Recourse against dismissal of disciplinary complaint rejected; no misconduct shown in judge's failure to recuse.

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C21-979 D21-4860, precum şi a rezoluţiei de clasare nr. 1363/A din 06.05.2021, emisă în lucrarea nr. 21-1104, şi trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 120 din 28 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea recursului a reluat motivele invocate în cererea de chemare în judecată, a expus succint soluţia pronunţată de instanţa de fond şi considerentele reţinute în fundamentarea acesteia, iar în final a prezentat argumentele privind nelegalitatea sentinţei atacate.

Astfel, în sprijinul incidenţei motivului de casare invocat, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa fondului a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor legale privind incompatibilităţile judecătorilor şi obligaţia acestora de a se abţine de la judecarea unei cauze atunci când imparţialitatea şi aparenţa de imparţialitate sunt afectate.

În plus faţă de cele susţinute în partea introductivă a cererii de recurs, a arătat că în sensul argumentelor sale este şi Avizul nr. 24 (2021) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, în care se reţine că se impune acordarea unei atenţii în mod special independenţei şi imparţialităţii unei instanţe chemate să se pronunţe cu privire la deciziile consiliului judiciar, despre care este vorba în acest caz, respectiv, că judecătorul cauzei urmărea un interes personal şi aştepta un beneficiu de carieră de la consiliul judiciar în timp ce soluţiona o cauză în care acesta era parte pe o problemă de abuz al consiliului.

Or, consideră recurentul-reclamant, în toate cazurile în care există şi cea mai mică îndoială în ceea ce priveşte imparţialitatea, judecătorul are obligaţia de a se abţine de la judecarea cauzei, obligaţie pe care o avea şi doamna judecător B. din cadrul Curţii de Apel Piteşti. Prin urmare, în contextul în care doamna judecător trebuia să se abţină şi nu a făcut-o, înseamnă că a comis abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) şi i) din Legea nr. 303/2004, constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa.

A evocat cauza CEDO Parlov-Tkalcic c. Croaţiei în care s-a stabilit că aparenţele trebuie testate în raport cu realitatea obiectivă din spatele lor, şi a aplicat acest considerent speţei supuse judecăţii, opinând că realitatea obiectivă incontestabilă este că în perioada în care doamna judecător B. îi judeca pricina, se afla într-o procedură de obţinere a unor beneficii de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii, pârât în dosarul aflat în curs de judecare.

În plus, o altă realitate obiectivă afirmată de recurentul-reclamant constă în aceea că o eventuală admitere a acţiunii sale ar fi însemnat că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, care dau direcţia activităţii Consiliului, au comis un exces de putere. Cu alte cuvinte, a precizat recurentul, Consiliul Superior al Magistraturii ar fi apărut ca o instituţie care refuză cu exces de putere comunicarea unui înscris privind cariera, în timp ce doamna judecător se afla în postura de a beneficia din partea majorităţii membrilor aleşi (constituiţi din membrii aleşi judecători, care se află în poziţie dominantă) de unele avantaje şi beneficii de carieră, acest lucru fiind opus, în opinia părţii, în mod ireductibil cu existenţa unei aparenţe de imparţialitate, la care are dreptul în cadrul unui proces.

Mai mult decât atât, a considerat că simpla existenţă a unei astfel de situaţii contrazice în mod fundamental orice idee de imparţialitate sau aparenţă de imparţialitate, în contextul unor elemente de circumstanţiere revelate de realitatea obiectivă din care fac parte numeroasele semnale din justiţie şi din mediul academic, în ceea ce priveşte puterea absolută exercitată de Consiliul Superior al Magistraturii în cadrul sistemului judiciar.

În acest context, în care puterea Consiliului Superior al Magistraturii este disproporţionat de mare şi în care nu există mecanisme adecvate de responsabilitate şi transparenţă la nivelul său, a apreciat că este evident faptul că un judecător aflat sub puterea şi la discreţia Consiliului Superior al Magistraturii în cadrul unei proceduri de obţinere a unui beneficiu de carieră sau a unei funcţii importante, nu furnizează suficiente garanţii de imparţialitate atunci când soluţionează o cauză în care acesta este parte.

