Scope of judicial control over the adequacy of administrative compliance with a final obligation to act: the limit between mandatory execution and discretionary regulatory design

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.05.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată, în calitate de pârât, Guvernul României, solicitând:

1. aplicarea în sarcina Prim-Ministrului României a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere de la data 05.05.2022 şi până la executarea obligaţiei ce rezultă din titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 30.05.2019 a aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 24 din Legea 554/2004;

2. obligarea Guvernului României la plata unei penalităţi în favoarea reclamantului de 1000 de RON pe zi de întârziere, în temeiul art. 906 C. proc. civ., până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, îndreptată prin încheierea din 30.05.2019 a aceleiaşi instanţe.

3. obligarea pârâtului, în baza art. 892 C. proc. civ., la plata despăgubirilor în cuantum de 35.000 RON, compus din contravaloarea dividendelor nete aferente acţiunilor la care reclamanţii erau îndreptăţiţi în calitate de salariaţi ai S.C. B. S.A., în conformitate cu prevederile Ordonanţei nr. 55/2003 şi care s-ar fi cuvenit reclamantului pentru perioada 2003-2022, contravaloarea dobânzii penalizatoare şi a inflaţiei nete calculate pentru suma reprezentând contravaloarea dividendelor pentru aceeaşi perioadă.

4. în temeiul art. 453 C. proc. civ., acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1599 din 26 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale, ca neîntemeiată; a respins cererea de introducere în cauză a Ministerului Energiei, ca neîntemeiată; şi a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită, ca neîntemeiate. Totodată, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere privind plata despăgubirilor şi a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil, şi a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Prim-Ministrul României, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1599 din 26 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2022, a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, a soluţiei pronunţate de prima instanţă şi a considerentelor reţinute în fundamentarea acesteia, că sentinţa de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa a dat textelor legale aplicabile un alt înţeles decât acela potrivit cu legea şi buna credinţă, fiind incident motivul de casare prevăzut de prevederile legale invocate.

De asemenea, a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 892 şi art. 906 din C. proc. civ., atunci când a apreciat că pârâţii şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2015. Până în prezent, Guvernul României nu a înţeles să se conformeze titlului executoriu menţionat şi să emită hotărârea de Guvern în sensul celor precizate, astfel că, în opinia recurentului, din moment ce pârâtul nu a înţeles să execute de bună voie obligaţia stabilită într-un titlu executoriu emis de instanţa de judecată, devin aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 554/2004, citate în cererea de recurs, coroborate cu prevederile art. 906 C. proc. civ., redate, de asemenea, în cererea de recurs.

Concluzionând, a apreciat că refuzul Guvernului României de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispoziţiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, reprezintă, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, un exces de putere din partea pârâtului, fiind încălcat caracterul previzibil al normelor de lege şi creându-se astfel inclusiv o incertitudine cu privire la existenţa acestor drepturi, în condiţiile în care avea o speranţă legitimă în concretizarea dreptului său de a achiziţiona acţiuni, drept prevăzut prin act normativ.

În ceea ce priveşte adoptarea H.G. nr. 746/08.06.2022, a arătat că nu are repercusiuni asupra acţiunii de faţă, întrucât prin această hotărâre se stabileşte că urmează să fie emise norme metodologice cu privire la vânzarea cotei de 1 % către foştii angajaţi ai B. până la 31 decembrie 2023, obligaţie pe care Guvernul o avea potrivit hotărârii în baza căreia a formulat acţiuni încă din anul 2019. Cu alte cuvinte, prin hotărârea de Guvern menţionată, nu s-a realizat în concret obligaţia statuată prin decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi anume aceea de vânzare a acţiunilor, aşa că nu se poate reţine că a fost îndeplinită obligaţia din titlul executoriu.

