Tree-felling permit claim fails: culture ministry wins appeal, court cites wrong authority and prior favorable opinion.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 20.01.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii a solicitat, în temeiul art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1), (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 următoarele:

(i) să se constatate că Ministerul Culturii nu i-a soluţionat, în termenul legal, cererea de emitere a avizului transmisă în data de 20.11.2020 şi că această conduită omisivă, asimilată de lege unui refuz nejustificat, îi produce o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor legitime, (ii) obligarea Ministerul Culturii să emită avizul solicitat prin cererea formulată în data de 20.11.2020, în termen de 30 zile de la data pronunţării soluţiei în prezenta cauză, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi de 1000 RON/zi de întârziere, (iii) obligarea Ministerul Culturii să plătească cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

La data de 27 mai 2021, reclamanta A. a formulat cerere adiţională prin care a indicat o extindere a cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată şi a Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1057 din data de 1 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, completată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul Ministerul Culturii ca, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, să emită un aviz pozitiv sau negativ, după caz, privind cererea părţii reclamante transmise la 20.11.2020 vizând defrişarea arborilor situaţi în mun. Bucureşti, str. x, 72, 72A, precum şi să plătească reclamantei suma de 50 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei menţionate anterior, a declarat recurs pârâtul Ministerul Culturii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, în integralitate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de critici, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere că în mod absolut netemeinic şi nelegal instanţa de fond a dispus obligarea Ministerului Culturii la emiterea avizului pozitiv sau negativ, după caz, privind cererea reclamantei care vizează defrişarea arborilor situaţi pe terenul din str. x, 72, 72A .

În opinia recurentului-pârât, Curtea de Apel Bucureşti a nesocotit aspectul esenţial în soluţionarea pricinii, anume declinarea de competenţă a acestuia, în favoarea serviciului public deconcentrat, Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, declinare de competenţă ce a avut loc anterior promovării demersului judiciar prezent.

Mai mult decât atât, la data de 18.10.2021, Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti a emis Avizul nr. 962/Z privind defrişarea şi scoaterea rădăcinilor material dendrologic str. x, 72, 72A, Bucureşti, în exercitarea competenţelor legale ce îi revin.

Instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, potrivit cărora "intervenţiile care se efectuează asupra imobilelor care nu sunt monumente istorice, dar care se află în zone de protecţie a monumentelor istorice sau în zone construite protejate se autorizează pe baza avizului Ministerului Culturii sau după caz al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi a celorlalte avize, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare".

Instanţa a concluzionat în mod eronat că Ministerului Culturii îi revine o competenţă principală de emitere a avizului solicitat în speţă, cu toate că a reţinut că această competenţă nu este exclusivă, ci poate incumba secundar şi serviciului public deconcentrat.

Faptul că în actul emis de Primăria Municipiului Bucureşti se solicită avizul Ministerului Culturii nu este de natură a stabili în sarcina Ministerului Culturii competenţa de soluţionare a petiţiei, partajarea competenţei între minister şi serviciile publice deconcentrate făcându-se potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 care prevede că "competenţa de avizare a serviciilor deconcentrate ale Ministerului se determină în conformitate cu prevederile legale în vigoare".

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune ale statului român, prin Ministerul Culturii, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.

Atribuţiile Comisiei şi ale comisiilor zonale sunt prevăzute de Regulamentul din 28 martie 2013, de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2275 din 23 aprilie 2014, de unde rezultă fără echivoc partajarea de competenţă între Ministerul Culturii şi serviciile publice deconcentrate.

Clasificarea competenţelor în principale şi secundare, făcută de instanţa de fond nu are suport legal, întrucât legiuitorul nu a înţeles să ierarhizeze astfel competenţele.

Prin formularea legiuitorului, "îndeplineşte direct sau prin serviciile publice deconcentrate", competenţa stabilită are acelaşi nivel de reglementare (iar nu o relaţie dintre principal şi accesoriu), iar sintagma "după caz" semnifică anume cărei entităţi îi revine competenţa stabilită prin lege şi în care anume situaţii, în niciun caz cui aparţine competenţa principală de soluţionare şi cui cea accesorie.

