Defendant's appeal rejected; insurer ordered to pay statutory interest on unpaid insurance compensation plus appeal costs

Şedinţa publică din data de 27 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea modificatoare

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii sale de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, şi să dispună obligarea la soluţionarea de îndată a cererii, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

La data de 31.08.2021 reclamanta a depus o cerere modificatoare a acţiunii iniţiale, prin care a solicitat instanţei, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, constând: în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, de 0,1 % întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv 1238,87 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective; în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Totodată, a arătat că îşi menţine solicitarea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 857 din 29 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca neîntemeiată, şi a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei, invocate de pârât. Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei: despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021; cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 % din suma acordată cu titlu de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 121,99 RON; cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu de avocat. De asemenea, a respins în rest acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 857 din 29 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a exercitat recurs Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii, în principal pe cale de excepţie, iar în secundar ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea procesului, susţinând că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea art. 18 şi art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a contextului factual al cauzei, că hotărârea instanţei de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată în faţa instanţei de fond în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, a arărat că în mod greşit a fost respinsă în condiţiile în care cererea de plată a reclamantei a fost soluţionată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, sentinţa nr. 4902/27.11.2018 rămânând definitivă în urma pronunţării deciziei nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prin hotărârea menţionată a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată ale reclamantei ce fac obiectul anexei la decizia FGA nr. 14452/2018, iar prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate prima instanţă ignoră atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Or, acest lucru înseamnă că Fondul nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci exclusiv să analizeze cererea de plată pe fond şi înscrisurile anexate, analiză ce se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.

Prin urmare, regula instituită de Legea nr. 554/2004 este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate, astfel că se impune admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerea acesteia sub acest aspect.

În referire la excepţia tardivităţii acţiunii, a susţinut că în mod greşit a respins-o prima instanţă, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, precum şi principiul "specialia generalibus derogant".

În dezvoltare a subliniat că intimata-reclamantă ar fi putut solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată până cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după o perioadă de 3 ani, acţiunea fiind tardivă în raport de prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, redate în cuprinsul cererii de recurs formulate.

Întrucât intimata-reclamantă a contestat în anul 2018 decizia de respingere a despăgubirilor cu privire la care a solicitat aplicarea şi acordarea de penalităţi sau dobânzi în prezenta cauză, şi având în vedere că nu există niciun motiv pentru ca aceasta să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, în dosarul nr. x/2018, a apreciat că acţiunea este tardivă, în raport de normele legale anterior citate.

A mai arătat recurentul că pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, instanţa de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepţiei tardivităţii, raportându-se în mod expres la datele menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi la cele din întâmpinarea formulată în cauză.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei, a susţinut că în mod greşit a considerat instanţa de fond că acţiunea reclamantei ar fi fost formulată în termen, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia invocată.

În dezvoltare a solicitat instanţei să reţină că reclamanta a fost în măsură să cuantifice prejudiciul integral cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004, care este foarte clar în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei, prevăzut de C. civ.. Aceasta deoarece în sistemul actual momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, se impune a fi determinat de instanţă numai pe baza unui probatoriu complex.

A mai susţinut că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererii de despăgubiri şi că aceasta se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004 care, la art. 2 alin. (1) lit. h), stabileşte termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată o cerere administrativă, termen care se aplică şi cererilor de despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor. În concluzie, raţionamentul instanţei nu corespunde realităţii, deoarece însăşi intimata-reclamantă a solicitat în cererea de modificare acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, şi anume 01.03.2016.

Întrucât la data de 13.10.2021 a fost soluţionată în mod definitiv contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 14452/03.05.2018, iar la data de 28.10.2021 FGA a efectuat în parte plata despăgubirii în urma analizării pe fond a cererii, fiind respinsă pentru diferenţa reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, prin decizia contestată nr. 14454/17.01.2022, cererea modificatoare a fost formulată de intimata-reclamantă cu mult timp înainte, la 31.08.2021, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că la data formulării acestei cereri dreptul pretins privind accesoriile era actual.

Or, intimata-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale, odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, odată cu comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată, şi anume 14.05.2018.

În continuare, a combătut susţinerea intimatei-reclamante potrivit căreia prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materie, sau de pronunţarea definitivă a dosarului nr. x/2019, la data de 30.03.2021, precum şi faţă de decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în care se arată că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

Împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are, în opinia recurentului, impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât, conform raţionamentului expus, data achitării debitului este diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripţie.