A enumerat recurentul-reclamant aspectele esenţiale pe care instanţa fondului trebuia să le aibă în vedere, arătând că acestea constau în următoarele: dacă situaţia doamnei judecător B. în care aştepta şi a primit unele beneficii sau foloase de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii este de natură să o plaseze într-o situaţie de dependenţă şi lipsă de imparţialitate atunci când judecă o cauză în care chiar Consiliul Superior al Magistraturii este pârât; dacă situaţia doamnei judecător în care aştepta şi a primit unele beneficii sau foloase de carieră de la Consiliul Superior al Magistraturii este de natură a afecta aparenţa de imparţialitate a acesteia; dacă, cunoscând această situaţie de dependenţă şi afectare a aparenţei de imparţialitate, doamna judecător trebuia să se abţină sau nu; dacă recurentul, ca parte în dosarul nr. x/2020, avea dreptul ca procesul său să fie judecat de un judecător imparţial, neaflat într-o situaţie de dependenţă faţă de una dintre părţi, precum şi dacă avea dreptul ca în dosarul său să existe inclusiv o aparenţă de imparţialitate a instanţei de judecată; dacă dreptul la un proces echitabil şi accesul său la o instanţă imparţială presupune ca judecătorul cauzei sale să nu se afle într-o situaţie în care aşteaptă şi obţine de la reprezentanţii cei mai de vază ai pârâtului (conducerea dominantă din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii) unele foloase şi beneficii de carieră; dacă, în concepţia dreptului la un proces echitabil şi a dreptului său la o instanţă imparţială se permite ca un judecător care aşteaptă şi obţine de la reprezentanţii cei mai de vază ai pârâtului (conducerea dominantă a CSM) unele foloase şi beneficii de carieră, să judece o cauză în care chiar pârâtul este parte, chiar în perioada în care aşteaptă şi primeşte beneficiile respective; dacă, în concepţia dreptului la un proces echitabil şi dreptului său la o instanţă imparţială trebuie sau nu trebuie evitat ca un judecător aflat într-o stare de dependenţă în raport cu una dintre părţi, să se afle în postura de a judeca cauza respectivă; dacă judecătorul aflat într-o situaţie ar fi trebuit să se abţină.

În final, a susţinut că împrejurarea că nu s-a prezentat la termenele de judecată este absolut lipsită de relevanţă şi, de asemenea, că nici profesia sa nu este de natură a justifica unele standarde mai reduse de imparţialitate sau aparenţă de imparţialitate, cum a reţinut instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate, pentru toate aceste considerente impunându-se admiterea recursului astfel cum a fost formulat, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului exercitat de reclamant şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a prezentat contextul factual al cauzei şi a susţinut că în mod just a constatat instanţa de fond că inspectorul judiciar a apreciat corect în sensul că modalitatea de soluţionare a litigiului civil ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti nu este susceptibil de analiză în procedura verificării administrative, pronunţând o soluţie cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de intimata-pârâtă şi a arătat că îşi menţine toate susţinerile din cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată raportat la criticile invocate de recurentul-reclamant şi la apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, prin prisma normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul examinat este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce succed.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamantul A. a susţinut că doamna judecător B., învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în care a pronunţat sentinţa nr. 6/29.01.2021, a săvârşit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) şi lit. i) din Legea nr. 303/2004, constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii. Mai exact, a afirmat că doamna judecător a soluţionat dosarul menţionat, în care a avut calitatea de reclamant iar Consiliul Superior al Magistraturii calitatea de pârât, deşi aceasta se afla într-o relaţie de dependenţă în raport cu partea pârâtă în cauză.

A mai susţinut reclamantul că la momentul la care doamna judecător a reţinut cauza spre judecare se afla într-o procedură de selecţie, promovare pentru o funcţie de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce implică prezentarea la un interviu în faţa membrilor aleşi-judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, situaţie care ridică, în opinia părţii, îndoieli cu privire la imparţialitatea doamnei judecător aflată în postura de a soluţiona o cauză în care Consiliul Superior al Magistraturii era pârât.

În plus, a arătat că magistratul reclamat, nu numai că nu s-a abţinut de la soluţionarea cauzei respective, încălcând prevederile legale privind incompatibilităţile, ci, a şi favorizat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei pronunţate.

Sesizarea părţii a fost înregistrată pe rolul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare, formându-se dosarul nr. x, şi a fost soluţionată prin rezoluţia de clasare nr. 1363/A/06.05.2021, iar plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii, ce a făcut obiectul lucrării nr. C21-979/21.06.2021, a fost respinsă de inspectorul-şef prin rezoluţia nr. C21-979 D21-4860.

Împotriva actelor emise de Inspecţia Judiciară reclamantul a formulat contestaţie în faţa instanţei de contencios administrativ, care a apreciat-o neîntemeiată şi a respins-o prin hotărârea ce face obiectul demersului judiciar supus analizei de faţă.

Recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost greşit reţinute în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În speţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegaţiei recurentului-reclamant, pe care nu o validează, Înalta Curte constată că normele de lege pretins a fi fost aplicate greşit au fost în mod corect reţinute de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei pronunţate, deoarece, având de analizat legalitatea soluţiei de clasare a sesizării adoptate de Inspecţia Judiciară, prin prisma existenţei unor indicii privind săvârşirea abaterilor disciplinare arătate în privinţa magistratului reclamat, trebuia să verifice dacă aceste indicii erau de natură a decela fără putinţă de tăgadă o acţiune realizată cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul art. 991 din Legea nr. 303/2004, raportat la aspectele evidenţiate, pentru a putea fi reţinute abaterile respective.

