Judicial disciplinary complaint barred by two-year statute of limitations; appeal against closure resolution dismissed

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.10.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea rezoluţiei de clasare a sesizării formulate de acesta la 03.08.2021 şi a rezoluţiei nr. 17423/23.09.2021 prin care i-a fost respinsă plângerea formulată în faţa inspectorului-şef (nr. lucrare 21-1497) şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 677 din 5 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei, desfiinţării rezoluţiei nr. 17423/23.09.2021 prin care i-a fost respinsă plângerea formulată în faţa inspectorului-şef (nr. lucrare 21-1497), desfiinţarea rezoluţiei de clasare a sesizării din 03.08.2021 (nr. lucrare 21-2536) şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, în condiţiile în care instanţa vorbeşte în motivare despre anumite fapte penale sesizate de reclamant, aspecte ce nu corespund însă realităţii, motivul reţinut în sprijinul soluţiei de respingere a contestaţiei fiind străin de natura cauzei.

A susţinut recurentul şi incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind în acest sens că hotărârea recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte interpretarea art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 ce reglementează prescripţia acţiunii disciplinare.

Astfel, a considerat că eroarea de raţionament a primei instanţe în aplicarea greşită a art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 apare în condiţiile în care aceasta a constatat ca fiind prescrisă acţiunea disciplinară chiar dacă în cauză cercetarea disciplinară nu există.

A redat în cuprinsul cererii de recurs dispoziţiile art. 35 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 317/2004 şi a susţinut că o sesizare se clasează exclusiv dacă nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare şi nu ca urmare a constatării prescripţiei acţiunii disciplinare, instanţa încălcând normele de drept material şi făcând o aplicare greşită a acestora.

De asemenea, a citat prevederile art. 46 alin. (1) şi art. 47 alin. (1) din aceeaşi lege, şi a susţinut că aceste din urmă norme stipulează în mod clar faptul că respingerea sesizării pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii se poate face doar după efectuarea cercetării disciplinare.

Prin urmare, a considerat că Legea nr. 317/2004 face o distincţie clară între cercetarea disciplinară şi acţiunea disciplinară, aceasta din urmă putând fi exercitată ulterior finalizării cercetării disciplinare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. În plus, a arătat că nu există niciun termen de prescripţie de 2 ani de la data săvârşirii faptei raportat la exercitarea cercetării disciplinare, termenul precizat la art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 referindu-se exclusiv la exercitarea acţiunii disciplinare.

Aceasta, întrucât din punct de vedere cronologic ar fi trebuit efectuate anumite etape pentru a se putea constata ipotetic prescripţia acţiunii disciplinare. Astfel, se impunea a se dispune prin rezoluţie începerea cercetării disciplinare (art. 45 alin. (5), apoi desfăşurarea cercetării disciplinare (art. 46 alin. (1) şi ulterior respingerea sesizării ca urmare a constatării prescripţiei acţiunii disciplinare (art. 47 alin. (1) lit. b). Or, din perspectiva textelor de lege arătate, întreaga motivare a instanţei de fond reprezintă, în opinia recurentului, o denaturare a legii, pentru a împiedica efectuarea unei cercetări disciplinare a magistratului.

În final a evocat decizia civilă nr. 269/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din ale cărei considerente a citat în cuprinsul cererii de recurs, şi a susţinut că jurisprudenţa în materie face o distincţie clară între cercetarea disciplinară şi sancţionarea disciplinară prin raportare la instituţia prescripţiei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că nu poate fi vorba despre o motivare contradictorie sau străină de natura cauzei efectuată de instanţa de fond, aceasta pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant şi la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamantul A. a susţinut că doamna judecător B., învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Sibiu, în care a pronunţat sentinţa nr. 3605/20.07.2018, şi-a exercitat funcţia cu gravă neglijenţă sau chiar rea-credinţă, apreciind că a încălcat în mod grav normele de drept material şi procesual aplicabile în cauza respectivă, clamând astfel incidenţa prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Sesizarea părţii înregistrată de Inspecţia Judiciară la data de 02.07.2021, a fost soluţionată în cadrul lucrării nr. 21-2536 prin rezoluţia de clasare din 03.08.2021, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii, ce a făcut obiectul lucrării nr. C21-1497, a fost respinsă de inspectorul-şef prin rezoluţia nr. 17423/23.09.2021.

Împotriva actelor emise de Inspecţia Judiciară, reclamantul a formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată şi a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de faţă.

Recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond, în primul rând, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate, este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, respectiv nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată, şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, în contextul în care instanţa vorbeşte în motivare despre anumite fapte penale pe care le-ar fi sesizat, aspecte ce nu corespund însă realităţii, motivul invocat în sprijinul soluţiei de respingere a contestaţiei sale fiind străin de natura cauzei.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În prezenta cauză, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele ce au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Aşa fiind, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept ce demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Raportat la cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al întâmpinării formulate în cauză, dar şi faţă de circumstanţele factuale ale speţei şi de principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, pronunţându-se în limitele învestirii, răspunzând astfel argumentat chestiunilor esenţiale invocate, fără să existe în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În concluzie, se constată că motivarea hotărârii atacate pe aspectele esenţiale deduse judecăţii este clară, concisă şi concretă, sprijinind în mod just soluţia pronunţată. Instanţa de fond a analizat cauza în limitele competenţei sale stabilite de lege, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii şi la probele şi actele administrate, prin prisma normelor legale aplicabile în materie, iar împrejurarea că în considerentele sentinţei a făcut referire la anumite aspecte sesizate Inspecţiei Judiciare în legătură cu fapte de natură penală, nu este de natură să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva nemotivării, atât timp cât nu reprezintă un argument determinant în fundamentarea soluţiei pronunţate, ci doar o susţinere menită să stabilească limitele competenţei instanţei învestite cu soluţionarea unei contestaţii de acest tip.