Instanţa a nesocotit şi prevederile legale statuate prin art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora solicitările de avize indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competenţa de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găseşte imobilul, în speţă de faţă la Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, care verifică şi analizează conţinutul documentaţiei, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conţinutul cadru al documentaţiilor, elaborează un punct de vedere şi introduce documentaţia în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz.

Prin emiterea Avizului solicitat, astfel cum am arătat, este evidentă competenţa Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti în a-l emite.

Recurentul-pârât a invocat şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., apreciind că, deşi în mod temeinic instanţa de fond nu a reţinut în sarcina pârâţilor un refuz nejustificat cu consecinţa pretinsă de reclamantă a obligării la emiterea unui aviz pozitiv, instanţa nu a observat că nu îi revine autorităţii publice centrale competenţa legală de a emite avizul solicitat.

Prin cererea formulată, completată şi precizată, reclamanta şi-a formulat pretenţiile în contradictoriu cu doi pârâţi, iar instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare duce la nulitatea hotărârii, întrucât nu a ales calea procedurală care să îi permită în mod legal să restrângă cadrul procesual, fără a încălca principiul disponibilităţii. Mai exact, Curtea de Apel Bucureşti nu a justificat şi nu a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în contextul în care acest lucru nu s-a făcut potrivit principiului disponibilităţii părţilor, niciuna dintre părţile litigante nesolicitând acest lucru. Judecătorul fondului s-a mărginit la a afirma că nu a identificat prevederi legale care să justifice obligarea unuia dintre pârâţi la soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, însă acest lucru nu a îmbrăcat forma prevăzută de lege.

Astfel, în primul paragraf al dispozitivului sentinţei recurate, a admis în parte cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu ambii pârâţi, respectiv Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, iar în următorul paragraf, instanţa de fond a stabilit obligaţii doar în sarcina ministerului.

4. Apărările formulate în cauză

La dosar, a înregistrat întâmpinare intimata-reclamantă A., solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 şi ale art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2275 din 2014, intimata-reclamantă a susţinut că prima instanţă, în mod just, a concluzionat că îi revine Ministerului Culturii o competenţă principală de emitere a avizului necesar intervenţiei asupra unui imobil aflat într-o zonă construită protejată, cu toate că această competenţă nu este exclusivă, ci poate incumba în secundar şi structurii deconcentrate a părţii pârâte, sub rezerva identificării unei norme juridice în acest caz, normă ce însă nu a fost identificată.

În opinia intimatei-reclamante, nu trebuie confundată atribuţia structurii deconcentrate de înregistrare a unei cereri de avizare din partea persoanei interesate, respectiv de analiză a acesteia, cu însăşi competenţa avizării ce aparţine entităţii stabilite de lege.

Conform H.G. nr. 90/2010 "La nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti funcţionează direcţiile judeţene pentru cultură, respectiv a municipiului Bucureşti, servicii publice deconcentrate, cu personalitate juridică, ale Ministerului Culturii.", iar potrivit art. 17 alin. (1): "Direcţiile judeţene pentru cultură, respectiv a municipiului Bucureşti au următoarele atribuţii principale: a) îndeplinesc atribuţiile prevăzute de lege în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional; b) colaborează cu autorităţile publice şi cu instituţiile specializate pentru protejarea şi punerea în valoare a bunurilor din patrimoniul cultural naţional şi aplică în acest sens prevederile legale în domeniu; c) participă, la cererea autorităţilor abilitate şi împreună cu acestea, la acţiuni de control al respectării legislaţiei privind dreptul de autor şi drepturile conexe; d) solicită şi primesc, în condiţiile legii, în nume propriu sau în numele şi pentru Ministerul Culturii, de la autorităţi ale administraţiei publice, de la instituţii publice şi de la persoanele juridice de drept privat cu activitate în domeniul cultural, al artelor şi informării publice, date şi informaţii necesare pentru exercitarea atribuţiilor ce le revin; e) controlează respectarea îndeplinirii obligaţiilor de plată a contribuţiilor la Fondul Cultural Naţional, în condiţiile şi la termenele stabilite prin lege; f) îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite de ministrul culturii, potrivit legii.".