Ca atare, a considerat că subzistă încă interesul său în admiterea cererii de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât, în urma pronunţării deciziei nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 30.05.2019 a aceleiaşi instanţe, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 pârâtul ar fi trebuit să se conformeze în termen de 30 de zile, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere, de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

În continuare, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor prevăzute de art. 892 C. proc. civ., a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, în sensul că există un refuz nejustificat din partea pârâtului de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa prin decizia nr. 2370 din 08.05.2019, există o pagubă în patrimoniul reclamantului, dovedită în sensul că, dacă i-ar fi fost vândute acţiunile la care era îndreptăţit în calitate de salariat al S.C. B. S.A., încă din momentul privatizării societăţii ce a avut loc în anul 2003, ar fi putut încasa anual dividendele aferente pachetului de acţiuni ce s-ar fi cuvenit fiecărui salariat.

De asemenea, a apreciat că există şi o legătură de cauzalitate între refuzul pârâţilor de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în cuprinsul titlului executoriu şi paguba suferită de reclamant, precum şi existenţa vinovăţiei pârâţilor în a-şi îndeplini obligaţia stabilită prin intermediul titlului executoriu, marcată de refuzul acestora de a adopta o hotărâre de Guvern timp de cel puţin 10 ani.

În final, a arătat că debitorul Guvernul României a publicat H.G. nr. 746/08.06.2022 ulterior promovării acţiunii, astfel că şi în ipoteza în care s-ar considera că şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă prin publicarea acestei hotărâri, această obligaţie nu era îndeplinită la data formulării cererii de chemare în judecată, şi din această perspectivă cererea sa de obligare la despăgubiri fiind întemeiată.

Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi cu acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală. În motivare au susţinut, în esenţă, că în mod corect a constatat prima instanţă că prin emiterea H.G. nr. 746/2022, pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu, făcând astfel dovada ieşirii din pasivitate.

Intimatul-pârât Guvernul României a depus şi note de şedinţă, prin care a completat apărările din întâmpinarea formulată în cauză, apreciind că, în condiţiile publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560, a Hotărârii de Guvern nr. 746/2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziţionată de salariaţii societăţii B. S.A. şi momentul la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia, act normativ adoptat în aplicarea deciziei nr. 2370 din 08.05.2019, cererea reclamantului a rămas fără obiect şi fără interes, conform argumentelor arătate.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată raportat la criticile recurentului-reclamant, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la apărările formulate de intimaţii-pârâţi prin întâmpinarea şi notele de şedinţă depuse în cauză, şi la normele legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, în motivarea acţiunii înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.05.2022, reclamantul A. a arătat că prin titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 30.05.2019 a aceleiaşi instanţe, Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acţiuni ale B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 de RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei respective şi până la executarea obligaţiei.

Întrucât până în prezent Guvernul României nu a înţeles să se conformeze titlului executoriu menţionat şi să emită hotărârea de guvern în sensul celor precizate, debitorul neînţelegând astfel să execute de bună voie obligaţia stabilită într-un titlu executoriu provenit de la o instanţă, a considerat că devin aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi alin. (3) din Legea 554/2004, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ.

A mai apreciat reclamantul că refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, un exces de putere din partea debitorului, întrucât au trecut peste 10 ani de când i se încalcă dreptul.

În referire la capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 892 C. proc. civ., creditorul a apreciat că în cauză sunt întrunite cumulativ toate condiţiile pentru atragerea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, în sensul că există un refuz nejustificat din partea debitorului de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa prin decizia nr. 2370/08.05.2019 şi că există o pagubă în patrimoniul creditorului, în sensul că, dacă i-ar fi fost vândute acţiunile la care era îndreptăţit în calitate de salariat al S.C. B. S.A., încă din anul 2003, la momentul privatizării societăţii, ar fi putut încasa anual dividendele aferente pachetului de acţiuni ce s-ar fi cuvenit fiecărui salariat.