Sesizarea recurentului-reclamant a vizat abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) şi i) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare în perioada de referinţă, reproşând acesta judecătorului care a soluţionat dosarul nr. x/2020, faptul că nu s-a abţinut atunci când trebuia să se abţină, deşi promovarea sa depindea de conducerea autorităţii pârâte chiar în perioada în care judeca prezenta cauză.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că sesizarea formulată a fost clasată pe motiv că faptele imputate magistratului care a soluţionat dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi a pronunţat sentinţa nr. 6/29.01.2021, din sfera răspunderii disciplinare a acestuia, nu reflectă existenţa vreunui indiciu în sensul că magistratul a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta analizând toate probele administrate pe parcursul procesului civil şi prezentând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.

Cu titlu preliminar Înalta Curte reţine, având în vedere finalitatea sancţionatorie a abaterilor disciplinare, implicaţiile acestora asupra carierei magistratului şi a prestigiului justiţiei, că aplicarea şi interpretarea textelor care le consacră se impun a fi făcute de o manieră strictă şi limitativă, acestea găsindu-şi incidenţa doar atunci când sunt întrunite în mod cumulativ toate cerinţele expres reglementate de lege, însoţite de o probaţiune adecvată, care să depăşească simplele afirmaţii şi aprecieri ale petentului.

Articolul 97 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevede că "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac."

De asemenea, la articolul 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se prevede că "Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale.".

Astfel, controlul exercitat de Inspecţia Judiciară în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor şi, implicit, cel al instanţei de contencios administrativ asupra actului autorităţii administrative menţionate nu pot pune în discuţie soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească, aceasta putând face doar obiectul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale. În acest din urmă sens, sunt relevante şi dispoziţiile art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţia României, texte potrivit cărora "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.", respectiv "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege."

Prin urmare, nu trebuie confundate atribuţiile pârâtei Inspecţia Judiciară stabilite de legiutor în sarcina sa în materie disciplinară, în ceea ce îi priveşte pe magistraţi, cu desfăşurarea controlului judiciar asupra actelor emise în cursul procesului civil. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă nu are atribuţii de exercitare a unui control cu privire la modul de desfăşurare a unui proces civil, ci o competenţă limitată ce se impune a fi exercitată sub aspectul abaterilor disciplinare expres şi limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, nerevenindu-i astfel obligaţia de a aprecia asupra legalităţii procedurii desfăşurate de judecător sau a soluţiei dispuse de acesta.

În speţă, analiza efectuată în conţinutul actului administrativ litigios indică faptul că verificările efectuate de inspectorul judiciar au fost unele corespunzătoare, permiţându-i să deceleze atât aspectele sesizate, cât şi contextul judiciar corespunzător, în limitele de competenţă prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. În acest sens, este de observat că actul administrativ în litigiu este motivat, fiind examinate argumentele relevante ale petentului, incluzând chestiunea pretinsei lipse de imparţialitate a judecătorului reclamat şi implicit a neformulării unei cereri de abţinere de către acesta, în contextul reliefat.

Or, toate aceste argumente ale părţii reclamante au fost analizate de instanţa de fond, prin prisma normelor legale incidente raportat la situaţia de fapt stabilită şi susţinută de probatoriul administrat în cauză, astfel că nu se poate afirma cu suficient temei că instanţa fondului a pronunţat o soluţie nelegală urmarea unei pretinse omisiuni a faptului că reclamantul nu cunoştea la momentul respectiv situaţia de incompatibilitate în care se afla judecătorul cauzei şi că nu avea obligaţia de a o cunoaşte, cum pretinde recurentul.

Incompatibilitatea reprezintă un incident procedural privitor la compunerea sau constituirea instanţei, prin care se înţelege situaţia în care un judecător nu poate participa la soluţionarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv art. 41 şi art. 42 C. proc. civ.. În actuala reglementare nu se distinge între cazurile de incompatibilitate, pe de o parte, şi cele de recuzare şi de abţinere, pe de altă parte, aceasta identificând incompatibilitatea cu situaţiile care nu permit judecătorului să participe la judecata unei anumite cauze sau în care se poate cere îndepărtarea acestuia de la judecata cauzei, iar abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procedurale prin care se invocă incompatibilitatea.

Dispoziţiile articolului 41 din C. proc. civ. reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, fiind norme de organizare judecătorească de ordine publică, iar dispoziţiile art. 42 alin. (1) din acelaşi cod reglementează cazurile de incompatibilitate relativă, adică acele situaţii în care se poate presupune în mod legitim că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate şi care pot întemeia o cerere de recuzare.