Pentru că intimata-reclamantă a depus acţiunea pe rolul instanţei mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la 30.03.2021, iar cererea modificatoare la 31.08.2021, a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii.

Criticând şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, precum şi argumentele arătate pe larg în cererea de recurs.

În esenţă, a considerat că o cerinţă dedusă din interpretarea normelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a Fondului este aceea conform căreia, pentru angajarea răspunderii patrimoniale, este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actului administrativ anulat. Totodată, a arătat că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi, respectiv: printr-un act administrativ ilegal care este anulat şi prin nesoluţionarea în termen a unei cereri sau, după caz, pentru refuzul administrativ explicit.

A enumerat recurentul condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale şi a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond vinovăţia FGA, în absenţa dovedirii îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ., neputându-se stabili obligaţia de reparare a vreunui prejudiciu în sarcina sa.

Astfel, în privinţa faptei ilicite reclamanta a invocat faptul că respingerea cererii de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018 se bazează pe interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, fiind nelegală. Aceasta întrucât nu s-a făcut dovada săvârşirii cu vinovăţie a faptei ilicite invocate de reclamantă, în condiţiile în care analizarea cererii de plată prin aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a generat necesitatea dezlegării chestiunii de drept dată de Înalta Curte în decizia HP nr. 29/2020.

În opinia recurentului, efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu recunoaşte dreptul pretins de A., iar a statua altfel înseamnă a contesta autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa nr. 4902/27.11.2018. În acest sens, a apreciat că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligaţie de a face, respectiv de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, iar în caz de neaducere la îndeplinire în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2018, respectiv 13.10.2021, poate fi instituită calea prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, a arătat că O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar s-a stabilit că dobânda legală poate fi penalizatoare sau remuneratorie.

În ceea ce priveşte dobânda penalizatoare, a făcut trimitere la art. 1 din ordonanţa amintită şi a arătat că nu există în cauză o convenţie pentru stabilirea ratei dobânzii, iar textul alin. (5) al aceluiaşi articol impune exprimarea voinţei debitorului cu privire la sume la care acesta se obligă faţă de creditorul său, rezultând că în lipsa exprimării voinţei de a plăti sume de bani cu titlu penalizator, în convenţii sau contracte, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, motivaţia acordării acesteia este în mod cert o adăugare la lege ce nu poate fi primită, iar solicitarea de obligare la plata dobânzii legale este lipsită de temei.

A mai expus argumente în sprijinul opiniei conform căreia obligaţiile sale sunt stabilite ex legem şi sunt obligaţii proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, şi a arătat că Legea nr. 213/2015 stabileşte că FGA este o instituţie de drept public, toate activităţile pe care le desfăşoară fiind activităţi administrative, care nu produc profit.

Totodată, raporturile juridice dintre FGA şi petenţi sunt raporturi de drept administrativ, Fondul emiţând acte administrative ce fac obiectul contenciosului administrativ, motiv pentru care nu-i sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 nici în cazul în care ar datora dobânzi de întârziere, textul invocat de intimata-reclamantă fiind aplicabil doar "profesioniştilor", în sensul de "persoană care exploatează o întreprindere".

Cu privire la cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, a susţinut că este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ, iar întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ atrage o concluzie în sensul acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată pe cale separată, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În fine, a susţinut că în lipsa îndeplinirii cerinţelor desprinse din interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004, A. se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea despăgubirilor urmare a prejudiciului pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care nu au făcut însă obiectul verificării instanţei de contencios administrativ, natura juridică a răspunderii reglementate de acest text de lege fiind aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Această concluzie se desprinde din interpretarea art. 52 din Constituţia României, precum şi a art. 1 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva cărora nu prezintă relevanţă, în opinia recurentului, faptul că în interiorul termenului de 30 de zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, prin aceasta a adus la îndeplinire obligaţia care îi revenea conform legii, executarea hotărârii presupunând cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către comisia specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, urmată de plată sau de emiterea unei noi decizii de respingere a cererii.

În limitele în care a fost emisă şi analizată de instanţă decizia nr. 14452/03.05.2018, a considerat recurentul că anularea acesteia nu conduce la consecinţa învederată de reclamantă şi de prima instanţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor neputând fi obligat la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă cu privire la care nu s-a statuat că ar reveni intimatei-reclamante în litigiul principal, acordarea accesoriilor fiind legată de existenţa principalului, adică a despăgubirii dacă se va stabili. Mai precis, a arătat recurentul, acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată, întrucât, dacă ar fi fost urmată regula, faţă de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acţiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă.