Apreciază că, din lecturarea acestei din urmă norme juridice rezultă faptul că atribuţia de avizare în discuţie nu este conferită explicit în beneficiul Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:

Contextul factual ce a generat cauza dedusă judecăţii are drept punct de plecare demersul reclamantei A. de a solicita instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1), (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004, să constate că pârâtul Ministerul Culturii nu i-a soluţionat, în termen legal, cererea de emitere a avizului din data de 20 noiembrie 2020 şi că această conduită omisivă, asimilată de lege unui refuz nejustificat, îi produce o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor legitime şi pe cale de consecinţă, să oblige acest pârât la emiterea avizului solicitat, în termen de 30 de zile de la data pronunţării soluţiei în prezenta cauză, sub sancţiunea plăţii unor penalităţi în sumă de 1000 RON/zi de întârziere.

Ulterior, la data de 27 mai 2021, reclamanta a depus la dosarul cauzei o cerere modificatoare şi precizatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat extinderea cadrului procesual pasiv şi cu privire la Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 care reglementează existenţa unei competenţe partajate între Ministerul Culturii şi serviciile publice deconcentrate şi faţă de împrejurarea că cererea sa adresată autorităţii publice centrale a fost redirecţionată Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 mai 2021, prima instanţă a dispus introducerea în cauză a Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în calitate de pârâtă, iar prin sentinţa civilă nr. 1057 din data de 1 iulie 2021, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată de către reclamantă şi a obligat pârâtul Ministerul Culturii ca, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în această cauză, să emită un aviz pozitiv sau negativ, după caz, în ceea ce priveşte cererea reclamantei transmise la data de 20 noiembrie 2020, respingând în rest celelalte pretenţii formulate prin cererea de chemare în judecată.

Învestită cu soluţionarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii împotriva soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, în continuare, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate.

Prealabil analizării recursului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză, prin raportare la faptul că instanţa de fond nu a observat că, între Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti a operat o partajare a competenţelor, în sensul că autoritatea publică centrală nu are competenţa legală de a emite avizul solicitat de către reclamantă, ci această atribuţie îi revine serviciului public deconcentrat.

Înalta Curte apreciază că aceste critici de nelegalitate vizează fondul cauzei şi se circumscriu în realitate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Trebuie subliniat că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Mai exact, va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a interpretat sau aplicat în mod greşit.

Problema de drept ce trebuie soluţionată prin prezentul recurs este aceea de a desluşi căruia dintre pârâţi - Ministerului Culturii sau Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti - îi revine competenţa, în raport de cadrul legislativ în vigoare, de emitere a avizului solicitat de reclamantă, privind defrişarea unui număr semnificativ de arbori, situaţi într-o zonă protejată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind relevante în litigiul pendinte următoarele prevederi legale:

(i) dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, potrivit cărora "intervenţiile care se efectuează asupra imobilelor care nu sunt monumente istorice, dar care se află în zone de protecţie a monumentelor istorice sau în zone construite protejate se autorizează pe baza avizului Ministerului Culturii sau după caz al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi a celorlalte avize, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare".

(ii) art. 26 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, prevede că avizele pentru intervenţii asupra imobilelor situate în zonele de protecţie a monumentelor istorice şi în zonele construite protejate se emit de Ministerul Culturii direct sau prin serviciile publice deconcentrate.