De aceea, nu poate fi reţinut argumentul recurentului în sensul că hotărârea de fond ar fi nemotivată în contextul în care face referire la aspecte pe care nu le-ar fi sesizat, din această perspectivă reţinându-se că, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la fundamentarea acesteia pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei, ipoteze care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. I.3. din decizie, reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în condiţiile în care instanţa a constatat ca fiind prescrisă acţiunea disciplinară, chiar dacă, în speţă, tocmai cercetarea disciplinară nu există.

Potrivit motivului de nelegalitate invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost greşit reţinute în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În speţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegaţiei recurentului-reclamant, pe care nu o validează, Înalta Curte constată că textul de lege a fost în mod corect reţinut de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei pronunţate, deoarece, având de analizat legalitatea soluţiei de clasare a sesizării adoptate de Inspecţia Judiciară, prin prisma existenţei unor indicii privind săvârşirea unor abateri disciplinare de către magistratul reclamat, trebuia mai întâi să verifice respectarea termenelor de prescripţie prin raportare la aceste norme legale.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că sesizarea formulată a fost clasată pe motiv că faptele imputate magistratului care a soluţionat dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sibiu, din sfera răspunderii disciplinare a acestuia, nu pot fi cercetate, deoarece, raportat la data pronunţării hotărârii şi data înregistrării sesizării la Inspecţia Judiciară, s-a împlinit termenul maxim de prescripţie de 2 ani prevăzut de lege pentru o astfel de finalitate.

Articolul 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită". Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că exercitarea unei acţiuni în atragerea răspunderii disciplinare a magistraţilor poate fi făcută în termen de cel mult 2 ani de la data la care abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost săvârşită, iar împlinirea termenului de 2 ani are drept consecinţă imposibilitatea antrenării răspunderii disciplinare.

Totodată este de observat că, potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, inspectorii judiciari au atribuţia de a efectua verificările necesare generate de sesizările adresate Inspecţiei Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraţilor ori în legătură cu încălcarea obligaţiilor profesionale ale acestora. În cursul verificărilor prealabile, inspectorii judiciari analizează aspectele semnalate prin sesizările adresate Inspecţiei Judiciare pentru a stabili cu privire la existenţa unor indicii de săvârşire a unei abateri disciplinare. Aşadar, în procedura reglementată de art. 45 din Legea nr. 317/2004, Inspecţia Judiciară analizează exclusiv indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare şi nu efectuează o cercetare disciplinară, numai în cadrul cercetării disciplinare stabilindu-se faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 46 alin. (1) din acelaşi act normativ.

La art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 legiuitorul a prevăzut că inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, după efectuarea cercetării disciplinare: "a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii"; sau "b) respingerea sesizării, în cazul în care constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii."

Aşa cum reiese din textul de lege citat supra, consecinţa cercetării disciplinare este, după caz, exercitarea acţiunii disciplinare sau respingerea sesizării, astfel că, în ipoteza în care exercitarea acţiunii este împiedicată de nerespectarea termenului prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, efectul cercetării disciplinare nu ar putea fi altul decât cel al respingerii sesizării. Aceasta, întrucât termenul de prescripţie prevăzut de acest articol începe să curgă de la data săvârşirii de abateri disciplinare care, în cazul în speţă, se raportează la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de către judecătorul reclamat, respectiv 20.07.2018. În consecinţă, chiar dacă s-ar constata indiciile săvârşirii de abateri disciplinare de către judecătorul învestit cu soluţionarea cererii la care se referă reclamantul, raportat la data înregistrării sesizării la Inspecţia Judiciară, respectiv 02.07.2021, nu ar mai putea fi declanşate proceduri disciplinare, orice demers fiind lipsit de finalitate.

De aceea, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile reclamantului în sensul că, în toate cazurile, trebuie să se realizeze cercetarea disciplinară şi să fie analizat fondul sesizării şi abia ulterior să fie verificat termenul prescripţiei răspunderii disciplinare, aceste alegaţii ale părţii fiind lipsite de suport legal.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că prevederile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu se interpretează în sensul că respingerea sesizării pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii disciplinare se poate face doar după efectuarea cercetării disciplinare, astfel cum pretinde recurentul, deoarece împlinirea termenului de 2 ani privind prescripţia răspunderii disciplinare lasă efectuarea cercetării disciplinare fără nici o finalitate, aceasta devenind inutilă.

Instanţa de control judiciar reţine că nu poate fi primit nici argumentul invocat de recurent prin trimiterea făcută la decizia nr. 269/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chestiunea supusă analizei în acel litigiu fiind diferită de cea din prezenta cauză, în care termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare s-a împlinit chiar şi prin raportare la data pronunţării deciziei nr. 802/20.09.2018 a Tribunalului Sibiu, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 3605/20.07.2018, pronunţată de judecătorul reclamat în dosarul Judecătoriei Sibiu nr. 5729/306/2018.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentului-reclamant şi va constata că sentinţa de fond este la adăpost de orice critică ce vizează nemotivarea hotărârii sau interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 677 din 5 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.