Raportat la considerentele arătate a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii de plată într-un anumit termen, în raport şi de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, sens în care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

În faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare. În schimb, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, cu cheltuieli de judecată conform actelor anexate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Analizând sentinţa recurată prin raportare la criticile formulate de recurentul-pârât, la apărările invocate de intimata-reclamantă prin concluziile scrise şi la dispoziţiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, reclamanta a formulat cererea de plată nr. x/28.01.2016, în temeiul Legii nr. 213/2015, pe care a înregistrat-o la pârâtul FGA şi prin intermediul căreia a solicitat plata sumei de 613 RON reprezentând despăgubiri achitate asiguratului său, pe care era îndreptăţită să o recupereze de la B. S.A., aflată în faliment.

Prin decizia nr. 14452/03.05.2018 emisă de FGA, cererea de plată a fost respinsă fără a mai fi cercetată în fond, pe motivul depăşirii plafonului prevăzut de lege, în sumă de 450.000 RON, pentru creanţele de asigurare ce pot fi pretinse în cadrul procedurii speciale.

Decizia emisă de pârâtul FGA a fost contestată în instanţă de reclamantă, cererea în anulare făcând obiectul dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 4902/27.11.20218 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea în anulare, a fost anulată decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, solicitările reclamantei A. privind obligarea FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia, reţinându-se că pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală, prin prisma constatării depăşirii plafonului de garantare. Ca urmare, prin obligarea pârâtului în mod direct la plata sumei pretinse s-ar ajunge la imixtiuni în activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată.

Prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse ambele recursuri formulate împotriva sentinţei nr. 4902/27.11.20218 a Curţii de Apel Bucureşti, de către A. S.A. şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În consecinţă, ca urmare a soluţionării definitive a cererii în anularea deciziei de respingere a cererii de plată, la data de 29.10.2021, pârâtul a achitat reclamantei suma de 613 RON solicitată prin cererea de plată cu titlul de despăgubiri, conform ordinului de plată nr. x/29.10.2021, astfel cum reiese din înscrisul doveditor aflat la dosar fond.

Prin intermediul cererii introductive ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificată la data de 31.08.2021, reclamanta a formulat o acţiune în despăgubiri împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat prin nelegala respingere a cererii sale de plată.

În concret, reclamanta a indicat drept faptă ilicită, pe de o parte, nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal, iar, pe de altă parte, neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare

II.1.1. Sentinţa de fond, ale cărei soluţii au fost expuse prin considerentele expuse la pct. I.2. din prezenta decizie, a fost criticată de intimatul-pârât, în primul rând sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că în mod greşit a fost respinsă în condiţiile în care cererea de plată a fost soluţionată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, contestată în dosarul nr. x/2018 în care s-a pronunţat sentinţa nr. 4902/27.11.2018, rămasă definitivă în urma pronunţării deciziei nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin hotărârea menţionată a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată ale reclamantei ce fac obiectul anexei la decizia nr. 14452/2018, iar prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate prima instanţă a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia Fondului de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

A mai susţinut partea că art. 19 din Legea nr. 554/2004 condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulată pe cale separată de faptul că reclamantul a cunoscut sau nu a cunoscut întinderea pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, pe care nu le poate valida, Înalta Curte constată că acţiunea intimatei-reclamante este admisibilă, prima instanţă pronunţând sub acest aspect o soluţie legală.

Din modul de redactare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 se desprinde concluzia potrivit căreia persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiţionată de respectarea termenului de prescripţie, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Aşadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona cu privire la existenţa unui fine de neprimire în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de lege.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legal folosind sintagma "poate sesiza instanţa pentru (...) repararea pagubei cauzate", confirmând aşadar ipoteza conform căreia solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acţiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligaţie a părţii vătămate.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentului conform cărora prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate prima instanţă a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia Fondului de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

Este adevărat că efectul anulării deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise nelegal de pârâtul FGA, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea acestuia la analizarea pe fond a cererii de plată, la verificarea concretă a dosarului de daună, pentru a vedea, în raport de prevederile legale aplicabile în materie, dacă reclamanta este îndreptăţită sau nu la suma solicitată. Însă, din probatoriul administrat reiese că intimatul-pârât a soluţionat pe fond cererea de plată ce face obiectul cauzei şi a achitat suma pretinsă de reclamantă.