De asemenea, a susţinut că există şi o legătură de cauzalitate între refuzul debitorului de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în cuprinsul titlului executoriu şi paguba suferită de către creditor, precum şi existenţa vinovăţiei debitorului în a-şi îndeplini obligaţia stabilită prin intermediul titlului executoriu, marcată de refuzul acestuia de a adopta o hotărâre de Guvern de o perioadă mai mare de 10 ani.

Sentinţa de fond a fost criticată de reclamant sub aspectul soluţiei de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata despăgubirilor, precum şi a soluţiei de respingere în rest a acţiunii ca neîntemeiate, clamând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, dând textelor de lege aplicabile un alt înţeles decât acela potrivit cu legea şi buna credinţă.

În concret, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi cele cuprinse la art. 892 şi art. 906 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de textul de lege invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în înţelesul acestor dispoziţii legale încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin decizia nr. 2370/08.05.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost îndreptată şi completată prin încheierile din 30 mai 2019 şi 11 iulie 2019, hotărâre ce reprezintă titlul executoriu în discuţie, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acţiuni ale B. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 Ron pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la excutarea obligaţiei.

Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acţiunile societăţii comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acţiunilor şi acţionarilor în Registrul acţionarilor, deschis şi operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariaţii C. - S.A. Bucureşti au dreptul sa achiziţioneze acţiuni ale societăţii până la limita de 8 % din capitalul social, la acelaşi preţ cu care se vor vinde acţiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi şi momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care a stabilit: la art. 1 că "(1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acţiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acţiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023", iar la art. 2 că: "În termen de 180 de zile de la data expirării interdicţiei de înstrăinare a acţiunilor deţinute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele şi condiţiile pentru vânzarea acţiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Instanţa de fond, constatând îndeplinită obligaţia dispusă prin decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că nu mai pot fi aplicate motivele de constrângere prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrativ.

Chestiunea asupra căreia instanţa de recurs a fost chemată a se pronunţa constă în a verifica dacă prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi prevederile art. 892 şi art. 906 din C. proc. civ., în raport cu obligaţia stabilită prin titlul executoriu menţionat supra.

În esenţă, criticile părţii reclamante vizează exclusiv ipoteza neîndeplinirii de către debitorul Guvernul României a obligaţiei de a face stabilite prin titlul executoriu, arătând aceasta că adoptarea H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă conformarea debitorului cu cele statuate în titlul executoriu în discuţie.

Din analiza dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 reiese că legiuitorul a înţeles să pună la dispoziţia creditorului, în cazul obligaţiilor de a face, două mijloace de constrângere, în cazul în care debitorul nu înţelege să execute de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin titlu executoriu, respectiv: amenda ce poate fi aplicată conducătorului autorităţii publice debitoare şi penalităţile pe zi de întârziere ce se aplică autorităţii debitoare. Cu alte cuvinte, scopul aplicării amenzii şi al acordării acestor penalităţi este acela al constrângerii debitorului obligaţiei stabilite prin hotărâre definitivă să o execute, iar nu al reparării unui eventual prejudiciu încercat de creditor, ca urmare a neexecutării în termen a obligaţiei de către debitor.

Doar în măsura în care debitorul nu înţelege să execute obligaţia de a face, deşi au fost aplicate măsurile de constrângere pentru o perioadă de 3 luni în condiţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2204, legiuitorul a prevăzut în mod distinct posibilitatea acoperirii prejudiciului suportat de creditor sub forma acordării de despăgubiri, în condiţiile art. 24 alin. (4) din lege, odată cu stabilirea sumei definitive a penalităţilor.

Prin intermediul capătului de cerere nr. x al acţiunii introductive reclamantul a solicitat obligarea pârâtului, în baza art. 892 C. proc. civ., la plata despăgubirilor în cuantum de 35.000 RON, compusă din contravaloarea dividendelor nete aferente acţiunilor la care era îndreptăţit în calitate de salariat al societăţii B. S.A., în conformitate cu Ordonanţa nr. 55/2003 şi care i s-ar fi cuvenit pentru perioada 2003-2022, precum şi contravaloarea dobânzii penalizatoare şi a inflaţiei nete calculate pentru suma reprezentând contravaloarea dividendelor pentru aceeaşi perioadă.

