Objection to salary classification refusal: Res judicata authority of prior judgment versus statutory salary caps in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.06.2021, pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Justiţiei, au solicitat:

- obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 25.06.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);

- obligarea ambilor pârâţi la luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 279 din data de 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, iar pe fondul cauzei, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Piteşti şi Ministerul Justiţiei, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor un nou ordin de încadrare, începând cu data de 25.06.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT) şi a respins în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 279 din data de 13 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi în rejudecare:

(i) admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente;

(ii) în subsidiar, respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru depăşirea puterii judecătoreşti;

(iii) în subsidiar faţă de pct. anterior, respingerea acţiunii introductive ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în analiza legalităţii ordinelor de salarizare pentru personalul care aparţine familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", potrivit art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, competenţa de soluţionare revenea Curţii de Apel Bucureşti.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prima instanţă a reţinut în mod eronat că aspectele litigioase tranşate prin sentinţa civilă nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman au autoritate de lucru judecat. Astfel, prima instanţă a procedat în fapt la o modificare şi completare a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că a obligat ca, la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor, să fie avute în vedere alte criterii decât cele prevăzute de lege.

Totodată, recurentul-pârât a reamintit şi deciziile nr. 818- 821/2008 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 838/2009, prin care Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 51 din 4 februarie 2020 publicate în M.Of. nr. 204 din 13 martie 2020 se reţin următoarele: "20. (...) Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanţei supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existenţa unui drept care nu mai are temei legat, contrar principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, {....)21. Totodată, Curtea reţine ca a doua premisă avută în vedere de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunţarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea şi principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, enunţate atât la nivel legal, cât şi la nivel constituţional şi internaţional, (...) Or, Curtea Constituţională apreciază că, prin interpretarea data, instanţa supremă nu doar că a procedat, din nou, la o modificare a opţiunii legiuitorului, dar s-a substituit şi instanţei de contencios constituţional".

Susţine recurentul-pârât că valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, şi coeficienţii prevăzuţi în O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiţi în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiiilor magistraţilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2020, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

În schimb, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi aplicarea etapizată a acestui act normativ, indemnizaţiile judecătorilor nu pot fi majorate, începând cu 1 ianuarie 2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38."

Potrivit art. 38 alin. (1) şi (2) lit. a) şi alin. (3) lit. a) din aceeaşi lege: (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; (3) începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale:a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salarii lor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;".

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, " (4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

Totodată, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede următoarele: "(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Astfel, drepturile salariale ale reclamanţilor pot fi stabilite conform prevederilor legale mai sus menţionate, şi cu luarea în considerare a coeficientului stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006, câtă vreme acest coeficient prezenta relevanţă pentru stabilirea indemnizaţiilor cuvenite magistraţilor.

În schimb, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale s-a stabilit în funcţie de coordonatele carierei profesionale (grad, vechime în munca şi în funcţie) a fiecărui judecător în favoarea căruia a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2538/18.11.2018, iar nu ale unui procuror cu grad de P.I. C. civ..J., întrucât această hotărâre judecătorească nu a atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci a acordat drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul de multiplicare prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006) câtă vreme acest coeficient este aplicabil.

Pentru aceste motive, maximul la care se opreşte indemnizaţia lunară este cel stabilit de lege pentru funcţia de judecător cu grad de judecătorie (Cap. I lit. A) nr. crt. 2 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017), iar nu de procuror cu grad de PÎCCJ (Cap. I lit. B) nr. crt. 1 din aceeaşi anexă). Coeficientul 19, ca şi valoarea de referinţă sectorială (VRS), reprezintă elemente care se utilizează în prima etapa a calculului indemnizaţiei, însă ori de câte ori valoarea acesteia atinge maximul din anexă corespunzător ocupată - în speţă, de judecător cu grad de judecătorie, indemnizaţia este limitată, în mod corespunzător, la acest maxim.

