat într-un mod echilibrat şi obiectiv informaţiile privind măsurile luate de către autorităţi în contextul pandemic şi posibilele efecte ale vaccinurilor, ci şi-a prezentat poziţia şi comentariile în mod subiectiv şi partizan, fără ca acestea să fie susţinute de documente oficiale sau de expertize ştiinţifice. Afirmaţiile nu au fost făcute cu titlu de simple opinii ale invitaţilor, ci aveau un caracter cert, putând conduce la inducerea în rândul spectatorilor a ideii unor eventuale conspiraţii ale autorităţilor pe marginea acestor vaccinuri, atât împotriva populaţiei, cât şi a economiei naţionale, respectiv că aceste vaccinuri sunt experimentale şi că sunt testate pe populaţie.

Trebuie subliniat că dispoziţiile citate mai sus nu interzic iniţierea şi dzvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public general cum sunt pandemia Covid-19 şi vaccinarea, dar impun obligaţia ca demersul jurnalistic să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru, prin difuzarea unei pluralităţi de opinii.

În speţa de faţă, reclamanta nu a fost sancţionată pentru natura subiectului dezbătut, ci pentru modalitatea defectuoasă în care a fost prezentat, prin neprezentarea unei opinii contrare, a unor documente oficiale sau a opiniei unui specialist din domeniu, încălcând astfel obligaţiile de informare corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă, în acord cu cerinţele legale.

Necesitatea prezentării pluralităţii de opinii se impune pentru ca opiniile telespectatorilor cu privire la subiectele dezbătute în cadrul emisiunii să nu fie direcţionate într-un sens anume, unic şi unilateral, privându-i astfel de posibilitatea de a cunoaşte opinii variate în legătură cu subiectele abordate şi de a-şi forma propria convingere.

Or, în cauza de faţă, moderatorul şi invitaţii au susţinut, în esenţă, aceleaşi puncte de vedere, fără să fie prezentat şi punctul de vedere aflat în opoziţie. Notorietatea informaţiilor dezbătute şi faptul că pe alte canale de televiziune erau susţinute opinii contrare nu o exonerau pe recurentă-reclamantă de obligaţia de informare corectă a publicului, în acord cu întreaga realitate şi nu doar cu o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul poate fi în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Cât priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la libera exprimare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat corect legea, stabilind că dreptul garantat atât de Constituţie cât şi de Convenţia EDO nu este unul absolut, ci este un drept condiţional, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată, iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

În concret, obligaţiile pe care Legea nr. 504/2002 şi Decizia CNA nr. 220/2011 le impun radiodifuzorilor urmăresc un scop legitim şi sunt necesare într-o societate democratică, astfel că imperativul interesului general, clamat de recurentă nu este de natură a justifica orice tip de atitudine din partea jurnaliştilor.

Sancţiunea aplicată de către Consiliu nu echivalează cu o cenzurare a libertăţii de exprimare, nefiind încălcate dispoziţiile art. 30 alin. (1) si (2) din Constituţia României, deoarece, în speţă, nu se află în discuţie limitarea dreptului la exprimare, prin componentele sale, dreptul la opinie şi dreptul de a comunica informaţii, ci prejudicierea dreptului publicului de a primi informaţii corecte si obiective.

Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenţie, exercitarea libertăţilor cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi" a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor şi responsabilităţilor" ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Este adevărat că libertatea de exprimare a jurnaliştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, însă în cauză, raportat la încălcările concrete imputate radiodifuzorului, Înalta Curte apreciază că modalitatea de a transmite informaţiile intră în categoria faptelor, iar nu a judecăţilor de valoare. În acest context, reiterează că sancţiunea nu a fost aplicată pentru informaţiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru faptul că, deşi în emisiunea în cauză, au fost dezbătute teme şi subiecte de interes public, recurenta-reclamantă nu a asigurat respectarea prevederilor legale, care obligă ca în astfel de programe furnizorii de servicii media audiovizuale să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor, iar moderatorii programelor să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile făcute, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea.

Prezentarea unor astfel de subiecte, precum cele referitoare la pandemia Covid 19 şi vaccinuri, cu implicaţii şi consecinţe în plan medical şi social, trebuie făcută cu maximă responsabilitate, să fie bazată pe adevăr şi să fie asigurată prin mijloace adecvate de verificare, prin imparţialitate în prezentare. Or, în speţa de faţă, telespectatorilor le-a fost indusă opinia promovată, fără prezentarea unor argumente contrare.

Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante în sensul că instanţa nu a analizat probatoriul administrat în cauză, făcând referire în mod expres la prospectul vaccinului anticovid, la studii de specialitate şi la opiniile unor specialişti.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Ceea ce recurenta-reclamantă solicită instanţei de control judiciar este să reaprecieze valoarea probatorie a dovezilor administrate, contrar dispoziţiilor art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., care permit casarea hotărârilor de fond doar pentru motive de nelegalitate, iar nu pentru motive de netemeinicie.

Modalitatea în care instanţa analizează probatoriul face parte din stabilirea situaţiei de fapt, iar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă strict la pronunţarea unei hotărâri cu eludarea normelor de drept material, ceea ce nu este cazul de faţă, recursul nefiind o cale de atac devolutivă.

Analiza modului de apreciere a probelor administrate în cauză ar putea fi supusă atenţiei instanţei de control judiciar doar din perspectiva modului de aplicare sau interpretare în cauză a normelor de drept material incidente. Însă argumentaţia recurentei-reclamante nu cuprinde nicio astfel de trimitere la texte de drept substanţial, susţinându-se doar că prima instanţă a ignorat probele aflate la dosar, nefăcând nicio referire în cuprinsul considerentelor cu privire la acestea. Aceste critici pot face doar obiectul unei căi de atac devolutive, dar nu constituie aspecte de nelegalitate verificabile în calea de atac extraordinară a recursului.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar, prin care reclamanta a solicitat înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii cu somaţie publică, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu s-au adus critici punctuale în legătură cu soluţia şi considerentele pronunţate de prima instanţă asupra acestuia, astfel că nu va forma obiectul analizei instanţei de recurs.

În concluzie, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 907 din data de 16 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.