În aceste condiţii, dreptul părţii la despăgubirile pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau dobânzii legale a devenit actual prin anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în urma căreia s-a realizat analiza pe fond a cererii de plată de către autoritatea pârâtă, în îndeplinirea obligaţiei de executare a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Altfel spus, se constată că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii sale de plată, prejudiciul în discuţie constând în lipsa de folosinţă a despăgubirii la care reclamanta era îndreptăţită (drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii (03.05.2018) şi data plăţii efectuate de pârât (29.10.2021).

II.1.2. Cât priveşte soluţia dată asupra excepţiei tardivităţii acţiunii, Înalta Curte constată că şi aceasta este corectă, prima instanţă aplicând în mod corect normele legale incidente.

Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a cererii de plată a despăgubirilor curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, şi nu de la data emiterii actului administrativ nelegal.

Faţă de obiectul concret al acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, prin care se solicită penalităţi şi dobânzi care, în opinia acesteia, se datorează pe zi de întârziere, este de observat că de la fiecare dată de scadenţă curge un termen de prescripţie diferit.

În plus, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, termenul la care face referire art. 19 alin. (2) este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere, astfel că sancţiunea pentru eventuala nerespectare a acestuia nu este tardivitatea acţiunii, ci respingerea ca prescrisă. Cu alte cuvinte, excepţia invocată este considerată de instanţă a fi mai degrabă o excepţie a prescripţiei, faţă de modalitatea în care a fost argumentată.

Este nefondată susţinerea recurentului în sensul că sentinţa de fond nu cuprinde în mod concret motivele de respingere a excepţiei tardivităţii, susţinere ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contrar alegaţiilor părţii, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de fond respectă cerinţele legii, considerentele expuse în fundamentarea soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii acţiunii raportându-se tocmai la obiectul cererii modificatoare formulate de reclamantă şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, şi anume prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepţiei invocate.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept ce fundamentează soluţia pronunţată, la care se referă textele amintite, reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, iar împrejurarea că raţionamentul logico-juridic expus nu corespunde viziunii părţii recurente nu este de natură a susţine nelegalitatea soluţiei atacate din perspectiva evidenţiată.

II.1.3. Cu privire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit a considerat instanţa de fond că acţiunea reclamantei ar fi fost formulată în termen, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia invocată.

În dezvoltare a solicitat a se observa că reclamanta a fost în măsură să cuantifice prejudiciul integral cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13.10.2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Cu alte cuvinte, în opinia părţii, reclamanta cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale, odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 28.01.2016, data depunerii cererii de despăgubiri, odată cu comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, de respingere a cererii de plată, şi anume 14.05.2018, raţionamentul primei instanţe necorespunzând realităţii, deoarece însăşi intimata-reclamantă a solicitat prin cererea modificatoare acordarea accesoriilor începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată, mai exact la 01.03.2016.

Totodată, împrejurarea că debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are, în opinia recurentului, impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât data achitării debitului este diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, de la care curge acest termen de prescripţie.

Înalta Curte nu poate primi alegaţiile recurentului-pârât, soluţia instanţei de fond fiind legală şi sub acest aspect, dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Aşa cum s-a precizat, din cuprinsul art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe aceste prevederi legale, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum şi de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele dosarului de fond rezultă că acţiunea introductivă a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021 şi modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare partea a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata, în principal a penalităţilor de întârziere, iar în subsidiar a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 613 RON, pretinsă cu titlu de creanţă de asigurări prin cererea de plată nr. x/28.01.2016. Aşadar, reclamanta pretinde că prin respingerea cererii de plată în baza unui act nelegal, pârâtul îi datorează penalităţi de întârziere şi dobândă legală penalizatoare, invocând astfel existenţa unor prestaţii succesive.

Termenul de 1 an la care face trimitere textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, este un termen special de prescripţie instituit de legiuitor pentru a fi aplicabil cererilor în despăgubiri formulate pentru repararea prejudiciului cauzat prin actele administrative nelegale, şi curge de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, iar Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia reclamantei, în sensul de a stabili în concret dacă deţine o creanţă de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 raportat la cererea de plată şi înscrisurile anexate, reiese cu puterea evidenţei că reclamantei nu i-au fost recunoscute existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016.