(iii) art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, prevede "(…) alin. (4) Solicitările de avize, precum şi contestaţiile, indiferent de grupa de clasare a monumentului istoric sau de competenţa de avizare, se depun la serviciul deconcentrat al Ministerului în a cărui rază teritorială se găseşte imobilul la care acestea se referă şi sunt formulate de către proprietarii sau titularii de drepturi reale asupra imobilului. Competenţa de avizare a serviciilor deconcentrate ale Ministerului se determină în conformitate cu prevederile legale în vigoare." şi alin. (5) "Serviciul public deconcentrat verifică şi analizează conţinutul documentaţiei, solicită eventuale completări necesare în conformitate cu prevederile legale privind conţinutul-cadru al documentaţiilor, elaborează un punct de vedere şi, în funcţie de competenţele stabilite prin Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezentul regulament, introduce documentaţia în circuitul de analiză sau emite avizul, după caz." (iv) art. 1 din Ordinul nr. 2797/2017 privind stabilirea tipurilor de intervenţii asupra monumentelor istorice, a imobilelor din zonele de protecţie a acestora sau din zonele protejate care afectează în mică măsură substanţa istorică şi/sau sunt temporare şi a condiţiilor în care se pot emite avize fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, respectiv a comisiilor zonale ale monumentelor istorice, prevede că: "Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale sau serviciile publice deconcentrate ale acestuia pot emite avize în baza prevederilor art. 34 indice 1 din Legea nr. 422/2001, fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice şi/sau a comisiilor zonale ale monumentelor istorice, pentru tipurile de intervenţii asupra monumentelor istorice, a imobilelor din zonele de protecţie a acestora sau din zonele protejate, care afectează în mică măsură substanţa istorică şi/sau sunt temporare, în condiţiile prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin."

Înalta Curte observă că, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că îi revine Ministerului Culturii o competenţă principală de emitere a avizului necesar intervenţiei asupra unui imobil aflat într-o zonă protejată, deşi această competenţă nu este exclusivă, ci poate incumba în secundar şi structurii deconcentrate a pârâtului, sub rezerva identificării unui text de lege în acest sens şi deşi, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, în contradictoriu şi cu pârâta Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, a reţinut doar în sarcina pârâtului Ministerul Culturii, obligaţia de a emite un aviz pozitiv sau negativ cu privire la solicitarea de defrişare a arborilor.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte soluţia pronunţată de către instanţa de fond, urmând a cenzura modalitatea acesteia de interpretare a normelor de drept substanţial incidente în cauză.

Este adevărat că din textele de lege nu rezultă cu claritate atribuirea competenţei de emitere a avizului în favoarea structurii deconcentrate a Ministerului, însă, Înalta Curte apreciază că, din interpretarea gramaticală, sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate anterior, rezultă că scopul reglementării a fost acela de a partaja această competenţa a Ministerului Culturii, autoritate publică centrală, către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului în a cărui rază teritorială se găseşte imobilul, aspect ce nu a fost contestat nici de către reclamantă în faţa instanţei de fond, aceasta solicitând extinderea cadrului procesual pasiv şi cu privire la Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în raport de cadrul legislativ în vigoare.

Tot în sprijinul acestei interpretări, Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, toate cererile formulate de reclamantă şi adresate Ministerului Culturii cu privire la emiterea avizului, au fost redirecţionate către Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, în vederea soluţionării, fapt ce denotă existenţa unei practici administrative cu privire la acordarea avizului conform, în acord cu prevederile legale indicate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, odată învestită cu cererile formulate de către reclamantă, i-a solicitat acesteia să completeze documentaţia, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, aprobat prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2173/2013, iar la data de 18 octombrie 2021, ulterior pronunţării sentinţei recurate, aceasta a emis Avizul nr. x/18.10.2021 (ataşat la fila 9-verso din dosarul de recurs), aviz favorabil pentru lucrările solicitate de către reclamantă.

Toate aceste argumente, coroborate cu prevederile legale menţionate, întăresc convingerea că îi revenea Direcţiei pentru Cultură a Municipiului Bucureşti competenţa de emitere a avizului de defrişare, şi nu Ministerului Culturii, cum a reţinut prima instanţă, motiv pentru care se impune reformarea sentinţei recurate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, va casa hotărârea atacată şi, în rejudecare, constatând că nu se poate reţine un refuz nejustificat sau o eventuală nesoluţionare a cererii în termen legal, având în vedere că avizul a fost eliberat de autoritatea competentă, ulterior completării documentaţiei de către reclamantă, va respinge acţiunea introductivă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 1057 din data de 1 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată de formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.