În conformitate cu art. 43 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este dator să se abţină de la judecarea pricinii.

Totodată, potrivit art. 44 din C. proc. civ.: "(1) Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute."

Aşadar, cererea de recuzare este formulată de părţile din proces, iar declaraţia de abţinere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care, în cazurile de incompatibilitate relativă, apreciază că s-ar afla într-un atare caz de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de lege. În mod similar, obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii de a-l recuza pe acesta, întrucât cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice, la fel cum procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.

Este adevărat că neprezentarea reclamantului la niciunul dintre termenele de judecată acordate în faţa instanţei învestite cu soluţionarea dosarului nr. x/2020 este lipsită de relevanţă în contextul soluţionării cauzei, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a din C. proc. civ., însă, raportat la motivul invocat în susţinerea sesizării adresate Inspecţiei Judiciare, prezintă relevanţă, întrucât denotă faptul că reclamantul, pe tot parcursul soluţionării fondului acţiunii formulate împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, nu a efectuat vreun demers din care să reiese că ar manifesta îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului desemnat cu soluţionarea cauzei sale, în sensul că nu a formulat vreo cerere de recuzare împotriva acestuia.

Pe de altă parte, este important a se reţine că rolul declaraţiei de abţinere nu este acela de a fi exercitată doar formal, ci, aşa cum reiese din prevederile art. 43 C. proc. civ., o atare declaraţie se formulează doar dacă există un motiv de incompatibilitate în privinţa judecătorului şi, evident, în măsura în care acesta ştie că există un astfel de motiv de incompatibilitate în privinţa sa.

Împrejurarea că, în speţă, petentul a sesizat aspectele evidenţiate doar după pronunţarea sentinţei de fond, în realitate, reflectă dezacordul părţii în ceea ce priveşte raţionamentul logico-juridic expus de judecătorul reclamat în fundamentarea soluţiei ce îi este nefavorabilă părţii, însă aceste susţineri nu pot determina în mod rezonabil concluzia potrivit căreia ar fi fost săvârşite abaterile disciplinare reglementate de art. 99 lit. b) şi i) din Legea nr. 303/2004.

Aceasta, întrucât circumstanţele de fapt rezultate din probatoriul administrat nu sunt suficiente, în lipsa altor elemente concrete care să contureze dincolo de orice dubiu întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare menţionate, adică ale faptelor constând în încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii şi nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una dintre cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, săvârşite cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod judicios a reţinut prima instanţă că sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la părtinirea instanţei de judecată din dosarul nr. x/2020 în sensul favorizării intereselor părţii pârâte, Consiliul Superior al Magistraturii, din perspectiva reliefată.

Or, aşa cum s-a precizat, prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, şi nu se poate reproşa instanţei de judecată neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 reiese că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De altfel, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acestea două impunând o minimă analiză a aspectelor invocate de petenţi, în acest sens procedând şi instanţa de fond prin sentinţa atacată.

Din verificările efectuate de inspectorul judiciar s-a reţinut că doamna judecător B. a susţinut interviul în faţa membrilor aleşi-judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi nu în faţa membrilor aleşi-procurori, care s-au pronunţat asupra plângerii prealabile a petentului şi, de asemenea, că nu au fost identificate elemente din care să rezulte că judecătorul reclamat se află într-o situaţie de dependenţă în raport cu partea pârâtă din dosarul nr. x/2020, în lipsa altor indicii care să arate că hotărârea pronunţată ar fi fost dată cu intenţia de a încălca legea şi de a decide din motive străine de cauză în defavoarea unei părţi.

La rândul său, prima instanţă a reţinut că susţinerile reclamantului sub aspectul pretinsei stări de dependenţă, vulnerabilitate şi docilitate a magistratului reclamat faţă de Consiliul Superior al Magistraturii sunt simple alegaţii, fără suport probator, în lipsa altor elemente concrete care să contureze nerespectarea de către acesta a îndatoririi de a se abţine ştiind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa în soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Curţii de Apel Piteşti, soluţie a cărei legalitate a fost confirmată de instanţa de recurs, care a menţinut-o prin decizia nr. 6201 din 08.12.2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu au fost identificate elemente de nelegalitate a sentinţei de fond atacate, aceasta fiind la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Cât priveşte solicitarea din cererea de recurs referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a depus dovezi ale efectuării acestora, nu a indicat cuantumul cheltuielilor şi nu a precizat în ce constau acestea, conform art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi cod pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate, întrucât recurentul-reclamant este partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din prezenta decizie, constatând că nu se identifică motive de reformare a sentinţei atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 120 din 28 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.