În aceste condiţii, se constată că dreptul material la acţiune al reclamantei nu este prescris extinctiv, întrucât la data învestirii instanţei din 30.03.2021 existenţa creanţei era strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, precum şi de lămurirea existenţei în beneficiul părţii a creanţei principale de 613 RON, debit principal care a fost, de altfel, achitat pe cale amiabilă de recurentul-pârât la 28.10.2021.

Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar intimatei-reclamante i-a fost recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat prescris.

În realitate, ca urmare a faptului că a achitat debitul principal, recurentul-pârât a recunoscut practic în mod voluntar dreptul reclamantei a cărui prescripţie o invocă, iar această manifestare de voinţă înlătură posibilitatea acestuia de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea prin care reclamanta pretinde despăgubiri sub forma prejudiciului în discuţie. Ca atare, instanţa de control judiciar va înlătura susţinerile părţii recurente în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei.

II.1.4. Cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, Înalta Curte observă că recursul pârâtului vizează soluţia de obligare a sa la plata către reclamantă a despăgubirilor egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G.. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, criticile fiind formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Textul articolului anterior menţionat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege. Totodată, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin intermediul cererii ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost modificată la 31.08.2021, reclamanta a considerând că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru promovarea unui atare demers cu scopul acoperirii prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin nelegala respingere a cererii sale de plată.

În concret, reclamanta a indicat drept faptă ilicită, pe de o parte nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal, iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare.

Pârâtul a solicitat respingerea cererii subsidiare a reclamantei privind plata dobânzilor penalizatoare, întemeiate pe art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, invocând în acest sens art. 1 din ordonanţa amintită, text care impune, în opinia pârâtului, exprimarea voinţei debitorului cu privire la sume la care acesta se obligă faţă de creditorul său, rezultând că, în lipsă exprimării voinţei de a plăti sume de bani cu titlu penalizator, în convenţii sau contracte, obligarea la plata dobânzii legale este lipsită de temei legal, iar motivaţia acordării acesteia reprezintă o adăugare la lege ce nu poate fi primită, obligarea sa la plata dobânzii legale fiind lipsită de temei legal. Totodată, a susţinut că dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligaţie de a face, respectiv de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată.

Prima instanţă a constatat că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, reţinând că dobânda legală penalizatoare prevăzută de acest text de lege se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi.

Soluţia instanţei de fond este corectă, fiind pronunţată cu o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Prin cererea formulată, intimata-reclamantă a susţinut că prejudiciul i-a fost cauzat, dintr-o a doua perspectivă, ca urmare a emiterii unui act administrativ tipic nelegal, reprezentat de decizia nr. 14452/03.05.2018, act anulat de instanţe în mod definitiv, ca urmare a nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra solicitării reclamantei în sensul că era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma pretinsă de 613 RON.

În aceste condiţii, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma de 613 RON, este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanţă din această perspectivă faptul că dreptul reclamantei nu s-a născut prin anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, ci exclusiv o obligaţie de a face, respectiv de a efectua operaţiunea administrativă de analizare pe fond a cererii de plată, cum pretinde recurentul.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii la care reclamanta era îndreptăţită, drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii, respectiv 03.05.2018, şi data plăţii efectuate la 29.10.2021. Aşadar, lipsa de folosinţă a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cât priveşte cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora: "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...). De asemenea, sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (3) din aceeaşi ordonanţă, care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Astfel, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu Legea nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, reiese în mod clar că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi intimata-reclamantă nu se circumscriu raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre intimata-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raţionamentul primei instanţe sub acest aspect fiind, prin urmare, legal.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte constată că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 613 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G.. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluţia primei instanţe fiind temeinic motivată şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente.

Având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, argumentele expuse în calea de atac a recursului nefiind în măsură să conducă la casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate, inclusiv sub aspectul soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei de interes, soluţie ce nu a fost criticată.

Referitor la cererile ambelor părţi privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum soluţia instanţei de control judiciar este de respingere a recursului exercitat în cauză, în temeiul art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., ca o consecinţă a căderii în pretenţii, va fi obligat recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv: factura seria x_2008 nr. x din 12.04.2021 şi extras de cont din 22.04.2021, cheltuieli stabilite cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2) al textului de lege sus-menţionat, raportat la valoarea redusă a pretenţiilor deduse judecăţii, complexitatea medie a prezentei cauze şi durata scurtă de soluţionare (un termen de judecată în recurs).

1. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate la pct. II.1. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât şi va menţine sentinţa de fond atacată, obligând partea recurentă să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, stabilite cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 857 din 29 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în sumă de 300 RON reprezentând onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.