Obligarea la depăşirea plafonului instituit de lege reprezintă, în fapt, o nesocotire a normelor legale în materie de salarizare.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a obligat în mod nelegal la stabilirea drepturilor salariale şi în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile si instituţiile publice finanţate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Faţă de textul de lege arătat, a apreciat recurentul-pârât că acel capăt de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte, numai prin lege se poate modifica indemnizaţia, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salariată sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi, pe de altă parte, este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a admis în parte acţiunea, motivat de faptul ca reclamanţii sunt în posesia sentinţei nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman, definitive, prin care li s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea la recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (DNA, DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), începând cu 25.06.2017, sume actualizate şi dobânda legală penalizatoare.

Consideră că soluţia instanţei de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părţi, obiect, cauză. În prezenta cauză se solicită emiterea unor noi ordine cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menţionat mai sus are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19,000.

Prin admiterea acţiunii, instanţa a instituit un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanţilor de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească, indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.CJ.

Atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale aparţine altor organe, în măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 şi prin Decizia nr. 789/2009.

Totodată, a făcut referire la Decizia CCR nr. 682/2009 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi D1ICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

În consecinţă, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins: "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale nu pot fundamenta acordarea unor drepturi salariale mai mari decât cele cuvenite potrivit legii, atunci când obiectul acţiunilor deduse judecăţii îl reprezintă salarizarea la un nivel superior ierarhic - în cazul de faţă cel aplicabil Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a indemnizaţiilor magistraţilor stabilite prin lege în funcţie de gradul profesional.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. x/24.02.2021, reclamanţii au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 25.06.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentinţa nr. 353/2020 pronunţată de Tribunalul Teleorman, prin care se stabilise îndreptăţirea reclamanţilor la calcularea salariului prin raportare la acest coeficient şi la plata drepturilor salariale corespunzătoare.

Deşi au solicitat pârâtului Ministerul Justiţiei emiterea unor noi ordine de salarizare, acesta nu a dat curs acestei solicitări, refuzul exprimat prin adresa nr. 2 17363/2021 fiind considerat nejustificat de reclamanţi.

În acest context, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 25.06.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006).

Prima instanţă, ulterior respingerii excepţiilor invocate de către pârât, a admis acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost modificată, şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru reclamanţi, începând cu data de 25.06.2017 şi în continuare, prin care indemnizaţia de încadrare să fie calculată prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate a sentinţei Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cărora Înalta Curte le va răspunde punctual.

Referitor la susţinerile recurentului-pârât privind necompetenţa teritorială a Curţii de Apel Craiova în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată, pe de o parte, că încheierea din data de 15.09.2021, prin care instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă teritorială nu face obiectul recursuui, calea de atac privind exclusiv hotărârea finală şi, pe de altă parte, că, raportat la obiectul dedus judecăţii (obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei, organ central, de a emite un ordin de încadrare) competenţa materială de soluţionare a cauzei se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în funcţie de rangul autorităţii pârâte iar, competenţa teritorială, conform art. 10 alin. (3) din acelaşi act normative, aparţine exclusiv instanţei de la domiciliul reclamantului persoană fizică.

Se mai constată că, prin demersul judiciar iniţiat de reclamanţi nu se solicită anularea unei hotărâri emise de organele prevăzute la alin. (1) al articolului 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, situaţie ce ar fi atras competenţa exclusivă de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru un caz singular, clar definit, acesta nefiind incident în prezenta cauză.

Drept urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. este nefondat.

În continuare, Înalta Curte observă că, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., considerând că hotărârea modifică opţiunea legiuitorului din cuprinsul Legii nr. 153/2017. În sprijinul acestui motiv de nelegalitate este invocată decizia Curţii Constituţionale nr. 838/2009 privind existenţa conflictului de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de ICCJ, pe de o parte, şi Parlamentul şi Guvernul României, pe de altă parte.