A reţinut prima instanţă că acest petit al reclamantului este inadmisibil, având în vedere că nu a parcurs etapa prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, condiţie necesară pentru stabilirea despăgubirilor în condiţiile art. 892 C. proc. civ., în temeiul prevederilor cuprinse la alin. (4) al articolului 24 din aceeaşi lege a contenciosului administrativ.

În ceea ce priveşte această soluţie, este de observat faptul că, deşi în cererea de recurs formulată recurentul a arătat că în mod neîntemeiat a admis Curtea de Apel Bucureşti excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere privind plata despăgubirilor, nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate sub acest aspect, în cuprinsul paginii nr. 4 a cererii de recurs reiterând argumentele învederate prin acţiunea introductivă din perspectiva îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice, în sensul existenţei unui refuz nejustificat din partea pârâtului de a-şi îndeplini obligaţia stabilită în sarcina sa prin decizia nr. 2370/08.05.2019.

Prin urmare, neinvocându-se argumente de ordin critic care să se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, soluţia urmând a fi menţinută ca atare.

Cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii prin intermediul petitelor 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că obligaţia stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită, criticile formulate sub acest aspect de recurentul-reclamant neputând fi validate.

Verificând dispozitivul deciziei ce constituie titlul executoriu invocat în speţă, Înalta Curte reţine că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi, iar pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziţionarea acţiunilor de către aceştia.

Prin H.G. nr. 746/2022, adoptată în aplicarea deciziei menţionate, s-a stabilit că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023, precum şi cota procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1 % din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării, în preambulul acesteia făcându-se referire la prevederile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înfiinţarea C. S.A. Bucureşti, precum şi la decizia ce constituie titlul executoriu.

Recurentul-reclamant îşi întemeiază critica privind aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, pe argumentul neexecutării obligaţiei dispuse în titlul executoriu din perspectiva stabilirii în H.G. nr. 746/2022 a emiterii de norme metodologice în ceea ce priveşte vânzarea cotei de 1% către foştii angajaţi ai B. S.A., fără să se detalieze modalitatea de punere în executare, considerând astfel că debitorul nu s-a conformat obligaţiei stabilite în titlul executoriu.

Susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate, deoarece, aşa cum s-a arătat în precedent, dispoziţiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 recunosc autorităţii publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin H.G. nr. 746/2022, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 din această hotărâre de Guvern, referitoare la existenţa unui termen de 180 zile de la data expirării interdicţiei de înstrăinare a acţiunilor deţinute de statul român, în vederea aprobării unui ordin care va detalia procedurile, termenele şi condiţiile pentru vânzarea acţiunilor, Înalta Curte reţine că prin aceste norme nu se modifică nici procentul de 1% şi nici termenul limită pentru vânzarea acţiunilor, stabilit la data de 31 decembrie 2023.

Raportând conţinutul H.G. nr. 746/2022 la dispoziţiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, instanţa de control judiciar constată că prin emiterea acestui act administrativ debitorul Guvernul României şi-a îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina sa prin decizia nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în dosarul nr. x/2015.

Astfel, prin H.G. nr. 746/2022 au fost reglementate atât data până la care se va realiza vânzarea, cât şi cota procentuală, care se încadrează în limita de până la 8 %, elemente în raport de care se reţine că obligaţia a fost executată, iar penalităţile de întârziere nu mai pot fi aplicate, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinţei de fond, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei de fond atacate, sub toate aspectele criticate, precum şi a soluţiilor ce nu au făcut obiectul prezentului demers judiciar.

Cât priveşte solicitarea recurentului din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau acestea, în conformitate cu art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că raportat la modul de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, recurentul-reclamant fiind partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1599 din 26 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.