Înalta Curte reţine că, potrivit doctrinei, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ea săvârşind acte care aparţin altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Din analiza dosarului, a sentinţei recurate nu rezultă realizarea vreunui act care aparţine de activitatea organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate, refuzul de a recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare, aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare, împrejurări ce s-ar fi putut încadra în motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţându-se în cadrul procesual definit în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 pentru contenciosul administrativ, ca activitate de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În concret, judecătorul fondului a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente cauzei, nu a "legiferat" şi nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul impus de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., considerente pentru care acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat în cauză a sentinţei civile nr. 353/2020 pronunţată de Tribunalul Teleorman. În opinia recurentului-pârât, prin admiterea acţiunii, prima instanţă a instituit un sistem de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor, iar acordarea către reclamanţi, prin hotărâre judecătorească, a indemnizaţiei de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor altor categorii profesionale contravine dispoziţiilor legilor de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, consecinţa fiind aceea că toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) ar putea primi drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Înalta Curte constată că, prin invocarea acestui motiv de recurs se ignoră motivaţia esenţială ce a stat la baza admiterii acţiunii de către prima instanţă, care a vizat exclusiv efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti definitive prin care Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Piteşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantului începând cu 25.06.2017 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00, stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13, cu plata contravalorii diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia de încadrare avută, diferenţă calculată începând cu 25.06.2017 şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legată penalizatoare începând din data de 25.06.2017 şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Această sentinţă a intrat în puterea lucrului judecat, rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin decizia nr. 2630 din data de 10 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În raport de aceste considerente, prima instanţă a constatat că apărările formulate de pârâtul Ministerul Justiţiei în prezenta cauză au făcut obiectul analizei şi în cuprinsul sentinţei nr. 353/2020 pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2020, devenind aplicabile prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.. Modul de soluţionare al tuturor acestor apărări printr-o hotărâre definitive anterioară, nu mai poate fi contrazis prin nicio altă hotărâre ulterioară.

Recurentul-pârât a susţinut că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între prezentul litigiu şi cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Teleorman pentru a opera autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte constată că, pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în puterea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora.

Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Teleorman prin care s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităţilor necesare, constând în emiterea ordinelor de salarizare.

Ca urmare a acestui argument, prima instanţă a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în Adresa nr. 2 17363/2021 emisă de Ministerul Justiţiei, motivele invocate în cuprinsul acesteia şi reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 353/2020 a Tribunalului Teleorman, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât. Or, prin recursul de faţă, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond referitoare la inexistenţa unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamanţilor, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare.

În raport de aceste considerente, verificarea soluţiei primei instanţe din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu privire la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2006, Legii 330/2009, Legii nr. 284/2010, O.U.G. nr. 57/2015 şi Legii nr. 153/2017, temeiuri invocate de recurentul-pârât, nu mai poate avea loc.

În ceea ce priveşte critica legată de data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, nici aceasta nu poate fi reţinută, cât timp coordonatele dreptului material ce se impune a fi consacrat prin emiterea ordinului de către ordonatorul de credite trebuie să fie întocmai cele din cuprinsul hotărârii judecătoreşti definitive mai sus menţionate.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, şi critica referitoare la încadrarea salarială, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ şi art. 162 alin. (3) Codul muncii. După cum se observă, prin sentinţa recurată instanţa de fond a dispus emiterea ordinelor de salarizare privind încadrarea începând cu data de 25.06.2017 şi în continuare, fără a stabili un reper temporal final şi fără a se raporta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017.

În măsura în care ar fi incident un caz de plafonare/modificare a indemnizaţiei brute lunare (sau a elementelor acesteia) în temeiul unei legi noi de salarizare, plafonarea respectivă se va aplica conform actului normativ care o prevede, incidenţa unei astfel de plafonări nefăcând obiectul analizei instanţei de fond. Prin urmare, nu poate fi decelat un caz de nelegalitate a sentinţei fondului, raportat la obligaţia de emitere a ordinelor de salarizare în coordonatele stabilite conform dispozitivului hotărârii şi considerentelor care susţin soluţia.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în mod corect şi cu justa aplicare a legii constatând prima instanţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite reclamanţilor noi ordine de salarizare.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 279 din data de 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.